«Decidenții politici nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc numai la ei, nu la prosperitatea acestei țări»
Redăm în cele ce urmează un dialog publicat în Evenimentului zilei cu Ioan Aurel Pop, scriitor, istoric și rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, care este, în esența lui, o oglindă fină în cristalul căreia infirmitățile, bubele și mucegaiurile societății românești se dilată înfricoșător.
Reporter:
Care sunt deficiențele sistemului românesc de învățământ?
Ioan Aurel Pop: Sistemul nostru de învățământ suferă de decenii întregi, mai întâi în urma dictaturii comuniste, iar apoi din cauza degringoladei de după 1989, când toată lumea a făcut „reforme” fără cap și coadă, în ritm prea alert, fără să aibă răbdarea de a le vedea urmările.
Învățământul preuniversitar nu reușește un aspect elementar, anume să școlarizeze toți copiii, după cum prevedea până și legea instrucțiunii a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, care stabilea că învățământul primar, de patru clase, era obligatoriu și gratuit. De aceea, gradul de analfabetism în România a ajuns la niveluri îngrijorătoare.
O a doua deficiență este instabilitatea planurilor de învățământ și a programelor școlare. Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi absolut necesare azi în educație (drepturile copilului, cunoștințe de sănătate, cunoștințe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educație juridică. Fals și greșit! Ca să facem asta, este necesar să scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie și să predăm două semestre elevilor despre legislație, să le dăm câte cel puțin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conținuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoștințe, utile de predat la dirigenție sau drept capitole în alte materii.
O a treia carență, este supraîncărcarea materiei. Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiștilor buni de învățământ, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, abandonul școlar la țară, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de creiere supradotate etc.
Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul este catastrofal! În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându-i.
Reporter:
Învățământul universitar?
Ioan Aurel Pop: Nici în ceea ce privește școala superioară nu stăm mai bine! De la „fabricile de diplome”, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor, avem de toate și în universități. Cel mai grav aspect în școala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare și de recunoaștere a calității, competiției și performanței. Domnește un egalitarism periculos, care nu era așa nici măcar în regimul comunist. Universitățile sunt egale, indiferent că au 50.000 de studenți sau 1.000 de studenți, indiferent că se situează pe locul 500 sau pe locul 20.000 în lume, indiferent că au savanți cu articole publicate în revista Nature sau numai în ziare județene. Ba, cele performante sunt câteodată lăsate deoparte la rectificările de buget, pe motiv că au bani, ca să fie ajutate universități slabe, fără nicio perspectivă, în acord cu un principiu colectivist păgubos.
Legată de acest egalitarism este finanțarea defectuoasă pe student-echivalent și nu pe criterii de calitate. Ca urmare, universitățile fug după studenți, nu după profesori și cercetători de marcă. Sunt în România circa 100 de universități. Multe sau puține, asta e altă problemă! Să luăm cele circa 50 de universități de stat. Toate sunt la fel, în loc să fie ierarhizate. Prin ierarhizare, eu înțeleg împărțirea lor în categorii, după capacități: unele care să ofere numai pregătire la nivel de licență; altele la nivel de licență și masterat, iar altele, de înaltă performanță, la nivel de licență, masterat și doctorat.
Cele de nivel de licență ar fi necesar să fie de interes local și să fie susținute financiar de consiliile locale și județene; cele mijlocii ar fi necesar să fie de nivel regional, susținute de regiunile de dezvoltare și numai cele naționale să fie alimentate de la buget. După ierarhizare, am avea nevoie de clasificare. Este absolut necesar să știm periodic cu cine lucrăm, care sunt cele mai bune universități și de ce. De exemplu, în funcție de 5 criterii mari, să știm care sunt primele cinci universități, în ordine, pe fiecare domeniu și care sunt primele universități, indiferent de domeniu, în România. Noi știm, firește, care sunt, dar faptul nu este oficial.
Dacă examinăm ranking-urile (clasamentele) internaționale recunoscute din ultimii 5 ani, constatăm că în acestea intră întotdeauna doar 4-5 universități românești: Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea Politehnică din București. Iar finanțările ar fi necesar să fie făcute, firește, în funcție de aceste criterii de calitate.
Reporter:
Primește Educația atenția cuvenită din partea decidenților politici?
Ioan Aurel Pop: Nici pe departe! Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.
Reporter:
Numărul studenților a scăzut aproape la jumătate în mai puțin de zece ani. Care credeți că ar fi cauzele acestui fenomen îngrijorător?
Ioan Aurel Pop: Cauzele scăderii numărului de studenți sunt mai multe. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții. Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe noțiuni elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte? A scăzut numărul studenților și pentru că s-a mai tăiat din avântul unor „fabrici de diplome”, unor universități private, care scoteau absolvenți pe bandă rulantă.
În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizați indivizi fără nicio școală și fără cultură, ajunși milionari, ajunși senatori și parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu șefi de stat care au afirmat că detestă școala, cu prim-miniștri și miniștri plagiatori, cu lideri de opinie agramați și cu celebrități care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de studenți?!
Reporter:
Se simte – în domeniul educației – o tendință de supunere oarbă față de directivele Uniunii Europene care afectează identitatea națională a României…
Ioan Aurel Pop: Din păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de-a lungul timpului, supuși altora și ne-am obișnuit, poate, cu acest statut de ascultare și când e cazul și când nu e cazul. Noi am urmat de multe ori orbește directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităților etc. și ne-am tot umilit, cu speranța că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându-ne europeni deplini. Azi, ce vedem pe scena europeană?
Vedem cum se afirmă plenar vechile orgolii naționale, vechile idei de suveranitate națională, egoismele etnice, cum renaște ura față de străini, cum înfloresc prejudecățile etno-lingvistice etc. Iar noi, defazați ca mai întotdeauna, vrem să „modernizăm” școala românească renunțând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obținem ce? Nu putem obține astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, ușor de manipulat.
Cel mai bine se poate învăța ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăța ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții. Europa este formată din identități naționale, iar popoarele importante din Europa (cele care sunt luate în seamă și respectate) au identități puternice, bine afirmate și cunoscute de toți.
Reporter:
Există, de asemenea, o orientare europeană de aliniere la un anumit standard, de uniformizare, de comunizare a individului – prin educație. Cum percepeți acest aspect îngrijorător?
Ioan Aurel Pop: Această orientare – cel puțin pentru moment – cred că a dat greș. Am participat și eu la elaborarea unui așa-numit manual unic de cetățenie europeană. Nu a ieșit nimic! Cred că metodele nu sunt bune, nu avem o metodologie general acceptată, nu știm încă nici ce vrem exact sau ne imaginăm că elevii sunt din plastilină și că le putem da ce forme vrem.
Pe de altă parte, eu cred că diversitatea este o mare bogăție, care este nevoie să fie perpetuată, îmbogățită și stimulată. Uniformizări forțate au aplicat doar regimurile totalitare și nu au reușit să creeze decât monștri. Cred că ideile generale europene se pot promova prin educație, dar cu condiția menținerii echilibrului dintre specificul local (național) și cel european.
Reporter:
Ce măsuri credeți că ar fi necesar să fie implementate pentru o mai bună funcționare a sistemului de învățământ?
Ioan Aurel Pop: Orice elev ar fi nevoie să fie obligat să meargă la școală, așa cum prevede legea, iar pentru asta ar fi bine să se ajungă până la pedepsirea părinților, a tutorilor etc. Lipsa de educație creează monștri! Ar fi necesar să fie simplificate planurile de învățământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experiența umană, dar cu multe conținuturi din programele analitice primenite mereu. Mai bine puțin și sigur sau bine însușit, decât mult și nereceptat. În învățământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înțeleg, este perfect; restul să facă meditații ori să rămână de căruță!”. Se mai aud și astfel de remarci.
Disciplinele ar fi bine să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea și notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câștigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale și umaniste este necesar să fie întărită. Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameni-roboți pentru mileniul trei. De exemplu, la limba și literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învață locul ființei umane și al colectivităților umane pe acest pământ și în România.
Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români și nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpați și la Nistru și nu în nordul Africii, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri, de ce spațiul lor este mioritic sau de ce este numit „picior de plai” și „gură de rai”! Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg.
Hoții de neimaginat și minciuni planificate, după 1989
Provocat, Ioan Aurel Pop a formulat o scurtă caracterizare a istoriei României de după 1989: „Istoria de după 1989 a fost o speranță continuă de mai bine, pe fondul unei crize interne și internaționale care nu se mai termină! S-au derulat procese democratice importante, în paralel cu inechități crase, cu hoții de neimaginat și cu minciuni planificate. A fost peste un sfert de deceniu așa de alert și de contradictoriu, încât e greu de înțeles ceva clar și precis. E drept – spun istoricii de meserie – că istoria are nevoie de perspectiva trecerii timpului spre a putea fi înțeleasă. Așa că mai avem de așteptat! Numai să nu ni se aplece de atâta așteptat!”
Reporter:
Care a fost/este, din punct de vedere istoric, cea mai mare slăbiciune a poporului român? Dar cea mai vizibilă calitate?
Ioan Aurel Pop: E greu de spus! O mare slăbiciune a fost, cred, delăsarea (defetismul, ideea că la noi merge și așa). Această slăbiciune ne-a făcut să pierdem mult în competiția cu alte popoare. Cea mai vizibilă calitate a fost, cred, un anumit echilibru în viață, care a îmbrăcat și forme fataliste, dar și o putere și o știință de a oscila între politica de rezistență și cea de conciliere. Cu alte cuvinte, am știut când să luptăm și când să tratăm, să negociem ori să pertractăm (cum s-ar zice în Ardeal). Noi nu ne-am apărat glia până la sinucidere, ca unii vecini, dar nici nu ne-am lăsat distruși complet fără să luptăm. Țara sau moșia a viețuit și a supraviețuit bine câtă vreme țăranii și boierii au avut ce apăra. Adică atât cât au avut în proprietate moșiile lor mici, care formau moșia cea mare, Țara. Apoi, rămași fără moșii, țăranii s-au ticăloșit, dar nu într-atât încât să piardă speranța și să-și ia lumea în cap. Românii nu și-au părăsit țara (țările) până recent, convinși – cum se zicea pe vremuri la Radio Europa Liberă – că „locul românilor este în România”.
Reporter:
Ce repercusiuni vor avea valurile de migrații asupra culturii europene?
Ioan Aurel Pop: Migrația aceasta europeană nu este o surpriză pentru istoricii de meserie, care știu bine că, de cel puțin două milenii, mișcarea populației este dinspre est și sud-est spre vest. Valurile de emigranți au provocat întotdeauna probleme, pentru că sunt greu de gestionat și pentru că societatea nu este niciodată pregătită să le facă față. Emigrația individuală sau sub forma grupurilor mici este suportabilă, fiindcă subiecții de care vorbim se încadrează destul de ușor în comunitățile primitoare și sfârșesc prin a fi asimilați.
Dacă însă grupurile de nou-veniți sunt mari și dese, atunci se produce un fenomen îngrijorător și primejdios pentru stabilitatea lumii care primește: emigranții tind să trăiască exclusiv după propriile cutume și chiar să le impună grupului-gazdă, care începe treptat să intre în disoluție. Din păcate, acest proces periculos este însoțit de disfuncționalități, de conflicte, de violențe și tinde să distrugă anumite valori consacrate ale vechii populații, înlocuindu-le cu cele ale nou-veniților. Cred că în acest stadiu au ajuns anumite regiuni ale Europei. Firește că, dacă acest proces avansează, atunci se va modifica și profilul cultural al vechiului continent.
Cultura europeană se bazează pe clasicismul greco-latin, imitat, reînviat și dezvoltat de Renaștere și, în oarecare măsură, de la Renaștere încoace, pe de o parte și pe creștinism (iudeo-creștinism), adaptat mereu și modernizat, de la Reformă încoace, mai ales în Europa Occidentală, pe de altă parte. Aceste valori – care au creat profilul cultural al Europei – sunt contestate azi, în urma presiunilor noilor grupuri de populație, educate în funcție de alte coordonate.
Reporter:
Ce părere aveți despre așa-numita politică corectă a Europei? Este această idee de toleranță și de falsă egalitate o strategie potrivită când vine vorba despre întâlnirea a două civilizații total diferite (Vest-Est)?
Ioan Aurel Pop: Vedeți, chestiunea „ciocnirii civilizațiilor” (ca să-l pastișez pe conservatorul Samuel Huntington) este delicată și atunci când vorbim de Europa, de cea din vest și de cea din est, darmite când ne referim la Europa în ansamblu și Orientul Apropiat și Mijlociu. Lăsăm deoparte aici problemele Africii profunde și ale Asiei. Noi, europenii occidentali și centrali, ca și americanii din SUA, am învățat să fim „generoși” după ce am „supt” din plin ceea ce ne-a convenit din lume. Nu vorbesc aici de noi, românii, ci vorbesc în ansamblu de „clubul select” – ajuns deja în criză și numit UE – în care am intrat într-un târziu și noi.
Eu am trăit o scenă halucinantă, în Statele Unite, la începutul anilor 1990, când eram proaspăt visiting professor: într-o zi, la Universitate, m-am dat, poate cam ostentativ, la o parte, ca să pătrundă prima în ascensor o doamnă; m-a privit lung și mi-a spus să intru eu, că era rândul meu și că ea nu era handicapată (pe-atunci, termenul acesta încă nu era ofensiv). Ce înseamnă asta? Că ceea ce numim „corectitudine politică” și „discriminare pozitivă” – „rafinamente” prin care noi vrem să ne distingem în lumea noastră – poate părea o chestiune stranie pentru alții sau poate fi o realitate înțeleasă chiar pe dos. Cu multiculturalismul este la fel: dacă nu putem face ca civilizațiile să comunice sincer între ele și să-și împărtășească reciproc valorile, toată strădania este în van. Or, acceptarea celuilalt, cu tot ceea ce are el straniu pentru noi, este dificilă.
Politicienii, patriotismul și ura de țară
Reporter:
Ce mai înseamnă astăzi să fii patriot, când majoritatea politicienilor noștri (cu excepția celor care alunecă într-un naționalism agresiv) se declară europeni? Ne-am pierdut patriotismul pur, indispensabil unei națiuni?
Ioan Aurel Pop: Da, este o gravă confuzie de planuri și în chestiunile legate de patriotism și de dragostea de țară. Tinerii nu mai știu ce să creadă, fiindcă sistemul românesc de instrucțiune și de educație se află în derivă de decenii bune și nimeni dintre cei cu putere de decizie nu pare preocupat de redresarea lui. Politicienii se declară europeni în lipsă de altceva, dar mai ales de convingeri ferme, de cunoștințe de cultură generală și de cultură românească, de idealuri de viață, de proiecte pentru generațiile viitoare. Ca să fii patriot autentic este necesar să-ți cunoști bine țara și să ajungi astfel s-o prețuiești.
Mulți politicieni români confundă instituțiile românești care le taxează ignoranța și care chiar îi pedepsesc pentru incompetență, pentru acte antisociale, pentru hoții de tot felul cu țara și, în loc să se îndrepte în urma greșelilor lor, ajung să-și urască țara. Patriotismul a fost o vreme confiscat de anumite grupări naționaliste și pervertit, dar timpul acestor partide și persoane a trecut (cel puțin, în acest moment, nu avem în România un partid naționalist de forță) și, totuși, cei mai mulți intelectuali se feresc să vorbească despre țară, despre patrie, despre specificul național, despre valorile noastre. Cred că Seneca spunea, în urmă cu două milenii, că el nu-și iubea țara fiindcă era mare, ci fiindcă era a lui. Dacă nu iubim sincer țara asta, cu toate ale sale, cu doruri, cu patimi și cu uri, cu doine și cu strigături, cu blesteme și „codri verzi de brad”, nu avem cum să iubim Europa sau omenirea, fiindcă „picurii cu strop de strop fac al mărilor potop” (ca să-l citez pe uitatul și „facilul” Coșbuc, care știa atâta cultură germană și filozofie indică). Din micile și multele iubiri se naște iubirea cea mare… Iar țara asta merită iubire necondiționată, fiindcă relele din ea nu i se datorează, ci ni se datorează nouă, nevrednici cârtitori, mici la suflet și mari la pretenții
Carte de vizită
Ioan-Aurel Pop este membru titular și președinte al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, fiind specializat pe istoria medievală, instituţii medievale şi paleografie latină. Înainte de a deveni rectorul Universității „Babes-Bolyai”, în martie 2012, Ioan-Aurel Pop a fost directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995) şi directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007). În 1989, Ioan-Aurel Pop a obţinut titlul de doctor în istorie cu teza „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV-XVIˮ, fiind cel mai tânăr membru corespondent al Academiei Române. Ioan-Aurel Pop a fost ales în unanimitate președinte al Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.
Citiţi şi:
«Sistemul educațional românesc reprezintă un risc pentru dezvoltarea emoțională a copiilor noștri»
yogaesoteric
2 iulie 2019