Despre mașinațiunile administrației americane în cazul războiului din Irak (prima parte)

Interviu cu Walter Pincus, reporter, specialist în probleme de securitate națională la Washington Post

 
de Kristina Bojersson
traducere de Sonia Pavel 
 

Stâlp de susţinere la Washington Post de 40 de ani, Walter Pincus (foto) cunoaşte lumea spionajului ca pe propriile sale buzunare. Dacă s-ar decide într-o zi să consemneze tot ceea ce ştie într-o carte, confraţii săi şi-ar face din ea cu siguranţă o carte de căpătâi. Pincus are reputaţia de a fi un morocănos. Când l-am sunat pentru a-i propune un interviu, am fost surprinsă când l-am auzit răspunzându-mi: „Bineînţeles că accept să mă întâlnesc cu dvs. Accept de fiecare dată când mi se cere asta.”

[N.t. Acest interviu a fost publicat pentru prima dată în 2005. În afara unor chestiuni punctuale – de exemplu, nu mai este George Bush preşedintele SUA – informaţiile oferite sunt extrem de interesante şi actuale.]

La cei 73 de ani ai săi, Walter Pincus are părul în întregime alb, dar atunci când îl întâlneşti nu îţi lasă impresia de „persoană de vârsta a treia”. Patriarhul nu şi-a încetinit deloc activitatea profesională şi îşi are şi acum sursele sale sigure de informare. Cel mai surprinzător este spiritul său critic şi francheţea uneori brutală de care dă dovadă. Ne-am întâlnit în cafeneaua din incinta clădirii în care locuieşte. În spatele nostru, o maşină de cappucino funcţiona continuu în timp ce el îmi explica despre modalităţile de manipulare ale unui guvern, care au fost trecute în timp la capitolul „comunicare”, despre apatia unei prese incapabile să reacţioneze, care şi-a îngropat independenţa sau despre ruptura unui echilibru al puterilor ce este prevăzut de Constituţie.

Uneori, un reflex de loialitate îl împinge spre felul său de a fi, rezervat, de exemplu atunci când este întrebat despre motivele pentru care articolele sale cele mai marcante – mai ales cele referitoare la pretinsele „arme irakiene de distrugere în masă” – se regăsesc îngropate sistematic în paginile ziarului Post în loc să ocupe prima pagină.

Alteori, Walter Pincus aruncă atât asupra celor care îl înconjoară, cât şi asupra lui însuși o privire de o perspicacitate derutantă. Astfel, în mijlocul unei discuţii despre distrugerea programelor sociale de către administraţia Bush, el a strecurat o observație, care în acel moment m-a luat prin surprindere atât de mult, încât am lăsat să-mi scape un râs sceptic: „E o adevărată problemă pentru mine. Nu ne mai facem griji pentru cei săraci. Nimeni nu mai scrie articole despre ei. Săracii nu mai există în ochii noştri, pentru că avem cu toţii salarii grase şi facem parte din clasa socială care beneficiază substanțial de pe urma acestei politici.”

Era pentru prima oară când îl vedeam. Citisem şi auzisem multe lucruri despre el, unele elogioase, altele nu. Şi iată că acum îl aveam în faţa mea pe acest om care își urmărește în mod spontan, aproape cu brutalitate interesele pe care i le dictează profesia sa de jurnalist. Pe scurt, aceasta este impresia pe care a lăsat-o asupra mea Walter Pincus după întâlnirea pe care am avut-o cu el.
 
*****

Walter Pincus: Hotărâţi cum erau să plece la război împotriva Irakului, conducătorii acestei ţări s-au folosit de orice pretext pentru a face asta. Aşa funcţionează lucrurile de când au venit ei la cârmă. Printre apropiaţii lui George W. Bush, unii consideră că ar avea o parte de responsabilitate în greşeala pe care tatăl său a făcut-o în 1991, când a eşuat în tentativa sa de a-l da jos pe Saddam Hussein. Nu mai conteneau să vorbească despre asta în think tanks-urile lor. După ei, incapacitatea noastră de a soluţiona acest conflict israeliano-arab se datora lipsei noastre de influenţă, fapt care se explica la rândul său prin faptul că palestinienii puteau să conteze pe susţinerea lui Saddam Hussein. De aici sloganul „drumul către Ierusalim trece prin Bagdad”, care era complet absurd: Saddam Hussein era încolţit, iar capacitatea sa de a face rău era foarte limitată. Cea mai mare ironie  este aceea că faimoasele arme care le-au servit drept pretext pentru a pleca la luptă nici măcar nu existau.

Kristina Bojersson: Ce credeţi despre modul în care presa a tratat motivele invocate de administraţia Bush pentru a justifica intrarea noastră în război?

Walter Pincus: „Presa” ca atare nu există. Există diferite ziare, agenţii de presă, televiziune, tot felul de operatori… Oamenii pe care acestea îi angajează se comportă diferit. Chiar şi la Washington Post, nu suntem întotdeauna de acord asupra importanţei pe care ar trebui să o acordăm unui eveniment sau altuia. Ne ciondănim de ani de zile.
Situaţia trebuie abordată altfel, şi iată cine se află la baza informaţiilor pe care le primeşte mass-media. Fiecare administraţie se arată mai mult sau mai puţin vicleană decât cea anterioară în materie de manipulare a opiniei publice. De multă vreme actualul guvern a trecut toate aceste manipulări şi ordine politice la capitolul „comunicare” cu presa. Oricare ar fi politica aleasă, ei reuşesc să facă în aşa fel încât „pilula” să fie înghiţită în funcţie de informaţiile pe care le vehiculează. Puterea în exerciţiu înţelege într-o manieră admirabilă modalitatea în care funcţionează mass-media, pe când inversul e departe de a fi adevărat.

La începutul lunii august 2002, vice-preşedintele Cheney a avut două discursuri care arătau, foarte evident, faptul că urma să mergem în Irak. Nimic nu îi mai putea opri pe cei de la Casa Albă. Şeful cabinetului Preşedintelui, Andrew Card, a făcut o declaraţie premonitorie: „Nu vom mai prezenta un alt raport până în luna august!”, referindu-se la lansarea campaniei de comunicare în favoarea războiului. Acesta era „raportul” pe care guvernul intenţiona să îl „vândă” celor pe care îi administra în toamnă. Şi când acest guvern lansează o campanie de comunicare, nimic nu îi stă în cale. Am scris un articol despre asta. De două ori pe zi, Rumsfeld, Wolfowitz, băieţii de la Pentagon, Condi Rice şi însuşi Powell vorbeau despre Irak, iar noi prindeam ecoul declaraţiilor lor. Ne tot serveau acelaşi discurs. O adevărată campanie publicitară!

De altfel, acesta a devenit un fenomen care este utilizat în mod curent. Luaţi spre exemplu regimul de pensionare: Medicare şi Medicaid (Asigurare de sănătate pentru persoanele în vârstă şi pentru cei săraci [n.t.]) reprezintă o miză vitală pentru cei defavorizaţi, dar cei din urmă nu cântăresc prea mult în termeni de electorat. Bush şi-a făcut numărul referitor la Medicare în ceea ce priveşte pensionarii care trăiesc într-o oarecare bunăstare. Iar acum, se ocupă de animalele de pradă: acesta propune o reducere a impozitelor şi a programelor care sunt pe placul cuplurilor înstărite şi a celor foarte bogaţi, pentru că aceştia sunt cei care votează! Despre asta ar trebui să vorbim. E o adevărată problemă pentru mine: nu ne mai îngrijim de săraci. Nimeni nu mai scrie articole despre ei. Cei mai săraci nu există în ochii noştri pentru că noi toţi avem salarii grase şi facem parte din clasa socială care trage avantaje de pe urma acestei politici. În această situaţie nu mai simţim că ne priveşte acest lucru.

Dar, pentru a reveni la războiul din Irak, campania de publicitate care l-a precedat a urmat un plan foarte precis. Iată un exemplu: duminică 8 septembrie 2002, New York Times scoate la înaintare povestea ţevilor de aluminiu citând declaraţiile unui purtător de cuvânt al administraţiei (Semnat de Judith Miller şi Michael R. Goddard, articolul, intitulat „Hussein îşi intensifică căutarea de materiale pentru a fabrica bomba A” afirma în special: „De 40 de ani, Irakul încearcă să cumpere mii de ţevi de aluminiu de un anumit tip care, conform autorităţilor americane, sunt folosite la construirea de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului. […] Experţii în spionaj american sunt convinşi că, având în vedere diametrul, grosimea şi alte specificaţii tehnice ale acestor ţevi din aluminiu ele vor fi folosite în programul nuclear al Irakului.”). În aceeaşi zi, Condi şi Cheney s-au invitat amândoi pe platourile CNN pentru „a comenta” această informaţie şi pentru a repeta aproape cuvânt cu cuvânt articolul din New York Times, a cărui sursă erau chiar serviciile lor. Zece zile mai târziu, iată și conferinţa de presă Blair-Bush de la Camp David. Aceştia evocă un raport al Agenţiei internaţionale pentru energie atomică (AIEA) ce dovedea că Saddam Hussein urma să se afle în posesia armei atomice în următoarele şase luni.

Kristina Bojersson: Bush şi Blair vorbeau de fapt despre un raport care nu exista.

Walter Pincus: Au deformat declaraţia, da.
 

Kristina Bojersson: Nu au deformat declaraţia: acest raport nu exista!

Walter Pincus: Au vorbit ca şi cum era vorba despre un raport nou, când de fapt nu era cazul.
 

Kristina Bojersson:
Nu numai că nu exista un nou raport, dar cel mai recent raport al AIEA spunea exact contrariul.

Walter Pincus: Nu vorbea despre raportul AIEA! Vorbea despre un studiu publicat la Londra de Institutul Internaţional de Studii Strategice (IIES) (Pe site-ul său de internet, Institutul Internaţional pentru Studii Strategice din Londra se descrie ca fiind „cea mai mare autoritate mondială în materie de conflicte politice şi militare” şi „principala sursă de informaţii exacte şi obiective privind chestiunile strategice internaţionale pentru politicieni şi diplomaţi, specialişti în afaceri externe, oameni de afaceri, economişti, militari, comentatori specializaţi pe probleme de apărare naţională, ziarişti şi profesori universitari, precum şi pentru publicul avizat”, http://www.iiss.org), deformând declaraţiile şi susţinând că era vorba despre un raport al AIEA realizat în aceeaşi perioadă.

Principiile de bază ale jurnalismului nu cereau să mergi să citeşti raportul pentru a verifica singur ce conţine? Și totuşi, foarte puţini reprezentanţi ai mass-media au făcut asta. Când, în sfârşit, administraţia a trebuit să se justifice ea nu a spus: „De fapt, noi vorbeam despre un raport al VUES”, ci „era vorba despre raportul nostru din acel moment”.
Nu le e ruşine deloc. A fost pentru prima dată când am văzut o administraţie manifestându-se cu atât de puţină jenă, atunci când a fost prinsă cu oul în buzunar.

Kristina Bojersson: În ce măsură s-a transformat presa în complice?

Walter Pincus: Problema este că administraţia are contacte zilnice cu mass-media. Nu uitaţi că la Casa Albă se dă un comunicat de presă, de două ori: unul pe zi la Departamentul de Stat şi de trei ori pe săptămână la Pentagon. Până la saturaţie. Dar când o chestiune jenantă rămâne fără răspuns, nu se îndrăzneşte repetarea comunicatelor, de frică să nu fie considerate inoportune. Atunci se lasă problema să fie uitată şi se trece la altceva.
 

Kristina Bojersson: Dar ziariştii, nu au evoluat suficient şi ei, la rândul lor, pentru a putea rezista propagandei guvernamentale?

Walter Pincus: Cred că nu. Şansele noastre de a avea o bună acoperire ziaristică sunt mai reduse decât oricând. Aici, la Washington Post, ne orientăm mult către posturile importante, chiar dacă nimeni nu are niciodată timp să se specializeze sau să îşi cultive sursele. Depindem, prin urmare, din ce în ce mai mult de serviciul de presă. Totul este aranjat astfel încât cei din comisie să aibă totul în mâinile lor. În plus, limitându-le terenul competenţelor, îi obligă pe reporteri să conteze pe altcineva pentru a comenta mesajele oficiale; atunci ei se orientează către numărul crescând de think tanks-uri care înfloresc peste tot în Washington. Mie, unul, mi se întâmplă tot timpul: dacă pregătesc un dosar despre un subiect, redactorul-şef o să îmi reproşeze  ceea ce noi numim „voci”, adică comentarii despre subiect care provin de la terţe persoane. Altădată, era de ajuns să aşternem faptele negru pe alb şi aşteptam ca articolul să fie publicat pentru a le lăsa altora grija de a broda în jurul lui. Lucrurile s-au schimbat.

La asta se adaugă faptul că meseria de reporter nu mai are acelaşi renume. În prezent, reporterii sunt ca nişte zidari care vor să devină antreprenori. Reporterul bun care lucrează pentru o ediţie locală nu se mai gândeşte la nimic altceva decât cum să devină redactor şef. Cu puţin noroc, îşi va termina cariera ca redactor şef la USA Today sau ca marionetă a lui Rochester. Aşa funcţionează lucrurile astăzi. În timp, la Washington Post redactorii-şef s-au succedat unii după alții: se ocupau câteva luni de paginile naţionale, apoi ajungeau reporteri, căci munca de teren era baza meseriei. Coloana vertebrală a unui ziar o reprezintă reporterii, şi nu şefii departamentelor. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le reproşez patronilor Washington Post: nu le acordă destul importanţă reporterilor, nu le lasă timpul necesar pentru a dobândi competenţă într-un domeniu precis.

Kristina Bojersson: Vorbiţi-mi despre articolele cu privire la armele de distrugere în masă, pe care le-aţi scris înainte de război.

Walter Pincus: Am şansa de a-i cunoaşte personal pe principalii inspectori în dezarmare ai Naţiunilor Unite, mai ales pe Rolf Ekeurs (diplomatul suedez Rolf Ekeus a condus echipa de inspectori ai ONU în Irak. El a lucrat în această ţară din 1991 până în 1997), care s-a ocupat de primele inspecţii din anul 1991 şi pe Hans Blix (Hans Blix a fost director general al Agenţiei internaţionale pentru energie atomică din 1981 până în 1987. În 2000, el a fost numit la conducerea Comisiei de control, de verificare şi de inspecţie a Naţiunilor Unite (UNMVIC). În 2002, a fost însărcinat cu supravegherea inspecţiilor care vizau dezarmarea Irakului). Când Blix s-a aflat la conducerea programului de inspecţie în 2002, credea, ca toată lumea pe atunci, că irakienii ascundeau ceva. Ekeus, în schimb, era mai circumspect. Încă de la început, mi-a tot repetat că o cantitate enormă de material fusese distrusă de colegii lui de la UNSCOM între 1991 şi 1995. Când inspectorii au plecat din Irak în 1998, au redactat un raport în care subliniau faptul că existau îndoieli referitoare la existența anumitor stocuri de armament: nu existau dovezi că acestea fuseseră distruse și, în acelaşi timp, nimic nu dovedea că ele mai existau. În ciuda acestei incertitudini, s-a afirmat că Saddam Hussein dispunea de depozite de armament.
În 2002, când Hans Blix a venit la conducerea inspecţiilor în Irak, a anunţat imediat că rezultatul anchetei în urma căreia s-a concluzionat că irakienii cumpăraseră oxid de uraniu în Africa era nefondat. De ce ar fi făcut un asemenea lucru irakienii, când ei dispuneau de propriile lor rezerve de uraniu? Acesta era deci un element decisiv. Am scris un articol despre asta, care a apărut în noiembrie 2002, cu câteva săptămâni înainte de începerea inspecțiilor.
 

Kristina Bojersson: A fost publicat pe prima pagină?

Walter Pincus: Nu. Articolele mele sunt rar publicate pe prima pagină.
 

Kristina Bojersson: De ce?

Walter Pincus: Întrebaţi-l pe redactorul-şef.
 

Kristina Bojersson:
Dvs. aveţi o explicaţie?

Walter Pincus: Ei bine, nu! Subiectul a fost foarte dezbătut… E o chestiune de alegere. Prezentarea unui ziar depinde de persoana care se ocupă de punerea în pagină în ziua respectivă. Asta se schimbă în fiecare zi.
 

Kristina Bojersson: Dacă insist, este pentru că subiectul pe care l-ați tratat în acel articol era crucial atunci.

Walter Pincus: Articolul care a tulburat cel mai mult apele a fost cel pe care l-am publicat în martie 2003. Sâmbătă 15 martie, pentru a fi mai precis. Explicam acolo că inspectorii nu găseau nimic şi că nu erau deloc siguri că Irakul are aceste arme de distrugere în masă. Bob Woodward era de serviciu în acea zi. Am încercat să fac astfel încât articolul meu să fie publicat, dar în week-end nu e aproape nimeni acolo şi e foarte complicat să adaugi un articol care nu a fost prevăzut pentru publicare în ziua respectivă. Începusem să vorbesc cu Bob, iar el mi-a confirmat faptul că înţelesese acelaşi lucru ca şi mine. Atunci mi-a promis că va scrie un mic intro: a redactat propria sa versiune, iar eu am reluat anumite ideile dintre ale sale ca punct de plecare. Apoi Bob s-a dus la redactorul-şef adjunct care era de gardă în acea zi şi i-a cerut să facă loc în ziar pentru acest articol. Astfel, articolul meu a apărut în ziarul de duminică. Se intitula: „Statele Unite nu dispun de informaţii suficiente despre armele ilicite.” Intro-ul spunea: „În ciuda declaraţiilor administraţiei Bush privind armele irakiene de distrugere în masă, serviciile de informaţii americane se află în incapacitatea de a furniza informaţii precise Congresului sau Pentagonului privind cantitatea de arme ilegale sau asupra locului unde sunt ele ascunse, conform unor înalţi responsabili guvernamentali şi membri ai Congresului.”

Eu mai spuneam şi că în interiorul serviciilor secrete, oamenii se plângeau de faptul că administraţia, în mijlocul pregătirilor pentru război, refuza să comunice inspectorilor pentru dezarmare ai ONU informaţiile cele mai importante asupra locului unde se află ascunse presupusele arme irakiene. Unii dintre aceştia afirmau că administraţia refuză să îi ajute pe inspectori pentru simplul motiv că dacă aceştia descopereau ceva, asta ar fi încurajat ONU să-și continue inspecţiile şi argumentele lui Bush în favoarea războiului ar fi devenit lipsite de fundament.

Ca urmare a acestui articol, membrii comunităţii serviciilor secrete şi funcţionarii de la Pentagon m-au chemat să îmi confirme că ei nu găsiseră nimic care să ateste existența presupuselor arme de distrugere în masă. Blix îmi spunea acelaşi lucru. Iar atunci când apelam la sursele mele din mediile de informare, mi se răspundea: „Probabil că nu e nimic acolo”. Aceste interogări decurgeau dintr-un motiv efectiv stupid: administraţia Bush afirma că irakienii deţineau acele arme, și nu pentru că ea putea să dovedească că ele existau, ci pentru că nimeni nu putea să dovedească că ele nu existau. În acest timp, Judith Miller, de la New York Times, şi alte câteva persoane îşi făceau numărul referitor la Chalabi. De fiecare dată când prietenii acestuia din urmă făceau cunoscut câte un truc, mergeam la CIA pentru a-l verifica, ceea ce le demola argumentele. CIA nu credea o iotă din ce povesteau oamenii lui Chalabi şi alţi câţiva transfugi.

Kristina Bojersson:
La ce pagină a apărut acest faimos articol?

Walter Pincus: La pagina 17.
 

Kristina Bojersson: Îmi permit să insist: totul se petrece ca şi cum Washington Post nu ar vrea ca articolele dvs. să fie remarcate…

Walter Pincus: Articolul a apărut cu patru zile înainte de începerea războiului: trupele noastre erau deja la posturi, cu reporterii noştri cu tot „îmbarcaţi” în maşinile lor blindate. Acest război era aşteptat de toată mass-media cu aproape aceeași nerăbdare ca și administraţia. Cei din mass-media erau implicaţi până peste urechi, erau surescitaţi. Numai de la Washington Post aveam în Kuweit cinci sau şase persoane care abia aşteptau ca războiul să înceapă.
 

Kristina Bojersson: Dacă războiul nu ar mai avut loc, asta ar fi costat mult ziarul la care lucraţi?

Walter Pincus: E puţin cam brutală formularea, dar da. La fel ca şi armata, presa scrisă şi canalele de televiziune investiseră mult timp, bani şi personal în acest război. Nu aveau nimic de câştigat din amânarea sau din împiedicarea lui.
 

Kristina Bojersson: Ce implică acest lucru din punctul de vedere al rolului presei în Statele Unite?

Walter Pincus: Cunoașteți răspunsul. Odată ce a reuşit să inducă în eroare presa şi opinia publică, nimic nu mai poate opri un guvern care a hotărât să plece la război. Totuşi, manipularea mediatică nu există de ieri. Ea a început cu şeful-adjunct al cabinetului lui Ronald Reagan, Mie Deaver. Înainte de Reagan, Casa Albă se mulţumea să organizeze întâlniri tehnice în care se comunica producătorilor de televiziune programul Preşedintelui, pentru ca aceştia să-şi poată planifica ziua de lucru. Niciun ziarist nu mergea la acele întâlniri. Apoi a venit Deaver. Întâlnirea avea loc la ora nouă, toţi ziariştii erau convocaţi şi li se spunea: „Astăzi Preşedintele va vorbi despre criminalitate. El va cita statistici din San Francisco şi Chicago. Va intra în emisie la ora 12:22 şi va face o declaraţie referitoare la acest subiect, precum şi alte câteva.” Rezultatul a fost acela că, în loc să trimită producători sau tehnicieni, canalele de televiziune au început să apeleze la trimişii speciali, care ulterior puteau să preia informaţiile și să le prezinte pe post: „Iată ce se va întâmpla.” Apoi, erau trimişi la San Francisco sau la Chicago pentru a filma apariţia Preşedintelui şi pentru a trimite câteva imagini de la evenimentul respectiv. În ediția de seară, subiectul era prezentat chiar de ei, căci televiziunile adoră să îşi arate trimişii speciali la Casa Albă, deoarece aceasta face să le crească simțitor audienţa. Dintr-o dată a apărut astfel dreptul de a avea zilnic o secvenţă cu Preşedintele. Niciodată, până atunci, Washington Post nu publicase articole zilnice despre şeful statului pentru că, sincer, nu era mai nimic de scris despre asta. Ori, în ultima perioadă, de exemplu, Preşedintele îşi face discursul despre retrageri în fiecare zi, şi în fiecare zi noi publicăm un articol despre asta. Deşi nu spune absolut nimic nou.
 

Kristina Bojersson:
Vă ocupaţi de multă vreme de activităţile sensibile în care naţiunea se implică la nivel naţional şi internaţional. În prezent, cum te poţi descurca pentru a-ţi face munca în acest domeniu?

Walter Pincus: Faci ce poţi… Spre exemplu, eu mi-am petrecut o bună parte din anul trecut pentru a purica raportul comisiei referitor la 11 septembrie. Din punctul de vedere al faptelor, este un document excelent. În schimb, recomandările pe care acesta le face sunt nule. Cred că directorul comisiei, Philip Zelikow, chiar dacă a lucrat în Consiliul Naţional pentru Securitate, este înainte de toate un profesor universitar şi nu un om de teren. El nu a analizat îndeajuns schimbările care au intervenit după 11 septembrie în termeni de coordonare a serviciilor secrete – fie că este vorba de funcţionarea lor conformă sau de relaţiile lor cu Preşedintele. Dacă am ajuns la această concluzie este mai ales din cauza a ceea ce spuneam despre cuplul Clinton.

Soţia mea este născută în Little Rock aşa că îi cunosc pe Bill şi pe Hillary de 20 de ani. Când Bill Clinton a ajuns la Washington, era primul Preşedinte – de când fac eu această meserie – care nu avea prieteni apropiaţi în cadrul CIA. El şi Hillary au fost puternic influenţaţi de concluziile comisiei Church, după afacerea Watergate: „La CIA sunt numai renegaţi şi conservatori, e mai bine să nu te amesteci cu ei!” (Frank Church, senator de Idaho, prezida lucrările comisiei de anchetă a Senatului, însărcinat în 1975 să studieze operaţiunile guvernamentale legate de activităţile serviciilor secrete. Concluzia comisiei era în principal aceasta: „Studiind operaţiunile de spionaj, comisia a fost frapată de tensiunea inerentă, şi anume incompatibilitatea dintre operaţiunile secrete şi exigenţele unui regim constituţional. Secretul este esenţial pentru operaţiunile de spionaj. Acesta poate deveni de asemenea sursă de putere, obstacol într-o dezbatere serioasă în interiorul guvernului şi un mijloc de a evita procedurile guvernamentale stabilite. Comisia a ajuns la concluzia că secretul şi separarea au permis executivului să cedeze tentaţiei de a recurge la operaţiuni secrete pentru a evita dezbaterea publică, birocratică şi parlamentară.”) Clinton l-a numit pe James Woolsey la conducerea agenţiei, chiar dacă nu îl întâlnise niciodată. Noua sa echipă de la Ministerul Apărării  îi suflase numele acestuia, dat fiind faptul că avusese deja ocazia să lucreze cu el şi ştia ce fel de om este (indivizi precum Les Aspin, Bill Perry şi John Deutch [Ales de 11 ori deputat de Wisconsin, a ocupat pentru scurt timp postul de secretar de Stat în Ministerul Apărării în timpul administraţiei Clinton. După ce şi-a înaintat demisia în 1994 din „motive personale”, acesta a fost înlocuit cu adjunctul său, William J. Perry, care urma să ocupe postul de secretar de Stat în Ministerul Apărării până în 1997. John Deutch a fost director al CIA din mai până în decembrie 1996. După plecarea sa, el a fost obiectul unei polemici privind documentele clasate „secrete de apărare” pe care le păstrase la domiciliul său şi pe calculatorul personal.]). Clinton era însă la cuțite cu Woolsey.

Preşedintele Clinton şi cu mine am avut o conversaţie – neoficială – despre CIA cu ocazia unei recepţii, în vara lui 1993. Auzisem că lua în calcul posibilitatea de a-şi anula întâlnirile zilnice cu Woolsey. Considera că de fapt Raportul Zilnic către Preşedinte (President’s Daily Brief – PDB), un fel de notă de sinteză care grupa ultimele informaţii primite de la CIA, conţinea rareori informaţii interesante. Prin urmare acesta nu avea niciun motiv pentru a se întâlni zilnic cu şeful Agenţiei. Astfel, Clinton s-a eliberat de această sarcină, pe care i-a pasat-o vicepreşedintelui său, Al Gore, şi consilierului său pe probleme de securitate naţională, Leon Fuerth. Aceasta a fost însă o greşeală. Clinton nu înţelegea că respectivele întâlniri matinale cu şeful Pentagonului erau ca un cordon ombilical şi că ele îi permiteau să definească problemele de plasat pe ordinea de zi a CIA. Pe vremea predecesorului său, George H. W. Bush – şi el la rândul lui, fost director al CIA – întâlnirile zilnice erau foarte plăcute. Preşedintele, directorul Agenţiei şi agenţii se cunoşteau şi se simpatizau unii pe alţii.

Asta ne readuce înapoi la 11 septembrie, căci relaţiile care îl leagă pe actualul Preşedinte Bush de CIA constituie o miză decisivă. George W. Bush nu citeşte deloc. El se înţelege bine cu George Tenet, care are acelaşi gen de personalitate ca a lui. Întâlnirea zilnică a redevenit prin urmare un ritual important. Totuşi, în perioada anterioară lui 11 septembrie, PDB-ul şi întâlnirile cu Tenet nu îl menţionau decât foarte rar pe Ossama Ben Laden şi posibilitatea atacurilor asupra pământului american.

În orice caz, nu cred că Zelikow şi echipa care a redactat recomandările comisiei despre 11 septembrie înţelegeau foarte bine natura rapoartelor care există între CIA şi Casa Albă. Ei nu au urmărit niciodată să se informeze referitor la maniera în care serviciile secrete au reacţionat la 11 septembrie. Ei au pretins că nimic nu s-a schimbat în interior, ceea ce este eronat. De exemplu, atunci Tenet şi-a luat obişnuinţa de a convoca o întâlnire zilnică la orele 17, în decursul căreia  dădea ordinele pentru zilele următoare. Chiar dacă au fost invitaţi, membrii comisiei nu au asistat niciodată la aceste întâlniri. În acelaşi timp, CIA şi FBI au avut mai multe tentative de a face să cadă barierele dintre cele două agenţii. O dată cu implementarea Patriot Act (puternic contestat pentru restricţiile sale asupra libertăţilor civice şi ale dreptului la viaţă privată, Patriot Act din 2001 pretinde „prevenirea şi pedepsirea actelor de terorism în Statele Unite şi în întreaga lume, îmbunătăţirea uneltelor de anchetă ale represiunii criminale şi alte obiective.”), ele puteau să schimbe informaţii între ele.

Vă povestesc asta deoarece comisia a scos tot felul de propuneri iraţionale vizând crearea unui nou minister. După publicarea lor, John Kerry (Senatorul John Kerry, din Massachussetts, a fost nefericitul candidat al partidului democrat care a candidat contra lui George Bush în 2004) a făcut, fără îndoială, una dintre cele mai mari greşeli din existenţa sa: el a anunţat că dacă aceste recomandări ar fi incluse într-un proiect de lege, el l-ar semna cu ochii închişi. Astfel, atunci când senatorul McCain a redactat acest proiect de lege, toată lumea a vrut să-l semneze fără nici măcar să se ostenească să îl citească. Democraţii au aderat la el ca o singură fiinţă, iar Bush a fost nevoit să reacţioneze. El a început prin a semna un decret, apoi Congresul s-a implicat în toate astea. Camera a votat o versiune care era plină de amendamente referitoare la un anumit număr de puncte ce aveau legătură cu terorismul, iar Senatul a aprobat o versiune complet diferită. Rezultatul final este legea din decembrie 2004 privind reforma serviciilor secrete şi prevenirea terorismului, care are câteva sute de pagini. Între timp, New York Times nu contenea să repete că era momentul să se treacă la o reformă a serviciilor secrete şi că familiile victimelor de la 11 septembrie erau în favoarea acestui lucru. Preşedintele şi vicepreşedintele comisiei care a anchetat evenimentele de la 11 septembrie (fostul guvernator din New Jersey, Thomas Kean, şi fostul deputat de Indiana, Lee Hamilton) străbăteau ţara şi se prezentau ţanţos în faţa Congresului făcând declaraţii inexacte sau mincinoase.

Puţini oameni au citit această lege. Eu unul am citit-o. Mi-a luat cinci luni să o comentez. Este un monument de ambiguităţi. Chiar şi în prezent, nimeni nu înţelege ce vrea să spună această lege. Atunci, când mă întrebaţi de ce nu facem nimic, ei bine, se încearcă, dar dacă ceilalţi fac orice altceva, nu se schimbă nimic.
În ianuarie 2005, am acceptat să conduc o întâlnire dintre comisia de Afaceri externe şi John McLaughlin, directorul-adjunct al CIA. Când l-am întrebat despre legea privind reforma serviciilor secrete, McLaughlin a recunoscut că nu citise niciodată cele 500 de pagini de text. A fost nevoit să îşi facă timp pentru a nu fi ridicol în faţa comisiei. Apoi, a revenit în faţa acestor domni pentru a recunoaşte că legea respectivă era un conglomerat de inepţii. Şi totuşi, această lege era apărată de toată presa. Mă refer mai ales la New York Times, care niciodată nu a luat în considerare nicio secundă conţinutul său exact, nici confuzia pe care această lege urma să o creeze în interiorul comunităţii serviciilor secrete, dar care nu rata niciuna din conferinţele de presă acordate de familiile victimelor de la 11 septembrie – pentru că era emoţionant. Pentru toată lumea era clar că era necesară „reforma comunităţii serviciilor secrete”. Erau aproape să accepte această lege, fără să ştie măcar ce anume conţinea.

Ceea ce majoritatea oamenilor nu înţeleg este faptul că comunitatea serviciilor secrete funcţionează conform voinţei Preşedintelui. Nu există structuri rigide şi inflexibile, totul depinde de persoane de la Casa Albă şi, în fapt, de cel care se află la conducerea lor. În decursul anilor, dat fiind faptul că CIA era foarte criticată (uneori pe bună dreptate), ea a ajuns să aibă o reputaţia unui grup de presiune care îşi apără propriile interese, de parcă nu ar avea nicio legătură organică cu Casa Albă. Astăzi, aflată în voia sa, ea pluteşte undeva în stratosfera serviciilor secrete.

(va urma)

 
 

Citiţi şi:

Jurnalistul John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul

Media clasică americană îşi pierde tot mai mult credibilitatea faţă de public!

 

yogaesoteric

24 ianuarie 2011