Debarcarea

Una dintre cărțile care m-au impresionat cel mai mult în această viață este The Landing (Debarcarea) – (1973), al cărei titlu original este foarte diferit: Le Camp des saints (Tabăra sfinților).

M-a impresionat puterea sa narativă dar mai ales pentru că a fost un roman apocaliptic și profetic care pune uneori cititorul (cel puțin mi s-a petrecut) într-o poziție inconfortabilă înaintea evenimentelor povestite.

Pe scurt, argumentul constă în următoarele: atunci când guvernul belgian decide să dea frâu liber cuplurilor pentru a adopta copii săraci din India, provoacă imediat o avalanșă de părinți indieni care vor să-și livreze copiii la ambasada Indiei din Calcutta.

Situația scapă rapid de sub control și un guru indian („băiatul-monstru”) organizează o demențială flotă al cărei obiectiv este să aterizeze pe plajele Coastei de Azur, în îndepărtata Franță. Mii de bărci de tot felul, saturate de oameni săraci și disperați, se lansează în larg, îndreptându-se spre pământul promis.

Când spuneam „poziția incomodă a cititorului” mă refeream la asta: de la început empatizezi cu cei slabi, cu imigrantul, cei săraci. Cu toate acestea, pe măsură ce flota avansează (trec prin tot felul de aventuri) și se apropie de Mediterana, această percepție inițială se modifică.

Este, până la urmă, un caz extrem de imigrație masivă și necontrolată, o mișcare care va rupe echilibrul lumii și va plasa societatea occidentală într-o situație imposibil de gestionat. Cum ar putea fi gestionată problema respectând drepturile persoanelor și, în același timp, fără a pune în pericol securitatea națională?

„Două tabere se confruntă. Unul crede în miracole, celălalt nu mai crede în nimic. Cel care va ridica munții este cel care a păstrat credința. Va învinge. În cealaltă, îndoiala mortală a distrus totul. Va fi învinsă.”

Scenele descrise de Jean Raspail pe pământ indian și în timpul traversării sunt dantești. Un coșmar de trupuri supraaglomerate și episoade de depravare respingătoare, cu acea dâră nesfârșită de cadavre pe care flota o lasă la trecerea sa pe ocean, cea mai absolută mizerie și cea mai dezgustătoare abjecție. O coborâre în iad care ne face brusc să simțim o respingere profundă față de imigranții disperați.

Nu neg că multe fraze care apar în carte încalcă clar regulile corectitudinii politice, dar în realitate criticile cele mai acerbe ale lui Raspail nu sunt îndreptate către imigranți, ci către națiunile occidentale, incapabile să acționeze coordonat în fața unui eveniment de-o asemenea amploare. Sunt tot felul de reacții delirante, precum cea a sud-africanilor, gata să bombardeze navele dacă se apropie prea mult de țărmurile lor, sau a ONU, cu ideea de a crea o „națiune plutitoare” întreținută de toate țările, astfel încât flota să rămână sine die în largul mării.

În Franța, unde se desfășoară o mare parte a acțiunii, societatea este sfâșiată între tezele băieților buni, care se angajează să-i primească pe toți nou-veniții fără a lua nicio măsură și fără a calibra consecințele (ei ajung să fie victimele propriilor dorințe), și cei în favoarea apărării de „invazie” cu armele, care se vor dovedi și ei perfect inutili.

„Bărcile se goleau peste tot ca o cadă plină. Lumea a treia se scurgea, iar Occidentul a servit drept canalizare.”

Politicieni, jurnaliști, militari, ONG-uri… Toată lumea la pământ în astfel de circumstanțe. Raspail vitriolic îi trece pe toți prin chilă, fără nicio milă.

O carte rasistă?

Cum s-ar putea altfel, autorul a fost rapid etichetat „rasist” după publicarea Debarcării și din nou ani mai târziu, în 2011, când cartea a revenit surprinzător să fie una dintre cele mai vândute în Franța (am citit-o la acea vreme).

Principalele acuzații la adresa autorului sunt cele de a-i reprezenta pe indienii flotei disperate ca o masă urât mirositoare și dezumanizată, precum și de a urmări să sperie cititorii albi occidentali cu false stereotipuri și prejudecăți despre alte culturi. Faptul că însăși Marine Le Pen a lăudat romanul după reeditare n-a ajutat pentru a înlătura această critică. Cu siguranță ea fie nu a înțeles cartea, fie, ca ceilalți, a ignorat în mod deliberat pasaje ca acesta:

„Pentru că nu este o furtună, viața este cea care triumfă. Nu mai există Lumea a Treia, acesta este un cuvânt pe care l-ai inventat pentru a-ți păstra distanța. Există întreaga lume și acea lume va fi scufundată pe viață”.

Din acest motiv, încă o dată, nu sunt de acord cu toți acei gardieni ai moralității care își lansează discursurile la adunări sau din rubricile lor de presă. Încă o dată, sunt sigur că majoritatea nici nu au citit cartea, sau cel mult au rămas cu niște fragmente libere și decontextualizate.

Lor le spun: critica lui Raspail nu este îndreptată împotriva Lumii a Treia sau a „altor rase”, ci indică ipocrizia Occidentului. În paginile Le camp des saints, autorul ne avertizează atât asupra îngustării și a inutilității metodelor extreme ale anti-imigrației, cât și asupra prostiei sinucigașe a pro-imigrației.

Când a fost scris acest roman, nimeni nu și-ar fi putut imagina că acest fenomen avea să devină una dintre marile probleme cu care societățile occidentale aveau să se confrunte decenii mai târziu. Raspail a fost un vizionar și faptele, din păcate, au ajuns să-i dea dreptate.

Autor: Humilde Lector

Citiți și:
Migrația musulmană spre Europa
Europa, țintă a celui mai perfid atac!

yogaesoteric
6 iulie 2022