De ce românii nu se înțeapă? (IV)

Citiți partea precedentă a articolului

Religiozitate

Fals. Cam toate bisericile instituționale de pe planetă (și asta include o bună parte din ierarhiile bisericești din lumea ortodoxă) fac muncă de convingere pentru Pfizer. La Vatican se țin și seminare de profil, pe tema transumanismului cel bun care în sfârșit vine.

Cam toată industria mântuirii pare a se fi aliniat pe oferta cea mai ispititoare de pe piață: cea a nemuririi injectabile – care, desigur, are cam multe „efecte secundare” (uneori letale), dar nu-i nici asta vreo problemă, fiindcă, istoric – mai ales în lumea judeo-creștină – industria mântuirii este și industria sacrificiului. Noul djihad trece prin ac. Campionii autodeclarați ai catolicismului războinic, polonezii, sunt înțepați la nivelul Ungariei (unde toată lumea știe că „credința” a fost cam întotdeauna element de folclor).

În mod tipic, românii sunt superstițioși (a se vedea definiția termenului în articolul aferent), deloc sau nu prea religioși în sens occidental. Cei cu o practică religioasă sunt majoritar ortodocși, nu pentru că ar fi (dar este oare cineva de pe pământ?) în stare să recunoască rațional măreția dogmatică a religiei respective, ci pentru că așa s-au născut. Dau mai departe ortodoxia, în pofida unor secole bune de muncă de convingere catolico-franciscană, așa cum dau mai departe heterosexualitatea, în pofida adeziunii României la acel club LGBT numit UE/NATO. Sunt ortodocși pentru că (spre binele lor) sunt reacționari.

Iar ortodoxia lor cea de zi cu zi, la rândul ei, este, după chipul lor, tot reacționară – încorporând, spre marea nemulțumire a teologilor baricadați în mănăstiri unisex, mai multe elemente de datină păgână decât orice alt brand oficial al creștinismului disponibil în Europa, întrecut la acest capitol poate doar de unele popoare balcanice și din Caucaz (să nu uităm că acolo se află elita lumii heterosexuale). Afganistanul este, de-asemenea, un pământ foarte puțin înțepat, dar și foarte puțin islamic – dacă reținem alfabetizarea coranică drept indicator al nivelului de evlavie islamică: ținute (spre binele lor) departe de școli, femeile – dar și o mare parte a bărbaților – n-au acces la cuvântul lui Mohamed, și trăiesc în continuare în cultura orală a popoarelor indo-iranice. Care, dacă e să judecăm după procentele de înțepare, parcă rezistă mai bine decât suna din Golful persic – ba chiar și decât zgomotosul șiism iranian – la promisiunile de nemurire pământească trâmbițate de Pfizer și Sputnik.

Aparține deja de clișeele discursului antitotalitar să afirmăm că ideologiile totalitare din secolul 20 au fost surogate de religie, și o consecință a decreștinării vestului Eurasiei. E și perfect adevărat (ca, în general, clișeele, care sunt superstițiile oamenilor care citesc). Înlocuirea n-ar fi fost însă atât de rapidă și de ușoară, dacă religia, așa cum era gândită și practicată în Occident de la tomism încoace (dar și în Rusia după reformele petriniene), n-ar fi fost deja un fel de ideologie – ceea ce a devenit ea, inevitabil, în momentul în care s-a făcut rațională, dogmatică – o dogmă fiind, în esență, un principiu ideologic. Religia aia care se opune superstiției (și – deși mulți nu văd legătura – căsătoriei, în cazul preoților) nu poate fi altceva decât un covidism ante litteram.

Iată de ce învinuirea obediențelor masonice pentru prost-definitul „globalism” și foarte vizibilul covidism pune, cumva, istoria occidentală cap coadă. Nu doar pentru că nu s-au băgat toate obediențele. Ci, înainte de toate, pentru că interpretăm greșit dinamica influențelor dintre loje și biserici. Acuzăm bisericile că au fost „infiltrate de loje”, când de fapt bisericile au dat naștere lojelor. Loja este locul unde aristocrații, marii burghezi și preoții au început să se adune spre a-și putea permite o sociabilitate în care nu mai trebuia să-și ascundă disprețul scârbit față de superstițiile bietului popor – care, el, rămăsese într-o interpretare premodernă, uneori chiar antică, a crezului. Prin urmare, ceea ce numim „clerul cinstit” (neinfiltrat) este doar adunătura de sărăntoci, de fii de țăran și alți retardați nevrednici de inițiere masonică și homosexuală, pentru care elitele bisericești nu mai găseau alt folos decât să-i trimită drept animatori culturali, să supravegheze cum pot ei viața religioasă (ritualică, superstițioasă, tradițională) a stânei cu oi umane pe care o numesc și parohie. Adică la sat. De aia i se dă acelui cler cinstit, la ortodocși, voie chiar și la cununie: fiindcă (din perspectiva ierarhiilor bisericești și monahale) este oricum prea josnic ca să mai poată fi stricat de păcatul fecundării.

Această din urmă expresie, nu din întâmplare, aparține de vocabularul maniheismului. Maniheismul este tentația împotriva căreia s-a clădit și creștinismul, și islamul – spre a recădea în ea pe sfârșitul traiectoriei istorice. Oare de ce? Era cumva acel măr viermuit de la bun început? Era cumva Pavel un maniheist? Deja am scris prea mult, că nu vreau să-mi jignesc frații neînțepați în convingerile lor.

Revenind, însă, pe pământul istoriei contemporane, cred că orice spirit lucid a înțeles de mult că, în orânduirea omenirii de mâine (dacă va mai exista așa ceva), o să conteze cu mult mai mult respingerea botezului covidian (care se dă cu acul) decât acceptarea botezului creștin – fiindcă botezul covidian e reversibil doar din punctul de vedere al celor pentru care existența noastră biologică (de ființe vii) este un accident al traiectorii sufletești, deci pentru maniheiști, care, de fapt, nu prea au motive coerente ca să nu se înțepe.

Autor: Modeste Schwartz

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Opinie: Măsurile testate pe români sunt în premieră mondială
50 de medici români au atras atenția asupra unei probleme de etică și conștiință religioasă cu privire la vaccinuri

yogaesoteric
6 aprilie 2022