De vorbă cu iconograful Elena Murariu – Sensul parabolelor și calea către inimă (I)

Iconarul Elena Murariu, prin lucrările sale, ne pune înainte o adevărată şcoală teologică în imagini. Simplitatea cu care ne vorbeşte ascunde în spate mii de ore de lectură, cugetare, rugăciune, dar şi munca de a face şi reface o icoană, astfel încât să reprezinte cât mai fidel ceea ce a vrut Mântuitorul să ne transmită prin fiecare parabolă. Un efort imens, dar şi, vădit, mâna lui Dumnezeu a făcut ca lucrările Elenei Murariu să fie unice în întreg spaţiul ortodox, şi este un aspect de care s-ar cuveni să fim mândri cu toţii. Cartea Parabolele Mântuitorului ar fi bine să nu lipsească din nicio casă creştină, căci nu numai copiii, ci noi toţi avem de învăţat imens din această mărturisire pe care Bunul Dumnezeu a făcut-o posibilă în vremurile noastre. Mulţumim pe această cale Elenei Murariu şi ne rugăm să-și poată continua minunată lucrare. (Virgiliu Gheorghe)

– Elena Murariu, suntem în față cu noul tău album, Parabolele Mântuitorului, un proiect care ne-a entuziasmat prin frumusețe și adâncime. Cum se naște o astfel de lucrare? Care este, în general, geneza proiectelor tale iconografice, tu fiind restaurator de formație?

– Mai întâi am fost un artist laic, dar unul care făcea restaurare. Şi artistul acesta a intrat la un moment dat în criză, pentru că simțeam că nu am un discurs coerent şi nu am o viaţă în armonie în totalitate ‒ adică ceea ce pictam, ceea ce restauram, ceea ce trăiam duhovnicește. Au fost zece ani de căutare, zece ani în care nu am expus, doar am fost în atelier, căutându-mi calea. În perioada respectivă mi-am întemeiat şi o familie, dar rămânea această întrebare de fond: încotro voi duce lucrarea mea? Ce voi face cu talanţii mei în continuare?

În perioada cât am lucrat la restaurare, printre altele m-am ocupat și de documentaţiile de restaurare. Noi avem de făcut relevee ‒ ceea ce înseamnă, practic, să faci desene la scară după picturile pe care le restaurezi ‒ și, în timp, mie a început să-mi facă foarte mare plăcere aceasta. Puteam să reprezint într-un timp foarte scurt, foarte corect şi precis, ceea ce vedeam pe perete. Astfel am exersat pe frescele de la Curtea de Argeş, pe frescele de la Humor… Dacă la început respingeam ideea de a face relevee, acum preferam să fac aceasta, pentru că am văzut că era un mod de a înţelege mult mai bine imaginea şi, desenând, vedeam nişte aspecte pe care nu le vedeam privind.

– Este aceeași experienţă pe care o au copiştii, care începeau prin a copia manuscrisele Părinţilor, ca să sfârşească prin a scrie ei înşişi teologie. Pentru că ajungi, copiind, pur şi simplu, să te împărtășești din duhul acelor lucrări într-o asemenea măsură, încât tu însuţi devii impregnat şi poţi să izvorăşti ceea ce a făcut originalul.

– Da. Am întâlnit şi la Părintele Stăniloae această mărturisire, după aceea am auzit-o şi de la Virgil Cândea, deci este o adevărată şcoală. Şi atunci mi-am zis că ar fi bine să mă canalizez pe iconografie.

În aceeași perioadă au fost făcute primele canonizări după ʼ89. Atunci a apărut o carte cu icoanele de canonizare. Noi eram, la Academia de Artă, un grup de restauratori şi pictori şi, când am văzut acea carte, puţin ne-am întristat, pentru că unele icoane nu erau, din punct de vedere artistic, la înălţimea subiectului. Se vedea că suntem într-o criză iconografică puternică. Şi, în entuziasmul de după revoluţie al tuturor, am zis: „Noi suntem pictori! Ar fi necesar să facem ceva, să sporim frumuseţea lumii!”. Atunci ne-am împărţit cumva subiectele respective, iar eu priveam cu jind, în timp ce colegii mei îşi alegeau diferiţi sfinţi. Eu râvneam să-mi rămână mie Sfinţii Brâncoveni, aveam aşa, o dorinţă: citisem cartea Cerurile Oltului a Mitropolitului Bartolomeu Anania, care mă impresionase mult, iar cursurile lui Ioan Alexandru, la care participasem cu ani în urmă, nu mi se șterseseră din memorie. Şi am văzut cu bucurie că toţi colegii mei şi-au ales alţi sfinţi, iar mie mi-au rămas Brâncovenii şi Sfântul Ştefan cel Mare! Mi s-a părut aceasta extraordinar, o dată Brâncovenii – pentru că-mi doream să reprezint ceva legat de viaţa Brâncovenilor ‒, iar despre Ştefan cel Mare a fost, aşa, gândul că „Asta este necesar să fac!”.

Cu Ştefan cel Mare aveam o legătură cu totul şi cu totul aparte. Eu sunt din nordul Moldovei. Mergeam la Mănăstire la Putna, aveam o mătuşă foarte evlavioasă, care ne aducea icoane, ne povestea despre sfinţi şi era cea mai credincioasă, cea mai înfocată persoană din familia noastră. La noi în familie exista o evlavie mare pentru Sfântul Ştefan, chiar dacă nu era canonizat. Toate porneau de la Ştefan ‒ chiar dacă erau de secol XIX, tot lui Ştefan îi erau atribuite – un pod, o clădire… Cumva, Ştefan cel Mare era arhetipul. Şi fiindcă am fost crescută cu borna aceasta puternică, am în amintire, copil fiind, întâlnirea de la mormântul lui Ştefan, când am văzut lespedea sculptată şi am avut o trăire care îmi este vie și acum: „Aici e cineva deosebit. Aici este el. Aici este valoarea, în mormântul ăsta!”.

„Cum lucrezi aceşti talanţi?”

Mai târziu, când aveam eu 18 ani, tot la Putna, am asistat la ghidajul unui Părinte în muzeu. Şi am fost atât de impresionată de ceea ce comunica Părintele, despre întâlnirea lui Eminescu cu Slavici, când au venit şi au adus pământ din toate cele trei țări românești; despre icoana pe care o purta Ştefan în timpul bătăliilor şi care se păstrează încă în muzeu; despre broderii… Şi acel ghidaj, în anii respectivi, avea foarte multe „şopârle” politice. Spunea adevăruri care, pe un tânăr de 18 ani, cum eram eu atunci, m-au frapat şi au născut în mine o dorinţă de-a face şi eu ceva. Ceva, o mărgică, ceva cât de mic! Mi-au trezit un sentiment patriotic. Ulterior, în momentul când mi-a revenit „proiectul Ştefan”, am zis: „A! Acum am prilejul să fac lucrarea acesta!”. Acesta a fost începutul, aceste două proiecte.

Mai întâi am venit cu „proiectul Ştefan”. Eu nu-mi pusesem bariere de timp, nici într-un caz. Lucram à la longue, să fac treaba bine, în tihnă. Şi, în anul când se împlineau 500 de ani de la moartea lui Ștefan, soţul meu mi-a zis: „Poate că ar fi bine să termini proiectul început, cu Ştefan”. Şi zic: „Da, ar fi o idee!”. Zis şi făcut. Am terminat icoana la care lucram de mult ‒ aveam oricum o serie de desene cu care puteam face o expoziţie. Mărturisesc că gestul meu a fost privit atunci de unii ca oportunist. Bineînţeles că ceilalţi nu ştiau ce e în spate şi, deodată, să vii cu un proiect, în anul respectiv, era ca și cum: „Ăsta e pregătit special, ca să-și ia artistul crema!”. Pentru că nimeni nu făcuse nimic în sensul acesta, nu eram pregătiţi din punctul de vedere al iconografiei. Și astfel, icoana aceasta a ajuns să fie darul Patriarhului Teoctist către Mănăstirea Putna la Serbările de la Putna.

Apoi am continuat cu Brâncovenii, că mai aveam la atelier un „copil”. Acesta creştea, creştea și, dacă la Ştefan cel Mare proiectul a adunat, să zicem, treizeci de lucrări, la proiectul Brâncoveanu s-au adunat peste două sute! Şi timp am avut mai mult, dar şi viaţa şi iconografia Brâncovenilor cred că este mult mai bogată.

– Ai spus că i-ai ales pe Sfinţii Brâncoveni şi pe Sfântul Ştefan cel Mare, dar oare tu i-ai ales pe ei, sau ei te-au ales pe tine?

‒ Şi eu m-am gândit adesea că e un mod infatuat a spune că eu i-am ales pe ei. Multe elemente pe care am avut impresia că le-am ales, de fapt, nu le-am ales, dar asta mi s-a revelat mai târziu. Și în povestea pe care am relatat-o, nu eu i-am ales. Eu îmi doream să fac proiectul cu Brâncoveanu şi aş fi vrut să nu-l ia alţi colegi, dar ei mi l-au dat, zicând: „Elena, tu oricum eşti pasionată de subiect!” ‒ dovadă că numai eu am continuat cu aceste proiecte propuse atunci, în entuziasmul nostru tineresc.

‒ Dar proiectul cu Parabolele Mântuitorului cum s-a născut?

– Prin anii ʼ80, lucram ca studentă la Curtea de Argeş, la restaurare, și am remarcat aceste teme ale parabolelor. Am lucrat întâi la restaurarea scenelor cu Bunul samarinean, apoi la Pilda celor zece fecioare. Ajungând după aceea la Humor, am lucrat la Fiul risipitor. Vorbim de perioada în care eu nu ştiam nimic despre iconografie, nu prea eram dusă la biserică ‒ deci erau primii pași în aceste căutări. Ca restaurator începător, cu o minimă cultură teologică, te concentrezi doar pe materie, ca să salvezi „pacientul”, dar nu-ți mai pui problema cine anume este „pacientul”, ce vrea el să spună și dacă acel mesaj are vreo legătură cu tine. Şi totuși, în mine începeau să încolțească mugurii dorinței de a înțelege. Bineînțeles că mă întrebam: „Dar care-i sensul acestor imagini?”.

Dintre aceste pilde, m-a impresionat foarte mult Pilda fiului risipitor. Cumva mă regăseam în ea, mi se părea că e ceva legat de mine în pilda aceea, că ar fi necesar să zăbovesc, să scormonesc mai mult asupra interiorului meu, asupra vieţii mele. A rămas o preocupare pilda aceasta, de aceea am şi lucrat mult asupra ei, am făcut icoane şi inclusiv un proiect despre pocăinţă, intitulat „Fiul risipitor. Cântările Triodului”. Astfel m-am apropiat de pilde, prin Pilda fiului risipitor, pe care o vedeam vorbindu-i omului contemporan.

O altă pildă asupra căreia am lucrat mult a fost Pilda talanţilor, ţinând şi de meseria mea şi stimulându-mă în sensul acesta, ca o responsabilitate: „Ce faci cu ceea ce ai primit? Ce înnozi în batistă ‒ înnozi oare sau nu înnozi? Şi cum lucrezi aceşti talanţi?”.

„Celor din afară le vorbesc în pilde”

‒ Și care-i povestea cărții despre Parabolele Mântuitorului?

– Pe scurt, povestea-i următoarea: Părintele Michel Quenot, renumitul hermeneut al icoanei, cu care avusesem mici colaborări, voia să reediteze o carte a lui mai veche despre Parabole. Pentru noua ediție ar fi vrut un alt veșmânt grafic, astfel încât fiecare parabolă să fie însoțită de o imagine. Și, cunoscându-mi unele lucrări, mi-a solicitat colaborarea, considerând că mie mi s-ar potrivi acest proiect. Mi-a propus să fac ilustrațiile parabolelor într un an, crezând că mi-a acordat foarte mult timp, dar nu la fel am perceput eu, fiindcă eu aveam un gând de a face treaba aceasta, dumnealui avea alt gând. El a văzut aceste imagini doar ca pe nişte ilustrații care să dea o atmosferă cărţii, nişte viniete, ici-colo, pe când eu mi-am propus cu totul şi cu totul altceva. De aceea, m-am speriat când mi-a zis „un an”, pentru că eu tindeam să fac iconografia parabolelor. Aşa îmi începusem proiectul mai vechi, pentru că mă ocupam de parabole de mai bine de zece ani, dar zăbovisem doar asupra a cincisprezece parabole, poate nici atât.

Propunerea Părintelui mi s-a părut de-a dreptul proniatoare, pentru că dumnealui nu ştia că eu am în preocuparea mea acest subiect. Şi, cu toate că exista această constrângere de timp, totuși m-am aruncat în valuri, n-am stat de-o parte. Mi s-a părut că e şansa mea de-a face, pentru că, având această strâmtorare, am simțit că pot să dau foarte mult.

Slavă lui Dumnezeu că am avut timp mai mult! Dintr-un an, din cauza unor probleme tehnice la tipografie, s-au făcut doi ani pentru ediţia franceză, care a ieşit în 2021, iar pentru cea românească, apărută în 2022, am avut trei ani! După primul an, așa cum ne înțelesesem, i am trimis Părintelui toate imaginile, deci mă achitasem, cum ar veni, de „contract”. Şi fiindcă Părintele nu a publicat imediat cartea, mi-am dat seama că mai aveam încă vreme să revin asupra imaginilor. Între timp dospise mai mult proiectul în mine, era mai copt de-acum. Atunci am reluat lucrările care nu mă mulţumeau, despre care consideram că nu cuprind sensul adevărat, anagogic, așa că am urmărit să fac alte imagini. Iar pentru ediţia românească am venit chiar și cu variante, de aceea este atâta bogăţie în această carte.

– Și cum a reacționat Părintele Quenot când a văzut ilustrațiile?

‒ Părintele se aştepta, aşa cum am zis, la cu totul altceva. S-a bucurat mult, chiar mi-a spus că, atunci când a primit prima serie de imagini, a rămas împreună cu soția dumnealui să le admire până în miez de noapte. Dar e nevoie să mărturisesc că s-a și neliniștit, pentru că i s-a părut prea mult şi avea impresia că nu voi reuşi să mă încadrez în termen. Apoi s-a speriat fiindcă în imaginile mele erau foarte multe inscripţii în română şi nu înţelegea cum va pricepe publicul francez, cum va descifra aceste imagini. După care eu am pus întrebarea: „Da, dar publicul francez cum descifrează icoanele ruseşti, care au inscripţii în rusă? Cum descifrează icoanele greceşti, care au inscripţii în greacă? Aşa cum le descifrează pe acelea, aşa le va descifra şi pe cele în română!”. Și atunci dumnealui a avut o idee care mie mi s-a părut extraordinară: să descrie fiecare icoană făcută de mine, să traducă aceste texte, dând o explicaţie a imaginilor chiar în textul lui. Deci de unde cartea a pornit cu un autor, Michel Quenot, în final a ajuns la doi autori ‒ unul cu cuvântul, altul cu imaginea!

‒ Cum a fost primită cartea în Franţa?

– Reacţiile de la lansare pe care mi le-a trimis Părintele Quenot au fost la superlativ, ceea ce m-a bucurat în mod deosebit.

– Ai avut, de-a lungul timpului, în timp ce pictai la ele, anumite descoperiri? Simţeai că harul lucrează într-un anumit fel în momentul în care te apropiai de o anumită pildă şi urmăreai să desluşeşti înţelesuri în reprezentările pe care le făceai?

– În primul moment, am fost şocată de faptul că ştiam foarte puţin din pilde. Aveam impresia că-mi sunt cunoscute și că, oricum, nu-mi va fi foarte greu să fac acest proiect. Impresia aceasta o dobândisem poate și datorită faptului că parcursesem acele cincisprezece parabole despre care am povestit deja. Dar în momentul când m-am văzut pusă în faţa acestui proiect în care aveam de reprezentat alte treizeci de parabole, atunci am realizat că, de fapt, nu le ştiu şi nu le înţeleg. Eram exact în situaţia în care a zis Mântuitorul: „Celor din afară le vorbesc în pilde, ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă, iar celor dinăuntru” – adică apostolilor – „le vorbesc desluşit”, cf. Matei 13:13.

Eu eram în afară, era clar că eram în afară, dar îmi doream să depăşesc acest prag, îmi doream să înţeleg. Și mi-a fost de ajutor erminia lui Dionisie din Furna. La fel și textul Părintelui Quenot, care mi-a deschis o fereastră.

„V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat” (Matei 11:17)

Aveam nevoie, ca să pot face iconografie, în primul rând să înţeleg, să prind adevărul, sensul, anagogia, și apoi era necesar să găsesc şi nişte imagini atât de clare, încât să le pot reprezenta. Aproape că mi se părea mai uşor să îmbraci în cuvinte decât să îmbraci în imagine! Aici a fost marea dificultate, şi de aceea am zis că a fost foarte benefic pentru mine că am avut o primă, o a doua, o a treia variantă de reprezentare, pentru că doar aşa, prin râvnă, consider că Dumnezeu S-a milostivit de mine, mai trimiţându-mi câte o rază, ca să rezolv plastic unele parabole, să pot găsi ceva care să stea în picioare, care nu să încurce, ci să descurce, să lumineze, să dezvăluie înţelesul parabolei.

O astfel de dificultate am întâmpinat, de exemplu, în cazul Parabolei cu copiii din pieţe, cf. Matei 1:16-19. Citeam şi patinam, ascultam tâlcuiri ale acestei parabole, și totuși nu vedeam ce aş putea să reprezint, cum aş putea să reprezint. Bine, îi aveam pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Mântuitorul şi copiii din pieţe. Copiii îi reprezintă pe cei care l-au primit cu entuziasm pe Sfântul Ioan Botezătorul, L-au primit cu entuziasm pe Mântuitorul, s-au bucurat de minunile pe care le-a făcut, dar după aceea au zis: „Are demon!”. Deci erau imaturi. Dar cum să reprezinţi pe cineva imatur? Nu poţi să desenezi un copil şi să zici că e simbolul imaturității duhovnicești! Și atunci, cum faci?

A fost o primă scânteie când mi-am zis: e nevoie să găsesc un element care să arate instabilitatea. Şi este un detaliu în carte, într-o primă variantă de reprezentare, în care i-am făcut pe copii cu nişte jucării, cu o morişcă, cu nişte instrumente care sunt în mişcare, care ar putea să simbolizeze o stare. Dar nu era suficient. De foarte mare ajutor a fost când am descoperit tâlcuirile Sfântului Teofilact al Bulgariei, în care explică atât de plastic această parabolă, încât m-a scos din patinare. În felul acesta, se observă, într-o nouă variantă, că toate aceste jocuri ale copiilor care arată instabilitatea ‒ în care copilul când râde, când plânge ‒ sunt reprezentate la o scară mult mai mare. Dacă în primul desen aveam doar aceste jucării minuscule, aluzive, în varianta a doua, toată compoziţia se transformă, jucăriile se măresc, apare această tiribombă în locul moriștii, în timp ce în partea superioară a compoziției se desfășoară tâlcuirea ‒ Mântuitorul primit cu entuziasm: „Osana, fiul lui David!”, apoi respins, crucificat: „Îl vrem pe Baraba!”. Deci am reprezentat această instabilitate care, de fapt, arată cum este omul ‒ atât omul contemporan cu Hristos, cât și omul zilelor noastre ‒ și anume, omul este imatur duhovnicește: porneşte pe calea duhovniciei, dar e posibil să se lase, nu este convins, revine, are întreruperi, când râde, când plânge.

Sfântul Teofilact al Bulgariei le dă unor parabole chiar variante de interpretare, ceea ce iarăşi mi se pare extraordinar, pentru că în parabole nu ai o singură cale de interpretare. În parabole sunt nuanţe. De aceea se vorbeşte despre „oglinda parabolică” ‒ vedeți, farurile au oglinzi parabolice, care generează raze paralele între ele. La fel se petrece cu diferitele tâlcuiri, care au toate aceeași direcție.

Ca să pot face lucrarea aceasta a Parabolelor am ascultat predici nenumărate, am parcurs multe tâlcuiri, dar, în final, am revenit la Teofilact, şi Teofilact a fost ca o încununare. Mi-am verificat iconografia cu interpretările lui, care au fost ultima sită prin care am cernut totul.

Citiți a doua parte a articolului

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Citiți și:
Arta ca o cale către îngeri
„Fără trudă şi sudoare n-ai cum să faci nimic bun!”
Semnificaţia spirituală a Icoanei Sfintei Treimi a lui Rubliov

 

yogaesoteric
21 octombrie 2022