Despre ignoranță

„Cel mai mare dușman al cunoașterii nu este ignoranța, ci iluzia cunoașterii.” (Platon)

În urmă cu câțiva ani, o televiziune centrală a lansat o emisiune care s-a bucurat de mare succes, dar a stârnit și multe nedumeriri. Emisiunea se numea Vax Populi și avea un format foarte simplu: reporterul din teren punea unele întrebări și filma răspunsurile. În general, cei întrebați erau oameni de vârste medii sau mature, preponderent din mediul rural, iar întrebările erau extrem de simple, precum: „Câte anotimpuri sunt în România”, „Care este capitala României”, „Câte laturi are un triunghi”, „Câte picioare are șarpele”, „În ce an suntem”, „Unde este creierul și la ce ne folosește” sau „Pe ce continent se află țara noastră” și altele încadrate în aceeași gamă a cunoștințelor de bază, care se presupune că un om ar fi firesc să le aibă. Dar cu adevărat uimitoare erau răspunsurile! Majoritatea celor întrebați recunoșteau destul de senini sau chiar cu o debusolantă sinceritate că nu auziseră în viața lor de așa ceva și că nu cunosc răspunsurile deoarece ei au alte treburi mult mai importante de făcut, unii dintre ei spunând chiar că nu știu lunile anului deoarece nu sunt din localitatea unde se făcea reportajul. Emisiunea părea una de divertisment, însă rezultatele, deși erau de-a dreptul îngrijorătoare, nu le-am luat în seamă. Ignoranța acestor oameni, dintre care unii afirmau că făcuseră chiar câțiva ani de școală, părea neverosimilă, prin urmare noi, telespectatorii, am avut tendința de a considera totul ca fiind o farsă și am tratat-o ca atare! Ne-am amuzat, iar mai apoi am uitat totul!

În realitate însă, o asemenea stare de fapt ar fi fost cazul să provoace un adevărat seism în sferele de decizie deoarece dovedea că, la nivelul maselor, programele de educație prin școlarizare au dovedit o totală ineficiență, iar acest fenomen se producea și la aproape două sute de ani de la momentul când în țara noastră a fost promulgată legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani, şi universitar, de trei ani. (5 decembrie 1864, Alexandru Ioan Cuza!)

Cum se petrece însă deseori în spațiul cultural autohton, deși legi au existat, efectele lor s-au dovedit a fi modeste, dacă nu chiar contrare obiectivelor propuse, având în vedere că aplicarea lor, așa cum fuseseră gândite, a fost foarte deficitară și asta din cauza intereselor claselor privilegiate, dar și a unei atitudini profund tradiționale, cea care considera că a ști carte este ceva inutil, foarte costisitor și, uneori, chiar periculos pentru comunitate.

Poate unii dintre noi își mai amintesc de vastul program de școlarizare pus în aplicare prin anii cincizeci ai secolului trecut, atunci când puterea recent instalată a declarat că regimul burghezo-moșieresc avusese grijă să țină poporul în bezna necunoașterii și a analfabetismului, iar acum situația se cerea transformată. Însă dincolo de retorica politică, au fost puse în operă centre de alfabetizare acolo unde mai ales muncitorii din industrie au urmat programe de pregătire școlară predate de învățători sau profesori, iar după absolvirea acestor cursuri au primit diplome de absolvire a patru sau șapte clase, funcție de examenele pe care le-au promovat. Cum întregul program era monitorizat de sindicate, iar măsurile coercitive erau destul de dure în cazul nefrecventării cursurilor, se poate spune că acesta a fost cel mai amplu program de alfabetizare care a funcționat la noi în țară, înregistrându-se chiar unele rezultate benefice. Cu acest prilej, partidul unic putea afirma că este cu adevărat reprezentantul celor care muncesc, iar aceștia sunt oameni a căror conștiință de clasă se bazează pe o solidă educație, inclusiv școlară! Desigur, populația din rural, majoritară atunci, fusese exceptată de la acest program, deoarece se considera că nu ajunsese încă la maturitatea politică necesară înțelegerii planurilor noii societăți care lupta numai pentru binele poporului.

Cum în anii șaptezeci ai aceluiași secol trecut lucram în armată, am fost foarte neplăcut surprinși, la nivelul instituției, de faptul că printre tinerii încorporați (în acele vremuri executarea stagiului militar era obligatorie!) se aflau destul de mulți analfabeți, adică oameni care nu știau să scrie, să citească și nici să socotească. Părea absurd în condițiile în care, așa cum știam, educația școlară era obligatorie până la anumite niveluri! Cum situația devenise cumva stânjenitoare, s-au imaginat câteva programe de instruire și în acest domeniu destinat tinerilor militari. Cursurile de alfabetizare erau predate voluntar de unii ofițeri, în afara programului lor de muncă, iar militarii, deși participau foarte disciplinați la aceste cursuri, nu păreau deloc entuziasmați, considerând totul o pierdere de vreme, însă cum nu aveau alte treburi, preferau să se plictisească în acest cadru. Poate singurul rezultat înregistrat a fost bucuria lor atunci când au putut să-și picteze numele folosind literele alfabetului. De altfel, foarte repede toată această activitate a fost abandonată și niciodată reluată, cel mai probabil spre marea fericire a tuturor celor implicați!

Cu acest prilej, cam bulversant din punctul meu de vedere, am avut și de învățat de la cei pe care era necesar să-i „alfabetizăm”. Primul aspect a fost că, departe de a fi complexați de faptul că nu știau să citească și nici să scrie, acești tineri erau cumva mândri de această stare a lor și spuneau că ei știu tot ce le este necesar pentru a trăi, așa că restul nu-i interesează, iar școala nu făcea decât să le încarce capul cu tot felul de informații inutile. Raportarea la un univers aflat strict în domeniul senzorial era pentru ei un fel de victorie! Ciudat, dar nu am putut să nu observ că totul avea o logică! Una cam bizară, dar, totuși, logică! Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că și eu învățasem în școală o mulțime de aspecte care nu mi-au folosit niciodată în viață în mod concret! Și dacă mă gândeam mai bine, înțelegeam și că un anumit sunet din realitatea imediată poate fi un semn de mare primejdie, în timp ce necunoașterea înălțimii muntelui Everest sau adâncimea fosei Marianelor nu reprezenta o amenințare pentru nimeni.

Am mai aflat și modul în care foloseau banii, deși nu cunoșteau semnificația cifrelor înscrise pe bancnote sau monede. Foloseau un sistem destul de complicat, dar cu foarte bune rezultate! Combinau culorile bancnotelor în așa fel încât la sfârșit obțineau suma de care aveau nevoie pentru a cumpăra un bun oarecare. Știau că, de exemplu, un albastru este egal cu doi verzi, dar și cu zece roșii, iar acesta este egal cu zece galbeni, în timp ce un galben este egal cu două monede argintii și așa mai departe……. Era un semn că aceia care inventaseră banii de hârtie știau foarte bine cu cine au de-a face și, dovedindu-se înțelepți, își luaseră măsurile de rigoare.

Informația, aparent periferică, se dovedea a fi totuși o lecție de istorie profundă!

Rămânea însă, insistentă și sâcâitoare, întrebarea: cum de acești oameni ocoliseră sistemul și rigorile sale referitoare la obligativitatea educației prin învățământ și mai ales de ce preferau să rămână în această beznă profundă a necunoașterii, care mă uimise când am văzut cum niște oameni tineri, trăitori într-un timp al dezvoltării fără precedent a științelor și tehnologiilor, afirmau, atunci când le prezentam hărțile lumii sau chiar globul pământesc așa cum ni l-am imaginat noi ca material didactic, că nu văd nicio diferență între concepte ca fluviu, mare sau ocean, toate fiind apă, că restul este pământ deoarece și munții, deșerturile sau chiar pădurile tropicale doar asta sunt. Din păcate și aici exista o logică!

Până la urmă am ajuns la concluzia că starea de ignoranță, așa cum o vedeam eu, era o formă de apărare, cunoscută fiindu-mi spaima profund omenească față de nou, văzut ca o necunoscută amenințătoare și care e nevoie să fie înfruntată, cu riscurile de rigoare. În consecință, acești analfabeți își construiseră cu succes o lume în care ceea ce nu știi nu există, deci nu este periculos. Aveam să aflu mai târziu că nu doar analfabeții procedează în acest mod, ci și unii oameni de la care ai pretenții, iar ei se consideră cât se poate de bine educați din toate punctele de vedere. Și spun că am aflat mult mai târziu, deoarece în vremurile acelea, destul de puțin înțelese acum, participarea persoanei la viața socială se reducea la contribuția muncii sale și în niciun caz nu puteau fi luate în considerare opiniile sau modul său de gândire.

Adevărata problemă devenea, tot mai târziu când analfabetismul lua deja alte forme mult mai sofisticate, însă, întrebarea: Cum pot reacționa acești oameni al căror univers relațional se rezumă numai la cel senzorial și răspunde doar nevoilor primare, atunci când societatea în care trăiesc le cere părerea asupra unor chestiuni importante ori poate chiar vitale pentru ea? Ce vor gândi ei atunci când democrația își va impune cu fermitate legile și conducerea unei țări, starea de pace sau beligeranță ori constituția acesteia va fi hotărâtă prin sufragiu universal?

Recunosc, mi-am pus această întrebare vizionând recent o altă emisiune de succes, de data asta a unei televiziuni din Statele Unite, nici mai mult, nici mai puțin decât vestita NBC (National Broadcasting Company), realizată de un foarte cunoscut comediant american, actor, scriitor, producător și gazdă de televiziune, Jay Leno. El punea cam același fel de întrebări precum cele despre care am amintit anterior unor tineri care frecventau cursuri universitare, iar răspunsurile lor erau ciudat de asemănătoare cu cele ale sătenilor din emisiunile autohtone, însă starea de sincer amuzament față de propria ignoranță dădea acea notă de sinceritate total convingătoare. Prin urmare, nu eram deloc o excepție, fenomenul fiind, iată, mult mai bine globalizat decât economiile lumii.

Cred că acesta a fost momentul în care am început să mă gândesc mai profund la ideea de ignoranță deoarece până acum o consideram lipsită de importanță, iar ignoranții doar un procent nesemnificativ din punct de vedere social, deci fără o pondere îngrijorătoare în procesele decizionale majore ale societății.

Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost cum de este posibil totuși un nivel ridicat de ignoranță, la modul general, desigur, când televizorul, un vector de informare și cultură este, de peste cinci decenii, prezent în majoritatea caselor, dar și în diferite locuri publice, ba chiar și în unele mijloace de transport, iar statisticile arată faptul că oamenii petrec, în medie, cam trei ore pe zi privind programele transmise de diferite posturi naționale sau private. Cred că răspunsurile este necesar să fie căutate în structura socială! Populația urbană de încadrează unui program de muncă bine structurat și respectat, astfel încât persoana din acest mediu are posibilitatea de a acorda atenție programelor de televiziune într-o bună parte din zi. Dacă o face sau nu, asta este problema lui, oricum are timp, dar mai are la îndemână, lejer accesibile, și alte posibilități de informare precum lectura ziarelor, a revistelor sau a cărților.

Cu totul alta este situația în rural acolo unde programul de lucru are cu totul alte normative și durează cam toată ziua, iar televizorul, presupunând că există în casă, nu prea poate fi urmărit deoarece singurele momente în care omul din acest mediu face altceva decât să muncească sunt cele când stă la masă cu familia sau doarme, iar aceste momente nu sunt însoțite de privitul programelor televizate, mai ales că în acest mediu nu sunt deloc văzute ca interesante unele emisiuni de divertisment, dezbaterile pe probleme sociale sau chiar programele de știri.

Prin urmare, acest vector de informare este eliminat din preocupările zilnice, fiind considerat și un consumator inutil de energie electrică, plătită lunar și nu foarte ieftină. În concluzie, putem spune că misiunea de bază a televiziunilor, aceea de informare a poporului este, în mediul rural, compromisă încă din start.

Nici problema lecturilor, indiferent de sursă, nu are altă soartă în acest areal, fiindcă precum bine știm, timpul aici are cu totul altă valoare, iar asta se măsoară în îndeplinirea sarcinilor gospodărești sau obștești. Spre deosebire de un locuitor al orașului, săteanul nu poate trece cu vederea și nici amâna hrănirea ființelor pe care le crește pe lângă casă, și nici lucrul în grădină sau livadă, iar toate aceste activități au implicații directe în nivelul, dar și problematica de tip informațional. Consecința este una singură: standardul de ignoranță socială este unul extrem de ridicat, deși nu poți spune despre acești oameni că nu au un nivel de inteligență cât se poate de comparabil cu al oricărui grup martor din eșichierul societății de referință, iar o bună parte dintre ei sunt absolvenți a cel puțin șapte clase câte au fost obligatorii multă vreme.

Mai apar însă și alte forme de ignoranță, surprinzătoare totuși, chiar și la oameni care au studii, inclusiv universitare. Este vorba de aceia care sunt specialiști în unele domenii, oameni supraspecializați, personalități chiar în anumite discipline. Sunt cei care deși citesc foarte mult, nu depășesc limitele domeniului de specializare și nici nu sunt interesați de așa-numita cultură generală.

Poate cea mai autorizată persoană care face unele aprecieri critice la adresa acestui fel de ignoranți este James D. Watson, cel care împărțise, în anul 1962, premiul Nobel pentru Medicină cu Francis Crick şi Maurice Wilkins, pentru descoperirea structurii moleculare a acidului ADN. Watson a scris o carte – Dubla elice – în care face o afirmaţie cu totul şocantă: „Contrar imaginii populare pe care-o susţin jurnalele şi mamele savanţilor, un număr considerabil dintre aceştia nu numai că au o conștiință îngustă şi nu-s amuzanţi, ci mai sunt şi complet idioţi”. Totodată, el mai spune că un eminent prieten care participase la o reuniune a Fundaţiei Nobel unde erau prezenţi 18 premianţi ai acesteia, i-a spus la întoarcere: „Procentajul de cretini printre premiaţii Nobel este acelaşi ca oriunde în altă parte”.

Surprinzător și nu prea, deoarece intrarea în adâncul unor domenii științifice necesită un uriaș sacrificiu de timp ce ar putea fi acordat altor activități, iar consecința este o totală ignoranță în planul a ceea ce numim cultură generală.

Nici despre omul obișnuit, cel preocupat în primul rând de problemele existenței și care folosește mijloacele de informare mai mult pentru partea relaxantă sau amuzantă a știrilor, cel pasionat de meciuri ori programe numite de televiziuni: estivale sau de divertisment, nu putem spune că ar fi beneficiarul unor cunoștințe care să-l plaseze printre cei care, atunci când sunt chemați să decidă viitorul politic al țării, va fi un cunoscător al contextelor socio-economice care să-l facă pe deplin responsabil pentru actul său de voință.

În context se poate afirma că poporul, în general vorbind, este, prin ignoranța marii sale majorități, o masă de manevră perfectă pentru cei care au interese pe care noi, votanții, nici nu le înțelegem și nici nu ne prea interesează. Totul devine precum vedem la pasionații de sport! Nu este necesar să fii jucător de fotbal ca să susții din toate puterile, complet subiectiv, dar foarte pasional, o echipă pe care o admiri fără să poți să îți explici de ce. Este cât se poate de omenească această atitudine și ține de structurile profunde ale ființei noastre, de acea nevoie afectivă care în ultimă instanță ne definește ca oameni. Numai că jocurile politice nu sunt precum cele sportive, în care dacă echipa favorită pierde suferi doar tu și numai în plan emoțional. Jocul politic la care tu ai participat ca parte responsabilă poate duce la declanșarea unor conflicte interne sau chiar externe care pot afecta inclusiv propria familie, însă și viitorul întregului popor sau al țării.

Așadar, devine axiomatic adevărul rostit în urmă cu aproape opt decenii de George Orwell: „Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice”.

Deci iată care pot fi consecințele ignoranței, cele care, în mod normal, ar fi bine să ne îndemne la a gândi: Oare ce ar fi necesar să fie făcut? Și oare cine ar fi necesar să facă?

Autor: Mihai Batog Bujeniță

Citiți și:
Imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie. Pe zi ce trece, oamenii devin mai proști
Să ne asumăm consecințele alegerilor noastre

 

yogaesoteric
29 mai 2025