Citiți a doua parte a articolului
EVZ / Ingrid Mocanu: PUNCT… ȘI DE LA CAPĂT?! Comentariu
Trei de-ai Lor vor să îi „umfle” pe alți trei de-ai Lor! Scandalul de la Inspecția Judiciară este demn de o emisiune de cancan dacă nu am vorbi despre o asemenea instituție: femei inspectoare care se tem pentru viața, copiii și cariera lor, unele care pleacă de la sediul DNA pentru a evita un simulacru de concluzii la un pseudo-control, în fapt o odă la adresa Preaiubitei; procurori DNA care plâng la propriu pentru că ar fi certați, o șefă a DNA care se tăvălește de disperare că nu știe ce au declarat procurorii care au părăsit-o și nu o mai iubesc așa cum o iubesc precupețele din piață.
Care este acțiunea thriller-ului? Trei inspectoare, dintre care două foste angajate DNA și alta cu soț ARESTAT de DNA au fost trimise în control la fostul angajator, respectiv arestator și ar fi trebuit să fie independente și imparțiale. Și ce fac ele? O lingușire perfectă la adresa procurorilor DNA: își cer scuze pentru cele trei colege „rebele”, care se credeau într-un control real, îi sfătuiesc pe „controlați” cum să conteste raportul și le mulțumesc acestora că au avut bunăvoința de a nu le aresta în timp ce se prefăceau că îi controlează. Alte trei, puțin mai curajoase, își iau jucăriile și pleacă. Cum așa? Ne întrebăm toți, cu greața ce cuprinde orice om normal în astfel de situații. Parcă vedem manifestațiile de 23 august și auzim ovațiile și aplauzele la adresa „conducătorilor iubiți” și cetățeni speriați care ascultau Europa Liberă cu plapuma în cap.
Privitorul obișnuit se întreabă siderat: cum s-a ajuns aici? Așa cum s-a reușit și în regimul comunist: lozinci, dezinformare, instaurarea fricii pentru nesupuși, recompense pentru executanți și alte metode specifice instaurării dictaturilor atât de bine cunoscute de artizanii Sistemului. Totul, sub privirile îngăduitoare ale puterilor străine oblăduitoare, atât de dornice să controleze „coloniile” încât nu le-a mai păsat de mijloace atâta timp cât scopul părea a fi atins. Și totuși, cum a reușit să „defecteze” Inspecția Judiciară când totul părea că merge ca uns? Cum s-a reușit ca cele trei „rebele” să vrea să facă un control real? A început să le pese unora din Sistem de cetățeni? NU. Este vorba tot despre EI. Au realizat că în acest mod, dacă se supără vreun procuror DNA pe EI, indiferent din ce motiv, nu ar avea scăpare. Mecanismul „culoarelor” în malaxorul Anticorupției pare să funcționeze aproape perfect. Și psihicul uman e fragil. Procurorul Portocală este un exemplu viu în acest sens.
Cum au realizat asta? „Nesuferiții” procurori Țuluș și Moraru-Iorga au fost semnalul care i-a trezit. Dacă cei doi, care au executat întocmai toate ordinele Sistemului și au folosit din plin rotițele unse ale Câmpului Tactic au pățit așa un „pocinog” la prima toană a Preaadoratei de precupețe, despre EI ce să mai vorbim. Nu ar avea nicio șansă. Spiritul de conservare i-a îndemnat la luptă, iar nu vreo conștiință civică. E bine și așa. Ne luăm popcorn și așteptăm finalul războiului?
În SUA, sclavagismul a dispărut când ideea că toți oamenii sunt născuți liberi și egali a fost folosită ca deviză gen corupția ucide… dar într-un sens bun. Căci asta a fost una din temele războiului de Secesiune, care a făcut cele mai multe victime din istoria Statelor Unite: s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, un număr de peste 325.000 de combatanți au fost dați dispăruți. Despre numărul imens de civili nici nu mai vorbim. Toți au murit pentru libertatea altora. A curs mult sânge atunci pentru ideea de drepturi fundamentale, care acum este luată în derâdere de un ambasador american care consideră că, în colonii precum România, drepturile „sunt un lux”.
Și totuși, cetățenii României votează Parlamentul. Ce fac cei trimiși acolo pentru ca legile unui stat pretins democratic să nu mai permită așa ceva? Și-au făcut și ei provizii de popcorn și așteaptă.
Noii lideri ai presei SRI: Dan Turturică, Robert Turcescu, Dan Tăpălagă
Operaţiunea „cimitirul elefanţilor din presă” urmărea scoaterea din circuitul presei tocmai a jurnaliştilor care patronaseră presa independentă: Petre Mihai Băcanu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu şi alţi câţiva. Cu ei, Puterea nu putea să negocieze nimic de pe poziţii dominante.
Atunci au fost racolaţi câţiva dintre tinerii care lucrau la publicaţiile conduse de aceştia, cărora li s-a arătat un spectru tentant: voi veţi lua locul marilor gazetari şi veţi deveni vectorul de opinie în spaţiul public! Desigur, cu avantajele de rigoare.
Numele celor care „au pus botul” la provocarea venită dinspre zonele oculte sunt azi binecunoscute: Dan Turturică a preluat conducerea ziarului România liberă, Robert Turcescu a preluat conducerea ziarului Cotidianul, iar Corina Dragotescu pe cea de la Adevărul. Revista Expres şi-a încetat apariţia, însă Alina Mungiu, care fusese redactor şef, a devenit şefa unui ONG extrem de influent. Cu Ziua a fost mai greu, însă ziarul a fost cumpărat de Sorin Ovidiu Vântu, fiind repede închis definitiv.
Puţină lume mai ştie acum că Dan Turturică, Robert Turcescu şi Dan Tăpălagă au lucrat la Evenimentul zilei, fiind formaţi ca ziarişti de Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu. Tot la Evenimentul zilei lucrase şi Grigore Cartianu, care avea să conducă ulterior ziarul Adevărul. Dan Tăpălagă ajunsese chiar purtător de cuvânt la ministerul Justiţiei, condus de Monica Macovei, după care s-a întors în presă, considerându-se mai util acolo. Putem spune, deci, că, fără voia nimănui, presa cu adevărat independentă a fost o adevărată „fabrică” de cadre pentru serviciile secrete şi partidele politice.
Începând cu anul 2005, odată cu venirea la putere a lui Traian Băsescu, a început această operaţiune de „împrospătare” a presei. Rând pe rând, prim-planul presei a fost luat de noua gardă, beneficiind de un mentor surprinzător: Mihai Tatulici, care a fost finanţat în această acţiune de Sorin Ovidiu Vântu prin Trustul Realitatea! Ani de zile, emisiunea „10 pentru România”, realizată de Mihai Tatulici, a fost o trambulină pentru promovarea noilor vedete ale presei, în fruntea cărora era mereu Cristian Tudor Popescu, prezentat ca model!
Ca să nu avem discuţii despre obiectivitate, iată ce scria în 2006, în România liberă, Alina Mungiu despre această emisiune: „Emisiunea devine astfel, cu sau fără intenţie, o încercare sistematică de a face o reţea de clienţi şi de a controla o competiţie spontană. Or, asta e de fapt definiţia corupţiei în România, corupţia cu adevărat periculoasă, nu bacşișul la asistenta din spital. Că se face reclamă şi unor oameni cumsecade care nu sunt conştienţi de acest proces nu mai contează: mai important este de ce.”
Ceea ce s-a prezentat public ca o schimbare de generaţii în presă a fost, în realitate, impunerea unui grup de jurnalişti care făcuseră pactul cu diavolul pentru a susţine proiecte făcute în laboratoare oculte. Toată operaţiunea a costat enorm, fiind alimentată de aşa-numitele „bidoane” ale SRI, devoalate recent de Elena Udrea, din care, la ordinul lui Florian Coldea, se dădeau pungi de bani fie pentru anumite institute de sondare a opiniei publice, fie pentru înfiinţarea unor televiziuni. Se cunosc, de asemenea, finanţări „dictate” de oameni nevăzuţi pentru diferite publicaţii, precum România liberă sau Evenimentul zilei, sau pentru anumiţi jurnalişti apăruţi din spuma mării, precum Sorina Matei sau Ioana Ene Dogioiu. Azi se cunosc şi numele acestor „generoşi”: Sorin Ovidiu Vântu (patron trustul Realitatea), Niro (finanţator Sorina Matei), Cristian Burci (patron Adevărul) sau Dan Adamescu (patron România liberă). Şi cine ştie câţi alţii mai mărunţi.
„Elita intelectuală” a lui Traian Băsescu, parte a planului
Această schimbare a gărzii din presă a fost doar unul dintre elementele proiectului pus la cale în laboratoare oculte. O componentă importantă a fost atragerea în acest proiect a unor intelectuali foarte cunoscuţi care să sprijine operaţiunea. Astfel, plătiţi regeşte, au apărut în presă ca analişti sau chiar ca jurnalişti de cotidian Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu (ambii au avut o emisiune la Realitatea TV – Vântu), Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu!
Ca „jurnalist”, cel mai harnic a fost Andrei Pleşu, care scria simultan în Dilema veche, 22, contributors.ro, Mircea Mihăieş scria regulat în România literară şi Evenimentul zilei, Mircea Cărtărescu scria în Evenimentul zilei, Gabriel Liiceanu scria în 22 şi contributors.ro.
Ce scriau toţi aceştia, precum şi alţii mai mărunţi, era treaba lor, însă nu putem omite faptul că absolut toţi au fost apărătorii necondiţionaţi ai regimului lui Traian Băsescu, motiv pentru care au şi primit eticheta „elita intelectuală a lui Băsescu”! Includerea lor în planul pus la cale în laboratoarele oculte reprezintă un succes neaşteptat al serviciilor, căci astfel de personalităţi preferă, de regulă, să păstreze o anumită distanţă faţă de cotidian, situându-se de obicei deasupra treburilor imediate. În cazul celor de mai sus şi al multor altora, banii primiţi pentru colaborări au spart zidurile „rezistenţei”.
Reţeaua de ONG-uri finanţate de George Soros inclusă în plan
În acest proiect al structurilor oculte, cea mai spectaculoasă operaţiune a fost cea legată de atragerea numărului uriaş de ONG-uri finanţate de George Soros. Calculele erau simple: nimeni din România nu putea să finanţeze atâtea instituţii, aşa încât s-a preferat atragerea în acest plan secret a şefilor acestor ONG-uri, care au beneficiat de publicitate prin prezenţa în emisiuni TV, în presa scrisă, pe Internet, fiind mereu cultivaţi în spaţiul public ca personalităţi ale societăţii civile. Cu alte cuvinte, o întreagă reţea de agenţi de influenţă a fost creată de servicii pe banii lui George Soros!
Astfel, sub numele impropriu de „societate civilă” au activat în spaţiul public sute de ONG-uri cu obiecte de activitate dintre cele mai diverse care, în realitate, erau bune doar la nevoie. Cele mai importante, în care activau oamenii Sistemului, erau şi cele mai prezente, pentru ele făcându-se un permanent lobby pentru ca influenţa lor să fie din ce în ce mai evidentă.
Nu întâmplător, aceste ONG-uri au devenit la un moment dat generatoare de miniştri, de parlamentari sau de lideri de opinie. Cea care a deschis drumul a fost Monica Macovei, fost procuror comunist, un avocat mediocru, trimisă la studii la Universitatea Central Europeană din Budapesta, înfiinţată chiar de George Soros! Ea avea să devină liderul spiritual al întregii reţele de ONG-uri din reţeaua finanţată de Geroge Soros şi controlată de servicii:
Ca o concluzie, aceasta este paleta de operaţiuni pusă la cale de servicii pentru a avea control asupra presei şi societăţii civile. Jurnalişti, intelectuali de frunte şi nenumărate ONG-uri au format o structură imensă, controlată strict de oamenii Sistemului, au reuşit în doar câţiva ani să domine spaţiul public şi să devină adevărata „Opoziţie” faţă de orice partid sau alianţă care nu era pe placul Sistemului! Sau chiar faţă de oricine ar îndrăzni să se opună Sistemului.
Despre această operaţiune aşteptam să ne dea amănunte col. SRI Daniel Dragomir dacă tot s-a decis să facă dezvăluiri din interiorul Sistemului ca fostă mână dreaptă a generalului Florian Coldea. Aşa, însă, furnizându-ne doar trei nume (Dan Turturică, Dan Tăpălagă şi Sorina Matei), despre care oricine ştie ce legături au cu serviciile secrete, este prea puţin! Mult prea puţin şi alimentează doar nişte răfuieli personale între jurnalişti.
E posibil ca Daniel Dragomir să nu cunoască prea multe despre operaţiunea începută în anul 2005 sau să fi optat pentru ca toate cunoştinţele sale despre aceste lucruri să fie depuse în faţa unei Comisii parlamentare. Vom vedea.
Dar, dacă doar atât a decis să ne spună, atunci ar trebui să revină la lucrurile pe care le cunoaşte în amănunt. Cum ar fi Operaţiunea „Black Cube” pe care chiar el a declanşat-o! Aici ştie multe şi are ce să ne spună, începând cu cei care au comandat-o şi terminând cu momentul în care a fost deconspirată. În fond, el este singurul român arestat şi condamnat din cauza acestei operaţiuni în care a colaborat cu oameni ce făceau parte din una dintre cele mai puternice agenţii de spionaj din lume. Sunt atâtea lucruri pe care opinia publică de la noi ar dori să le afle, încât Daniel Dragomir ar putea deveni un adevărat erou dacă ne-ar spune măcar ce anume au descoperit cei de la „Black Cube” în investigaţia lor şi cine a comandat cu adevărat această operaţiune de spionaj, de investigaţie sau ce o fi fost ea. Judecata dosarului s-a încheiat, unii au fost condamnaţi, deci nu văd ce rost mai au secretele, din moment ce nu există elemente care să afecteze siguranţa naţională.
Faptul că Daniel Dragomir, fost colonel SRI, declară că vrea să destructureze anumite culoare pe care acţionează ilegal serviciile secrete şi DNA poate fi o miză, însă, în aceeaşi măsură, poate fi doar o metodă de captatio benevolentiae, adică de atragere a simpatiei opiniei publice faţă de buna sa credinţă, cu intenţia de a declanşa apoi o altă operaţiune de manipulare! Şi, cum asta a fost meseria sa, nu avem cum să nu devenim suspicioşi.
Deocamdată îl credităm cu încredere, însă, pentru a nu fi bănuit de altceva, Daniel Dragomir trebuie să renunţe la ce ştia dumnealui din vremea când era ofiţer de informaţii şi să apeleze la mijloacele tradiţionale prin care se fac dezvăluiri publice. Pentru protecţia sa şi pentru credibilitatea dezvăluirilor sale, Daniel Dragomir trebuie să renunţe la metoda oferirii „cu ţârâita” a unor bombonele bune de rumegat câteva zile şi să treacă la marile dezvăluiri pe care acum doar le sugerează.
Sorin Faur (facebook):
Dacă SRI chiar vrea să se refardeze, dacă își dorește cu adevărat să-și curețe câte ceva din percepția comică pe care a reușit să și-o autoprovoace folosind pentru comunicare și promovare ticăloși, ageamii și apucați, atunci să facă publică toată rețeaua cu care a lucrat în presă semiproscrisul rezervizat Florian Coldea. Toată! Cu organigramă, ierarhii, coordonatori, subordonați, facturi semnate, deconturi etc. Tot. Am merita și niște scuze, dar să zicem că ar fi suficientă (vai!) transparența. Nu, nu e cazul să-și arunce peste gard și personajele realmente utile activității ce corespunde riguros legii după care se relatează că ar funcționa SRI. Oare chiar nu s-ar putea face o selecție onestă, care n-ar avea toxicitate deontologică nici pentru Serviciu, nici pentru Presă? O fi chiar imposibil? Sau te pomenești că o asemenea operațiune deparazitantă ar distruge vieți, ar nenoroci destinele unor oameni cu copii, cu cariere promițătoare, oh, ah… Păstrarea jegului sub preș o avea o doză duioasă de umanism, mai știi…
Aerisiți, băieți! Nu se poate întâmpla decât o împrospătare a aerului aburit de ciorapi și izmene neprimenite încă dinainte de confirmarea cu patru stele a eroismului manutanțier al unui general care a purtat prin localitate interesul național până l-a împuțit sub atenta voastră supraveghere. Aerisiți! Ajută. Vouă, dar poate că, mai ales, interesului național.
Anghel Buturugă (facebook): De ce l-a făcut Tăpălagă pe Dragnea „Pablito”?
În celebrul de acum editorial de pe Hotnews [postare pe Facebook], în care Tăpălagă a reacționat la acuzele lui Daniel Dragomir afirmând că moare cu dinții în gâtul lor, autorul a folosit o figură de stil care a trecut neobservată sau luată prea în ușor. L-a numit pe Dragnea „Pablito”, numele de „alint” al celebrului narcos Pablo Escobar, eroul și mai celebrului serial Narcos.
Folosirea acestei figuri de stil nu se reduce nicidecum la a-l mai face în încă un fel pe Dragnea mafiot. Ci are în spate o întreagă poveste care justifică, pentru Tăpălagă, dinții în gâtul adversarilor.
Povestea din Narcos este următoarea: un mafiot traficant de droguri (cu înclinații populist-socialiste când vrea să acceadă în politică) este pe cale de a captura statul. Mituiește și controlează poliția, armata, justiția, iar când nu controlează, asasinează și asediază (Curtea de Justiție a fost asediată la propriu, adică cu arme și gloanțe, de către o gherilă aliată cu Escobar). Ce să mai, omul e mai puternic decât statul columbian. Cum este combătut flagelul? Prin divizii antidrog columbiene și americane care, pentru a combate traficanții de droguri, încalcă toate regulile statului de drept. Ce fac mafioții fac și ei, însă, firește, pentru cauza cea bună: asasinează, apelează la metode ilegale, la înscenări, la tortură, la alierea cu alți traficanți de droguri din carteluri concurente. Divizia CIA likes that și e adânc implicată în toate aceste operațiuni, având în vedere că operațiunile ei ilegale și, care, de multe ori, încalcă suveranitatea statului columbian, sunt mult mai sistematice și mai performante decât ale diviziei antidroguri. Când ai de-a face cu un mafiot ca Pablo Escobar, Pablito, care terorizează prin asasinate și atentate populația civilă, astfel de încălcări ale regulilor și folosirea mijloacelor murdare nu prea trezesc protestări de conștiință sau tresăriri ale simțului deontologic. Ele sunt folosite pentru că doar așa dai de capul mafiotului, într-un stat corupt până în măduva sa.
Asta e povestea în Narcos, care, totuși, e un serial bunicel care face măcar o propagandă inteligentă mijloacelor „extrajudiciare” folosite de serviciile secrete sau agențiile speciale în lupta lor împotriva oamenilor răi, fără a le eroiza excesiv și fără a scuza unele metode sălbatice folosite de CIA&comp. Adică nu te face să iubești CIA și luptătorii antimafie și nu îi eroizează, însă, totuși, le conferă acolo un statut de băieți răi dar necesari, îi umanizează, ca și pe mafioți, de altfel. Măcar.
Inteligenţii noştri, cu sau fără ghilimele, în primitivismul lor, au preluat povestea asta de mai sus pentru a o transpune şi a oferi un cadru de interpretare a luptelor intestine poreclite „lupta împotriva corupţiei” de la noi, însă într-un mod în care au transformat bunătate de serial într-un jalnic serial sergiunicolaescugen, în care eroizarea e maximă pentru mafioţii de partea binelui, iar demonizarea adversarilor este maximă pentru mafioţii răi, în care se practică dezumanizarea fără rest. Au transformat un serial de nota 8 pe imdb într-o porcărie de nota 4. Pentru că, dacă vrei neapărat să ajungi la oamenii inteligenţi, nu te apuci să creezi o poveste a luptei între bine şi rău, ci o poveste în care există nuanţe. Dar la Tăpălagă şi ai lui e greu cu nuanţele. Asta şi pentru că exagerarea joacă un rol tactic: acoperirea propriilor urme. Nu îţi poţi acoperi ilegalităţile decât dacă amplifici la maximum şi demonizezi la maximum adversarul, lucru de care ai nevoie ca de aer.
Astfel, Dragnea a devenit Pablito românesc (mă rog, noul, că primul a fost Năstase). Noul mafiot care a luat cu asalt justiţia şi statul românesc. E drept, nu cu asasinate, nu cu atentate, nici măcar cu acţiuni ilegale, ci, aşa, cam cum se face politica oriunde pe planeta ţărilor cu aşa ceva. Dar, să trecem peste asta, să revenim la film. Deci Dragnea e noul mafiot absolut cu gaşca de „penali” [PSD e un fel de cartel mafiot în acest film] care ia cu asalt statul. În lupta împotriva lui s-au angajat aceşti băieţi buni, aliaţi cu CIA, care ştiu că nu au nicio şansă dacă îl combat pe Dragnea Pablito pe terenul legalităţii şi cu mijloacele statului de drept. Prin urmare, îl combat prin încălcarea acestora, prin construirea unor instituţii de coerciţie care lucrează cu serviciile secrete, prin abuzuri, arestări, rechizitorii şi condamnări forţate. Prin minciună, manipularea fricii şi urii, prin încălcarea suveranităţii naţionale, prin trădare în numele cauzei bune, prin încălcarea legilor şi a Constituţiei. Prin alierea cu alţi mafioţi locali, pentru a distruge mafiotul ţintă. Totul se justifică, nu-i aşa, prin faptul că altfel nu pot da de cap mafiei locale.
Asta-i povestea pe care o vinde Tăpălagă. Iar povestea, pe lângă faptul că e pentru proşti, insultând inteligenţa, măcar prin comparaţie cu originalul de la care a plagiat, e falsă în înseşi premisele ei.
1. Este o falsă explicaţie pentru problemele României (suntem unde suntem mai ales pentru statutul de „ţară proprietate străină”, nu atât din cauza corupţiei, care e doar o condiţie agravantă pentru acest statut) şi
2. Machiavelismul ei brutal (scopul scuză mijloacele) nu are alt efect decât să înlocuiască un stat clientelar cu un stat polițienesco-clientelar.
O legendă vie a magistraturii internaționale, fostul procuror italian Antonio Di Pietro, artizanul operațiunii anti-corupție „Mani pulite” din Italia anilor ’90, a ajuns în stadiul Tudor Postelnicu, cu al său „Am fost un dobitoc”. Chiar dacă nu a folosit exact sintagma respectivă, Di Pietro a șocat Italia, după ce și-a pus cenușă-n cap, în direct și la oră de vârf, mărturisindu-și imensa eroare de a fi crezut că poate stârpi corupția prin instituirea unui climat de teroare.
Antonio Di Pietro a preluat stindardul marilor procurori italieni Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, uciși de mafie în anii ’90, și a condus mega-operațiunea anticorupție „Mâini curate”, soldată cu anchetarea a peste 5000 de politicieni și afaceriști din Peninsulă. (Mai multe amănunte aici)
Și totuși, Di Pietro are azi mari regrete pentru felul cum a acționat, iar remușcările sale fac, deja, turul presei italiene.
Intervievat în direct la postul TV italian La 7, Di Pietro a relatat că marea sa greșeală, în timpul „Mani pulite”, a fost instituirea unui climat de autentică teroare și arestarea oricui gândea altfel decât el. Acum, la vârsta de 65 de ani, Di Pietro regretă.
„Mărturisesc: am dus o politică bazată pe teroare și am plătit pentru asta. Am pus pe roate consensul asupra politicii terorii, apoi am plecat acasă. Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți «ceilalți» erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți. Azi, când am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate”, a mai spus magistratul.
Vorbe pe care ar trebui să le audă, poate, și șefa DNA, cea care, în aprilie 2015, spunea, la RRA: „O să vă spun astăzi foarte clar că procurorii din DNA nu se vor opri, își vor continua activitatea și dacă trebuie să arestăm o mie de persoane, o să arestăm o mie de persoane, câtă vreme acele persoane încalcă legea”. (Bogdan Tiberiu Iacob)
EVZ / Ingrid Mocanu: Nu toate drumurile duc la Roma
Antonio Di Pietro, fostul procuror șef al Parchetului Antimafia din Italia, un fel de DNA și DIICOT la un loc, declara că, după ce a dus „o politică bazată pe teroare”, ar fi plătit pentru asta.
În hohotele realizatorului unei emisiuni de divertisment din Italia și în aplauzele unei săli încântate, Di Pietro spune senin că: „Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți ceilalți erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți. Azi, când am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate”.
El este unul dintre cei ce au adus Italia în pragul colapsului din punct de vedere politic, economic și social, după ce a arestat și târât în procese aproape toată clasa politică din anii ’90: peste 5000 de oameni de afaceri sau politicieni au avut de-a face cu Parchetul Antimafia, unii primind ușor ani grei de pușcărie, alții pierzând însă totul după ce au fost achitați.
Inițial, procurorul s-a bucurat de o mare susținere populară dar, intrat în politică, a eșuat lamentabil. Chiar dacă mulți dintre cei avizați susțineau la acea dată că pretinsa „luptă Antimafia” este una politică, o formă de cult al personalității, a durat mult până când o mare parte a societății a realizat ce se petrecea și până ce clasa politică a reacționat.
Câștigul societății italiene? ZERO! Economia și-a revenit cu greu și regimul democratic abia a reușit să supraviețuiască, Italia devenind un stat aproape neguvernabil, fără investiții, cu probleme financiare și sociale. Mafia este la fel de puternică, poate înlocuită cu una mai bine specializată, iar politicienii sunt la fel ca în orice alt stat: unii corupți, alții nu. În schimb, s-a produs fenomenul invers: aproape nimeni nu mai crede azi în Mani Pulite și, când rar se mai aude de vreo anchetă anticorupție, lumea se întreabă: oare e reală sau or fi urmașii lui Di Pietro?
Legea italiană era chiar „mai blândă” decât cea română: nu aveau abuz în serviciu, îmbogățiții nu scăpau de pedeapsă și nu păstrau banii dacă denunțau în stânga și în dreapta, răspunderea magistratului exista, iar Inspecția nu era în subordinea CSM. Și acolo se făcea șantaj la unii judecători cu veritabile probleme de integritate, care erau amenințați cu dosare penale, dar mai puțini.
Societatea italiană a reușit greu să își revină: a reușit doar să îi sancționeze la vot pe „farsorii anticorupție”. Și asta am importat noi în 2002, când efectele Mani Pulite nu se văzuseră încă pe deplin, dar am perfecționat-o până la „codruțizarea” de azi. Se povestea că marea grijă a lui Morar, ajuns la DNA, era să nu se transforme într-un Di Pietro, știind că atunci va decredibiliza totul: evita cătușele cât putea, acuzațiile fragile inutile, scurgerile masive în presă. Știa că asta va conduce la „manelizarea” luptei anticorupție.
Preocupată de medalii și plimbări prin sufragerii, Codruța nu a avut nicio remușcare să depășească cu mult ceea ce a făcut Di Pietro.
Di Pietro zice că a distrus Prima Republică, dar că a plătit? Cum? Că nu a avut succes în politică? A distrus vieți, familii, afaceri, a nenorocit destine, lăsând oameni fără locuri de muncă, blocând investiții masive și instaurând frica în toți și în schimb a devenit un om politic eșuat? Atât? Și lumea râde și aplaudă, considerând spusele lui niște „glumițe”?
Oare asta va fi și „pedeapsa” Codruței? Nu va fi aleasă Președinte în 2019 și atât? Urmând să ne „distreze” apoi cu regretele ei tardive?
Citiți și:
Așa s-a născut câmpul tactic – Jurnalistul Dan Andronic, dezvăluiri despre Operațiunea SIPA
Transparenţa corupţiei
Raportul FreeEx privind libertatea presei: Corupția și politizarea sunt ceva la ordinea zilei în mass-media din România
yogaesoteric
14 iulie 2018