Declaraţiile Mădălinei Dumitru despre tratamentul la care a fost supusă de autorităţi
Disperate că nici unul dintre motivele invocate iniţial pentru a justifica acţiunea din martie 2004 (trafic de droguri, trafic de carne vie, prostituţie, crimă organizată, atentat la siguranţa naţională) nu a fost confirmat şi deci nu-şi puteau atinge scopul de a-l incrimina pe Gregorian Bivolaru, autorităţile au fost nevoite să inventeze un motiv care să justifice abuzurile comise în cadrul operaţiunii cu nume de cod CHRIST, unică în analele organelor de anchetă din ultimii 15 ani.
Victima dorinţei procurorilor de a-l incrimina cu orice preţ pe Gregorian Bivolaru a fost minora Mădălina Dumitru, prezentată ulterior drept parte vătămată. Sub pretextul apărării drepturilor sale, Mădălina a fost bruscată, ameninţată, filmată împotriva voinţei sale, ţinută în vizorul armelor de foc şi bătută chiar de sora sa.
În februarie 2005 Gabriel Andreescu de la APADOR-CH a stat de vorbă cu Mădălina şi ea i-a povestit o parte dintre suferinţele psihice şi fizice la care a fost supusă:
“La data de 18 martie 2004 mă aflam acasă cu prietena mea Mirona Farcaşi. Tocmai ne sculasem, eram îmbrăcată uşor, cu ce dormisem. Dintr-o dată am auzit bubuituri puternice. Nu-mi venea să cred ce se petrece. Eram atât de speriată, am crezut că visez. La un moment dat am crezut că o să mor, nu mai ştiam de mine. Am crezut că sunt hoţi, când i-am văzut cu berbecul. Mirona, Mirona, a venit cineva să ne omoare, am strigat. Am vrut să ne ascundem în dulap. Apoi m-am gândit să sărim pe fereastră (eram la etaj). Îmi simţeam pulsul în urechi, atât de tare îmi bătea inima. N-am avut timp să facem nimic. Au intrat în cameră. Au strigat: „Jos, jos! Culcat!” Unul dintre ei a venit spre mine şi mi-a dat cu piciorul în sân. „Culcat! Culcat! ”. Eu nu făcusem nimic, doar mă uitam speriată la ei.
Au spus că au mandat de percheziţie, să nu ne opunem că e foarte rău pentru noi. Au început să percheziţioneze parterul, apoi şi sus. Jumătate de oră ne-au ţinut aşa. Din când în când spuneau să nu mai vorbim, că ne împuşcă. Eu îi spuneam Mironei: ăştia ne omoară.
Au venit doi băieţi, să mă îmbrac şi să merg cu ei. Procuroarea mi-a spus să mă duc cu ei, să nu mă opun, că altfel va fi foarte rău. Nu mai recunoşteam parcă nici casa, nu mai ştiam unde îmi e geanta să le dau buletinul. Ei oricum spuneau prin casă: „Unde e minora? unde e minora?”.
La Parchet, m-au dus la nişte fete aflate pe un culoar. M-au întrebat: „Nu cunoşti pe aici nici o fată?”. Erau prostituate. Au continuat: „Dar nici ele nu te cunosc pe tine? Eşti sigură că nu te cunosc?” Eram atât de şocată încât în momentul în care m-au întrebat de mama, dacă ştie că sunt în Bucureşti, am întrebat: care mama mea?
După două ore jumătate a venit un procuror. Mi-a zis să fac bine să scriu ce îmi dictează ei, că o să fie bine şi cu Mirona. “O să fie bine şi pentru Bivolaru ăsta al vostru.” Între timp vorbea prin staţie şi cei de acolo îi comunicau despre obiectele pe care le găseau acasă. […]
M-au întrebat dacă Bivolaru mă poate influenţa prin telepatie. M-au întrebat când am venit la curs. În 2002. Ei erau foarte surprinşi, făceau parcă un calcul. Au insistat să scriu că am venit în 2001. N-am vrut. „De ce sunt rea, aşa mă învaţă Bivolaru, să fiu rea? Dacă nu scriu aşa, de aici nu mai plec.” Psiholoaga a venit, m-a luat de păr, mi-a zis: „De ce eşti încăpăţânată, de ce nu scriu ce îmi spune procurorul?”. Am început să plâng, să tremur. „De ce fac aşa?, aşa mă învaţă ei pe mine?”.
A început să mă doară foarte tare capul. Au dat un telefon să mi se aducă nişte pastile. M-am liniştit. Mi-au spus să scriu că am venit la o conferinţă la Bucureşti şi m-am dus la Grieg la sfârşit şi i-am spus că vreau să fiu iubita lui.
A început procurorul să se grăbească, îmi spunea că va veni altcineva în locul lui şi o ia de la început cu întrebările, dacă nu vreau să închei acum. Din când în când mă puneau să cânt, încercau să îmi distragă atenţia, ca să mă liniştesc şi să scriu. Mi-au zis: „Dacă tu te-ai înhăitat cu ăştia ai lui Bivolaru, ce să-ţi facem, scrie ce îţi spunem noi şi o să fie bine şi pentru Mirona, şi pentru Bivolaru ăsta al vostru.”
[În timp de dădea declaraţia, Adina Solomon, avocata Mădălinei Dumitru, încerca să intre la ea, dar nu i s-a permis.]
Au dus-o înapoi cu maşina, după 12 noaptea.
[Adina Solomon, avocata: De 1 aprilie a vrut să facă o plângere, ne-am dus la parchet. Am intrat de bună voie şi în momentul acela ne-au înmânat mandat de aducere. De atunci nu am mai avut voie să ieşim. Au spus: „Sunteţi sub puterea unui mandat de aducere”. Când am ajuns înăuntru ne-au dat ordonanţa pentru efectuarea examenului ginecologic. Există un proces-verbal la dosar, prin care Mădălina refuză să i se facă acest control, din cauza pudorii, mai multe maşini au dus-o cu forţa la IML.]
La IML, dupa ce am intrat noi au blocat uşile, nu mai intra nimeni, nu mai ieşea nimeni. Tot voiam să ies, am refuzat să îmi facă acel control. Atunci ne-au lăsat să ieşim, când au venit yoghinii, când au făcut mitingul spontan de la IML.
Doctorii erau stupefiaţi. Jandarmii şi procurorii trăgeau efectiv de noi. Un poliţist efectiv mă ciupea, mă învineţise, era atât de nervos…
Când am ieşit afară, ne-au băgat într-o maşină mare, cu jandarmi mascaţi, ne-au scos prin spate. Cred că erau 30 care alergau pe lângă noi. Ne-au dus la Poliţia Capitalei, că mă aşteaptă acolo familia. Pe Adina [Solomon] şi Remus [logodnicul] i-au oprit să vină, că n-ar avea dreptul. […]
M-au dus într-o maşină de deţinuţi, m-au băgat în spate. M-au dus la sora mea. M-au dus cu Poliţia. Şapte zile am fost sechestrată la sora mea, până am fost încredinţată prin Autoritatea Tutelară. Nu am avut voie să ies din casă, că le fac lor probleme, am vrut să merg să iau nişte absorbante, am trimis-o pe nepoţica mea. Am vrut să îl sun pe Remus, nu au vrut să-mi dea voie, că e urmărit telefonul şi le fac lor probleme. Luaseră telefonul la ei în cameră. Cumnatul şi-a luat concediu ca să poată sta cu mine. I s-a spus surorii că dacă vor coopera cu ei i se va da un post de secretară la Poliţia din Constanţa. Nu i s-a mai dat.
Au venit trei persoane de la Autoritatea Tutelară. Una a spus că vrea să fie cea mai bună prietenă a mea, că vrea să mă ajute, să îi spun tot ce am pe sufleţel. Am crezut-o, speram să mă ajute. Era în cele şapte zile, până am fost plasată în familia surorii. Nu voiam să locuiesc la sora mea. M-au dus de două ori la sediul Direcţiei pentru protecţia copilului, s-au purtat foarte frumos cu mine atunci. […]
Pe Remus nu m-au lăsat să îl văd decât 5 minute. Am început să plâng, să tremur, am făcut o criză. Mi-au spus că trebuie să stau la familia mea până fac 18 ani, să mă mut cu şcoala. Am refuzat. Au spus că pot să îmi ofere un însoţitor permanent în Bucureşti. Sora mea s-a opus, a vrut să locuiesc la ei. […]
Ar fi trebuit să îmi dau şi eu acceptul pentru transferul la un liceu din Constanţa. Am spus că nu vreau. „Dacă nu vrea, rămâne fără”, a zis directoarea acelui liceu.
Viaţa la ai mei a devenit tot mai grea. Eram în baie la sora mea. Uşa era puţin crăpată. Nu m-am gândit că poate intra cineva peste mine. „Ce faci, abuzato?, mi-a strigat Marian, cumnatul meu, intrând în baie. „Ce, nu îţi place să te privesc?” I-am spus surorii, nu m-a crezut. De atunci au început tot felul de discuţii între ei. Au început să se ciondănească. Într-o dimineaţă sora mea a venit la mine, după o ceartă cu Marian. M-a făcut în toate felurile: târfă, etc.
Era în perioada Paştelui. Au adus un miel. „Hai să mă ajuţi să fac friptură”, mi-a zis sora mea. „Nu pot, nu-mi vine”, i-am spus. „Ce, te-a învăţat Bivolaru, eşti tot timpul cu nasul pe sus?” Îmi aducea sandvişuri cu friptură, dar eu nu mâncam. Doar pâine şi lapte am mâncat trei săptămâni, nu voiau să îmi ia altceva. Mă înjurau, vorbeau foarte urât cu mine. […]
La un moment dat am ieşit pe poartă, am ajuns la colţul străzii, erau nişte poliţişti. Într-o maşină. Erau doi. M-au dus la un McDonald. Mi-am comandat de mâncare. Mi-au plătit poliţiştii. Zona s-a împânzit de alţi supraveghetori. Dacă ocupau o masă, în jurul lor erau alte trei ocupate.
Am fost bătută de sora mea şi de Marian. Plecasem cu Remus în oraş. Am întârziat cam 15 minute. I-au dat telefon lui Remus, l-au ameninţat că îl bagă în închisoare. Mă aşteptau la poartă. M-au smuls din poartă, sora mea m-a lovit peste faţă, avea un inel cu o piatră proeminentă. M-a urmărit până în cameră, m-a tras de păr.
Mă ţineau într-un corp de casă dărăpănat. Am fugit. Cu o zi în urmă veniseră la mine de la Direcţia de protecţie a copilului. Le-am spus cum se poartă cu mine ai mei. Ei veneau cam la două-trei zile. Psiholoaga care spunea că vrea să fie prietena mea după ce a ieşit de la mine a dat o declaraţie televiziunii, că mă simt bine, încep să mă adaptez. M-au ameninţat că dacă încerc să fug mă vor duce la Poliţie şi mă vor ţine acolo.
Am fugit. Am fost pe străzi. Era ca un coşmar din care voiam să mă trezesc şi nu mai găseam ieşirea. Am nimerit într-o junglă. Mi-a fost frică să nu expun pe nimeni. Am trimis o scrisoare mamei mele. Auzisem de la Pavel că dacă voi fugi şi voi lua legătura cu cineva din MISA imediat acea persoană intră în puşcărie.
Am fost prin toate oraşele din ţară. Numai cu hainele pe care le aveam pe mine. Eram dată în urmărire generală. Aveam şi interdicţie de ieşire din ţară. “
Citiţi şi:
Unde nu-s dovezi şi probe, martorii ne fac din vorbe. Fabrica de martori a Procuraturii
mai 2005
yogaesoteric
Also available in:
English