Despre felul cum pandemia schimbă normele științei. Știința ca instrument politic (I)
Pe un site critic la adresa măsurilor oficiale anticovid, cineva observa cu amărăciune: „Cu siguranță, acum trebuie să fie evident pentru noi, «scepticii», că am eșuat. În ciuda eforturilor depuse, mesajul nostru pur și simplu nu a avut impact. Deși există în mod clar o minoritate deloc neglijabilă a populației care gândește la fel ca noi în privința politicilor covid-iene, aceasta este într-adevăr doar o minoritate. De ce atât de puțini dintre concetățenii noștri nu par dispuși nici măcar să asculte argumente care nouă ni se par atât de convingătoare?”
Autorul acestei observații surprinde semnificația poate cea mai importantă a actualei crize: schimbările profunde suferite în modul de gândire și de raportare la realitate de omul „digitalizat” al zilelor noastre, care-și petrece cea mai mare parte din viață în fața unui ecran oarecare: de televizor, de calculator, de telefon, tabletă etc. ‒ omul care depinde tot mai mult de realitatea virtuală.
Măsurile luate în criza covidiană sunt, fără îndoială, de o magnitudine nemaiîntâlnită. Niciodată nu s-a mai petrecut ca întreaga omenire să intre în carantină aproape simultan și nici nu s-a mai petrecut ca măsurile luate să se permanentizeze. Pentru a descrie gravitatea acestei boli, s-au folosit la nivel oficial adjective și adverbe ce țin de sfera semantică a catastroficului și apocalipticului, etichetare prin care se justifica luarea măsurilor extreme, ca și permanentizarea lor.
Toate evenimentele din istoria omenirii cu un impact nefast major general, recunoscute a fi catastrofale, au în comun o caracteristică fundamentală: nu pot fi ignorate de cei ce trec prin ele. Implicațiile funeste ale acestor evenimente sunt atât de copleșitoare, încât nu au nevoie să fie explicate sau demonstrate. Ele sunt evidente prin însăși existența lor. Nu întâmplător sunt caracterizate frecvent drept „apocaliptice” ‒ or, o „apocalipsă” nu poate fi ignorată. Evidența ei nu mai lasă loc de dezbatere sau contestare, nici nu are nevoie să fie demonstrată în vreun fel.
A doua caracteristică a „apocalipsei” este că ea afectează întreaga lume. Ceea ce înseamnă că nu există cineva care ar putea nega faptul că „apocalipsa” are un impact copleșitor. De exemplu, tragedia cutremurului din 1977 nu a avut nevoie să fie explicată sau demonstrată bucureștenilor de către mass-media sau de specialiști – clădirile distruse și cadavrele de sub dărâmături vorbeau singure. Morții din timpul ciumei lui Caragea din București (1813) sau din timpul Marii Ciume din Londra (1666) nu aveau nevoie de statistici pentru a-și proba existența sau numărul. Deși criza covid este asociată catastrofelor de tip apocaliptic, ea are caracteristici unice pentru această categorie, care o exclud, în definitiv, dintr-o asemenea încadrare.
Este pentru prima oară în istoria epidemiilor când o parte semnificativă a populației (chiar dacă minoritară) nu se pune de acord cu cealaltă parte cu privire la gravitatea acestei boli contagioase, etichetată la nivel oficial ca fiind „una dintre cele mai periculoase epidemii din ultima sută de ani”. Ca să înțelegem ciudățenia acestei situații, este suficient să ne închipuim că, în timpul Marii Ciume din Londra de la 1666 sau al Ciumei lui Caragea în București, s-ar fi găsit printre puținii supraviețuitori un număr destul de mare care să nege că aceste epidemii ar fi fost atât de grave încât să implice, de exemplu, fuga din orașele respective. Este absolut neverosimil. Niciodată în vechile epidemii de ciumă, de holeră, de TBC, de gripă spaniolă și, mai recent, de gripă asiatică (1957), nu s-a pus problema contestării gravității pericolului și nici a contestării măsurilor luate, în sensul că niciodată nu s-a considerat că ar fi disproporționate față de pericol, așa cum se petrece acum.
Lista „scepticilor” iluștri
Această situație se complică atunci când în tabăra „scepticilor” intră specialiști din domeniu, recunoscuți la nivel mondial. Este cazul inițiatorilor „Declarației de la Great Barrington”, din septembrie 2020, care reprezintă chintesența protestului academic, venit din partea unor mari specialiști, chiar dacă minoritari: dr. Martin Kulldorff, profesor de Medicină la Universitatea Harvard, biostatistician, epidemiolog și imunolog; dr. Sunetra Gupta, profesor la Universitatea Oxford, epidemiolog cu expertiză în vaccinuri; dr. Jay Bhattacharya, profesor la Universitatea Stanford, epidemiolog, expert în politici publice de sănătate și imunologie. „Declarația de la Barrington” a fost semnată de peste 30.000 de specialiști din domeniul sănătății.
În aceeași categorie de contestare a discursului oficial se încadrează și alte luări de poziție ale unor persoane care până la acest eveniment erau considerate autorități recunoscute și necontestate la nivel mondial: inventatorul tehnologiei ARN mesager, pe baza căreia s-a realizat actualul vaccin, dr. David Malone; prof. Christian Peronne, membru al Grupului de Experți pentru Boli Contagioase și Imunizare pentru Europa din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (până în 2016), prof. Didier Raoult, director al Institutului Universitar de Boli Infecțioase din Marseille; Michael Yeadon, fostul șef al Diviziei de Cercetare pentru Boli Respiratorii al companiei producătoare de vaccinuri anti-covid, Pfizer; prof. John Ioannidis, profesor de Medicină, de Epidemiologie și de Sănătate Publică la Universitatea Stanford; Luc Montagnier, specialist francez în virusologie, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea virusului HIV; prof. Astărăstoae, fostul Președinte al Colegiului Medicilor din România ‒ și lista poate continua.
Un alt fapt care ne pune pe gânduri este punerea sub anchetă a lui Anthony Faucci, arhitectul-șef al strategiei anti-covid din SUA, care a fost nevoit să recunoască faptul că a finanțat cercetări pe virusuri de tip covid în laboratorul din Wuhan, fără însă a recunoaște că scopul ar fi fost transmiterea acestora de la liliac (sursa originară) la om. Negația lui Faucci însă nu pare să fie validată, printre altele, pentru că, în 2015, revista Nature prezenta un scandal exact pe această temă: un experiment cu același tip de virus, SARS (covid), în cadrul unor cercetări pe arme biologice din China efectuate pe bani americani, pentru a se obține modificări care să-l facă transmisibil la om(!).
La toate acestea se adaugă refuzul a 20.000 de medici și asistente din sistemul francez de sănătate de a se vaccina, cu prețul pierderii locului de muncă, a aproximativ 8.000 de alți medici și asistenți din Grecia, supuși acelorași presiuni, care totuși au refuzat să se vaccineze. Și lista scepticilor este în creștere, adăugându-se oameni din domeniul Sănătății care refuză vaccinul chiar cu prețul suspendării sau al pierderii locului de muncă, cu experți din domeniu care contestă versiunea oficială cu prețul distrugerii carierei și reputației lor unanim recunoscute până la acest moment, sub acuzația de „conspiraționism”. Și toate acestea, în ciuda faptului că există o campanie de reducere la tăcere, de ignorare, de persiflare și aruncare în derizoriu care, în sine, ridică alte întrebări.
Dar, indiferent de argumentele pro și contra aduse de fiecare tabără, simplul fapt că există o opoziție în creștere și, mai ales, o opoziție competentă într-un domeniu atât de complex cum este virusologia, indică faptul că, într-adevăr, ceva neobișnuit se petrece. Este neobișnuit, pentru că, după cum remarcam, până acum într-o epidemie/pandemie, părerile sunt unanime în ce privește gravitatea situației și pericolul bolii.
Este, de asemenea, pentru prima oară când practic toate informațiile despre o boală contagioasă, considerată „cel mai mare pericol public”, sunt intermediate. Nicio informație nu mai poate fi obținută la prima mână, nici măcar vederea unui bolnav grav de covid, decât dacă acesta se petrece să se afle în familie ‒ ceea ce, după cum vom vedea, este destul de rar. Este pentru prima oară când, în comparație cu trecutul, capacitatea de verificare a informației la un nivel primar, de către populație ‒ cum ar fi, de pildă, mortalitatea adusă de covid ‒ este practic imposibilă. Prin mortalitate nu se înțelege aici mortalitatea la nivel numeric, pentru că nici în trecut aceasta nu era posibil, ci prin experiență directă a evenimentului „apocaliptic”.
„Realitatea” ecranelor vs. realitatea cea de toate zilele
Chiar dacă acest aspect pare normal în ziua de azi, când mass-media este sursa tuturor informațiilor, aceasta nu anulează ineditul situației, nici implicațiile majore ale modului în care informația este transmisă și recepționată de populație. De aceea, vom urmări să înțelegem ce anume a determinat contestarea gravității fenomenului, pe de o parte, iar pe de altă parte, încrederea oarbă a majorității populației în discursul oficial. Unul din punctele centrale ale acestei discuții îl reprezintă modul de transmitere a informației și felul cum este ea percepută. Mai mult însă, criza covid a revelat capacitatea de discernământ și raportare la realitate a omului contemporan. Axiomele pe care se bazează gândirea omului de azi sunt puse sub semnul întrebării: raportarea la realitatea intermediată, problema memoriei în contextul acestui tip de informație și, important, raportarea la știință, considerată până de curând neutră, exactă, aflată într-un progres firesc și irevocabil.
„Ai închis televizorul, ai terminat și cu covidul!” Aceasta este ideea multor comentarii „sceptice” cu privire la discursul oficial, care apar în diverse limbi pe internet, ca răspuns la diverse dezbateri online pe temă. Această afirmație aparent exagerată și ironică este generată însă de o discrepanță vizibilă între concentrarea obsesivă a mass-mediei pe această temă, pe caracterizările ce țin de palierul catastrofic, pe de o parte, și realitatea banală de zi cu zi, pe de altă parte.
Să facem un efort de imaginație și să ne închipuim că nu ar fi existat mass-media, că nimeni nu ne-ar fi avertizat cu privire la existența unui „virus letal”, că nu am fi auzit cuvintele „pandemie”, „stare de alertă”, „stare de urgență”, că nu ni s-ar fi relatat despre morțile înfiorătoare prin sufocare, că nu ni s-ar fi arătat imaginile cu sicriele plimbate prin Italia, cu bolnavii intubați de la reanimare, cu medicii și asistenții îmbrăcați în combinezoane demne de Ebola sau de virusul „zombie” al „Corporației Umbrella”. Să presupunem că nu ar fi existat știri din oră în oră care să ne informeze că au mai fost constatate încă 50 de cazuri de infectați. Să ne închipuim că absolut tot ceea ce am putea ști despre acest virus s-ar reduce la experiența noastră personală, de zi cu zi, așa cum s-a petrecut în trecutul omenirii timp de mii de ani.
Ceea ce ar rămâne după îndepărtarea acestui zgomot de fond este că majoritatea zdrobitoare a populației nu s-a confruntat decât cel mult cu câteva simptome obișnuite de gripă, o eventuală pierdere temporară a mirosului și gustului, și doar în unele cazuri cu simptome mai grave, care au necesitat consultul medicului. În multe cazuri însă, chiar dacă testați pozitiv, oamenii nu au avut simptome. La nivelul României, într-un an, calculând din 23 martie 2020, când a fost înregistrată prima victimă, și până în 23 martie 2021, au murit aprox. 22.000 de oameni, conform datelor oficiale.
Bucureștiul a înregistrat cel mai mare număr de victime, 1.500, pe o perioadă de aproximativ 1 an, cum este și firesc, având cea mai mare populație: de 2,1 milioane de locuitori. „Șansele” de a întâlni direct (excluzând interpușii) un caz letal de covid sunt, statistic, conform datelor oficiale, de 0,35 la 1.000 într-un an. Conform Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (CDC) din SUA, centrul decizional al pandemiei covid, rata reală a mortalității este undeva între 0,2-0,6% ‒ cu puțin peste nivelul unei gripe obișnuite (0,1-0,4%). În comparație, rata mortalității ciumei bubonice variază la ora actuală între 30-60%. Dacă ajunge în stadiul de ciumă pneumonică, rata mortalității variază între 80-100%, în ciuda progresului medical din zilele noastre.
Epidemiile din trecut
Historia magistra vitae est ‒ istoria este o lecție de viață și standardul față de care putem să evaluăm prezentul. Cu alte cuvinte, istoria ne informează în ce măsură deviem de la cursul verificat de experiența milenară a omenirii și în ce măsură aceasta este sau nu benefic. Avantajul principal al istoriei este că vine cu experiența unor fenomene care s-au încheiat, deci ale căror rezultate și implicații ne sunt deja cunoscute. De exemplu, acum știm că ideologia marxistă pusă în practică a avut rezultate catastrofale. Experiența bolilor contagioase este veche de când lumea. Chiar dacă patologia lor era parțial diferită de cea a covidului ‒ vezi, de exemplu, ciuma răspândită printr-un bacil ‒, în esență, toate bolile contagioase ale trecutului împărțeau aceleași caracteristici fundamentale: erau extrem de contagioase (în cazul ciumei, boala se răspândea asemenea covidului, prin aer) și erau letale (odată infectat, șansele de supraviețuire erau foarte mici). Acesta este standardul primar față de care putem să măsurăm și să punem în contrast realitatea actualei pandemii și măsurile luate.
De pildă, Ciuma lui Caragea (1813-1814), în comparație cu pandemia de covid, a fost de peste 1.000 de ori mai periculoasă, dacă ne raportăm la rata mortalității. Astfel, înainte de ciumă, Bucureștiul avea în jur de 120.000 de locuitori, iar în anul ciumei au murit peste 60.000 de oameni, adică mai mult de jumătate din populația orașului. Semnele ciumei erau evidente: bubele de pe trup erau inconfundabile. Când te îmbolnăveai de ciumă mureai de ciumă, nu cu ciumă ‒ o noțiune pe care cei din trecut ar fi găsit-o extrem de ciudată. De asemenea, nu existau categorii delimitate statistic, în funcție de vârstă sau de caracteristici ale sistemului imunitar, care să fie mai mult sau mai puțin afectate. Odată infectat, indiferent de vârstă sau de starea inițială de sănătate, șansele de supraviețuire erau aceleași.
Iată cum descria urmările ciumei un martor ocular, un umil meșteșugar și diacon, Ion Dobre: „Ori încotro ascultai, asta se auzea: «Păziţi, la o parte, că vin cioclii cu morții, câte opt, câte zece unul peste altul…”. „La spital se făceau grămezi câte 100 de trupuri goale, flăcăi tineri, fete mari, copii, bătrâni, bogați, săraci, care se umflă ca bordușii [burdufuri] de la soare. Apoi făceau șanțuri și-i aruncă acolo unul peste altul, țiganu’, boieru’, ovreiu’, armeanu’, nu să caută, la rând.” „Sfintele biserici rămaseră fără slujbe” nu pentru că erau închise, ci pentru că „preoții muriseră”. Vorbește de „mahalalele pustii”, nu pentru că oamenii stăteau în casă în autoizolare, ci pentru că fie muriseră, fie fugiseră. Morții erau la vedere, chiar dacă și atunci se mai iveau probleme cu numărarea morților, dat fiind că erau adunați și aruncați la groapa comună și muribunzii, după cum ne informează chiar unul dintre ciocli, într-un document-raport al timpului: „Am ridicat azi de pe la casele lor 23 de morți, din cari am îngropat 22, iar al 23-lea s-a sculat, a sărit din car și a luat-o la fugă pe câmpie”.
Noțiunea de „carantină” avea alte conotații decât în actuala criză. În trecut, rolul carantinei nu era de a-i feri pe cei aflați în carantină, ci pe cei neinfectați, care nu erau în carantină. Scopul era exclusiv de a izola focarul de infecție, altfel spus, de a nu transmite boala în zonele neinfectate. Pe atunci, oricine știa că a rămâne în carantină era echivalent cu condamnarea la moarte. De aceea, în toate marile epidemii de ciumă care afectau în primul rând marile orașe (vezi Londra în 1666, Bucureștiul în 1812), autoritățile întăreau orașul sub paza armatei, pentru că mulți încercau să fugă dintr-o zonă în care riscul de a muri era mult mai mare, ducând virusul mai departe. În acest sens, un val de oprobriu a stârnit comportamentul lui Vodă Caragea, cel care adusese, de fapt, ciuma de la Constantinopol. Încă din primele zile ale epidemiei (decembrie 1812), Caragea împreună cu toată Curtea Domnească au părăsit Bucureștiul. După fuga acestuia, s-a instituit carantina armată pentru locuitorii disperați să părăsească orașul în care boala nu se instalase încă pe deplin.
Există, de asemenea, un caz bine atestat în istoria Angliei, din timpul ultimei mari epidemii din secolul al XVI-lea, care exemplifică tragic rolul carantinei. În Eyam, un sat aflat la o bifurcație de drumuri comerciale și, deci, cu un potențial mare de răspândire a ciumei, sunt înregistrate primele cazuri. Atunci locuitorii, în frunte cu preotul, iau decizia eroică de a se autoizola, ca să prevină răspândirea ciumei spre alte zone. Decizia era eroică, pentru că oamenii erau conștienți că hotărârea era o condamnare la moarte, așa cum relatează, de altfel, și sursele vremii. Rezultatul a fost pe măsură: din 350 de oameni cât avea acel sat, au mai supraviețuit 70-80, adică 75% au murit. Ceea ce înseamnă că, în acele vremuri, decizia de carantinare era un verdict de condamnare, pentru că locuitorii neinfectați erau forțați să rămână la un loc cu cei infectați.
„Pandemia” secolului XXI este însă vizibilă nu prin morții ei ‒ despre care nu știm, de fapt, mai nimic, pentru că majoritatea acestor decese s-a petrecut în spitale bine sigilate, încât nici măcar rudele nu primeau informații ‒, ci prin purtarea măștilor, prin distanțarea socială și carantine, prin amenzi și prezența masivă a poliției și armatei, prin interdicții de călătorie și prin politica de impunere a vaccinului. Este prezentă printr-o avalanșă de cifre, curbe de infecție, în general, și date asupra cărora noi, contemporanii acestor evenimente, nu avem nicio posibilitate de verificare.
Citiți continuarea articolului
Daniela Ionescu
Citiți și:
Cronologia unui genocid: covid-19
Presa își taie singură craca de sub picioare. Iată de ce!
yogaesoteric
16 martie 2022