Din tainele istoriei: misterul plăcuţelor de la Sinaia (I)
De peste 100 de ani, în subsolurile Institutului de Arheologie din Bucureşti zace uitată şi prăfuită o posibilă comoară a istoriei româneşti: zeci de plăcute turnate în plumb, relatând în imagini şi într-o limbă necunoscută o cronică a regilor daci.
Totul a început pe la sfârşitul anului 2003, când o carte stranie venea să tulbure somnul experţilor noştri în istorie veche şi arheologie. Autorul, un distins inginer pensionar, atrăgea atenţia în scrierea sa asupra unor tulburătoare obiecte pe care le văzuse şi le fotografiase în tinereţe, prin anii 40, în subsolurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti.
Era în vremea războiului. Dan Romalo era pe atunci student, şi obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat să le fotografieze, aveau să-l obsedeze toată viaţa. Era vorba despre câteva zeci de tăbliţe de plumb, absolut fascinante, acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrisuri într-o limbă necunoscută, o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oştiri de luptători înarmaţi cu lănci şi cu scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, cu palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb, cu o migală şi cu o artă de excepţie…
Şaizeci de ani mai târziu, pasionatul inginer, acum aproape octogenar, reuşeşte să publice din puţinii lui bani cartea vieţii sale, explozivă nu doar prin ineditul conţinutului ei, ci şi printr-o dezvăluire şocantă: preţioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fuseseră niciodată cercetate ştiinţific, printr-o expertiză temeinică, fiind, practic, aruncate la coş.
Dan Romalo avansează două ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, şi atunci avem de a face cu cea mai importantă descoperire făcută vreodată în domeniul istoriei vechi, căci ele descriu cu lux de amănunte lumea dispărută a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt nişte falsuri de o anvergură şi de o ingeniozitate nemaivăzute, făcute cândva de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute.
În cazul acesta, falsul, mai vechi de o sută de ani, ar aparţine şi el istoriei, şi ar merita să intre în cartea recordurilor la capitolul „cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante şi nasc o sumedenie de întrebări: de unde provin aceste tăbliţe din plumb? De ce nu am auzit niciodată despre ele, fie falsuri sau nu? Iar dacă sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reuşit un fals-capodoperă de asemenea proporţii şi, mai ales, în ce scop? Ce s-a petrecut cu obiectele acestea între 1940, atunci când Dan Romalo le-a văzut pentru prima dată, şi 2003, când a reuşit, în cele din urmă, să le facă publice? De ce nu au fost cercetate niciodată temeinic de către istorici şi arheologi?
De fapt, povestea acestor tăbliţe a fost învăluită de mister încă de la bun început. Nimeni nu ştie de unde au apărut, cine le-a adus şi nici cine ar fi putut să le producă. Ca într-un roman poliţist, orice încercare de a străpunge ceaţa misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte în subsolurile Muzeului de Antichităţi, eşuează.
De fapt, cel mai misterios aspect este chiar felul în care, timp de zeci de ani, aceste plăcuţe stranii şi povestea pe care ele încă nu au spus-o, au reuşit să evite orice fel de publicitate, orice fel de studiere ştiinţifică adecvată. În mod uluitor, timp de aproape o sută de ani nu au fost nici măcar înregistrate ca obiecte de inventar, astfel că multe dintre ele au dispărut, poate pentru totdeauna. E ca şi cum destinul lor le-ar fi ferit de lumina reflectoarelor, ca şi cum ar fi vrut să le ţină mereu în umbră, ca şi cum ar fi vrut să le piardă urma şi nimeni să nu vorbească despre ele.
Început de drum. Marioara Golescu, o doamnă distinsă, pasionată de istorie
Sunt într-un ascensor, pe cât de vechi, pe atât de silenţios, luminat de un bec chior, undeva, în preajma parcului Cişmigiu. Îl caut pe Dan Romalo. Până la urmă, un mister este un mister şi oricine are dreptul să încerce să-l dezlege, inclusiv un inginer pensionar, pasionat de istorie. Sun la uşă. Mă primeşte un tip distins şi zâmbitor, iar apartamentul în care locuieşte emană cu adevărat ceva din atmosfera anilor buni, de dinainte de război, ca şi cum el ar fi rămas pentru totdeauna legat de timpul acela. Bem ceai parfumat, din ceşti de porţelan fin.
Gazda mea are pe genunchi un album vechi cu fotografii, începutul marii sale aventuri, nişte fotografii pe care le-a făcut cu foarte-foarte mult timp în urmă, la cererea unei prietene de familie. „Marioara Golescu – poate că numele ei nu vă este complet necunoscut – făcea parte dintr-o veche familie de boieri şi de cărturari şi, aşa cum era obiceiul pe timpul acela, avea tot felul de pasiuni intelectuale. Scria poezii, călătorea, picta şi se pasiona de istorie şi mitologie. Marioara Golescu era prietena mamei mele, Nadejda Romalo, care-i împărtăşea curiozitatea şi preocupările. Ei, şi de la această doamnă, care era istoric amator, am auzit pentru prima dată de aceste plăci de plumb.”
Dan Romalo se ridică din fotoliu, înalt şi suplu, şi-mi aduce o fotografie mică, ovală, din care mă priveşte un cuplu de tineri îmbrăcaţi după moda anilor ’20. Sunt părinţii lui, zâmbitori şi frumoşi, în grădina din faţa unui conac superb. „Erau la conacul lor de la ţară, erau alte vremuri, şi pe-atunci mai existau asemenea… amatori cultivaţi, cum erau mama mea şi Marioara Golescu, care se învârtea în lumea istoricilor, publicase lucruri esenţiale, un studiu despre tablourile votive din Ţara Românească, mergea la congrese de istorie cu Iorga, era o pasionată. Ea m-a chemat într-o bună zi să fac acele fotografii cu plăcile de plumb din subsolurile Muzeului de Antichităţi. Nu aveam să le uit niciodată.
La vremea aceea, director al muzeului era istoricul Ion Nestor, şi acesta îi spusese Marioarei Golescu să publice o carte despre ele, pentru că un profesionist ca el se temea să nu fie discreditat de o asemenea întreprindere. Deja, la ora aceea, plăcile erau considerate falsuri, fără ca nimeni să le fi studiat temeinic şi fără ca cineva să ştie de unde provin. Marioara Golescu credea că ele ar fi fost aduse de Grigore Tocilescu, care le-ar fi primit la rândul său de la cineva.
Însă această informaţie nu se verifică în nici un fel, pentru că ar fi fost precizat acest aspect în arhivele muzeului sau, cel puţin, în manuscrisele, în scrisorile lui Tocilescu, aflate acum la Biblioteca Academiei. Nimic, nicio referire, nicăieri. Sute de kilograme de plumb apăruseră parcă din neant acolo, în subsolurile muzeului, şi nimeni nu ştia de unde.”
Dan Romalo soarbe din ceaiul parfumat, cu un aer absent, ca şi cum s-ar afla în penumbra rece a subsolului, cu plăcile de plumb înşirate în faţa sa. „Eu nu eram pasionat de arheologie, însă atunci când am văzut plăcile, am rămas pur şi simplu stupefiat. Fotografiam fără niciun cuvânt, atât mi se păreau de inexplicabile şi ciudate. În mod evident, se refereau la geto-daci, pentru că puteai recunoaşte siluetele cu căciuli specifice, şi anumite semne. Numai că asta se petrecea prin anii 1943-1944, România era în război şi evenimentele se precipitau. Pe urmă au venit comuniştii şi a fost foarte greu, lumea veche se prăbuşea, familia mea pierduse totul. Au trecut decenii, fără să uit fotografiile, dar şi fără să pot face nimic. La cutremurul din ’77 s-a pierdut o parte dintre clişeele pe care le făcusem, dar mama mea a salvat printr-un miracol câteva zeci. Mereu îmi spunea să mă ocup de ele, să nu le las, să cercetez eu mai departe. Ea credea, nu ştiu de ce, că sunt foarte importante.”
Obsesia lui Dan Romalo a prins viaţă abia în anii ’80 şi a durat multă vreme până când să poată pune cap la cap toate informaţiile pe care le avea. La Institutul de Arheologie, care luase locul vechiului Muzeu de Antichităţi, a aflat că tăbliţele pe care le fotografiase cu zeci de ani în urmă dispăruseră, în cea mai mare parte, şi că niciodată nu fuseseră luate în serios de către nimeni. Mai rămăseseră patru. Generaţii întregi de studenţi trecuseră pe lângă ele, deveniseră arheologi şi istorici, dar refuzaseră chiar şi să le dea un număr de inventar. În jurul lor circulau deja legende. Unii credeau că ar fi fost plăsmuite pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea de erudiţii transilvani, alţii le numeau „falsurile lui Haşdeu”, alţii credeau că plăcile de plumb erau copii ale unor originale din aur, găsite pe la 1873, când se săpase fundaţia castelului Peleş. Dar nimeni, nicio instituţie oficială, niciun specialist în istorie, nu cercetase până atunci cu adevărat originea şi conţinutul acestor relicve, nimeni nu făcuse vreodată măcar o analiză a materialului din care erau făcute, ca să nu mai vorbim despre vreo încercare serioasă de descifrare a semnelor înscrise pe ele.
„Vedeţi”, spune Dan Romalo, „problema a rămas aceeaşi ca în timpul lui Nestor. Istoricii, de teamă să nu se compromită, acordând atenţie unor așa-zise falsuri, au refuzat să le cerceteze cu adevărat. Însă minime investigaţii, pe care eu le-am făcut mult mai târziu, au arătat că există posibilitatea reală că plăcile să fie autentice. În primul rând, conţinutul plăcilor, care este profund coerent, dă de gândit, amploarea extraordinară şi rafinamentul cu care au fost executate, bogăţia de detalii, dintre care unele fac referire la personaje şi împrejurări necunoscute, toate acestea provoacă la un studiu serios al acestor obiecte, ca să nu spun mai mult. Dar cel mai important mi se pare faptul că apar lucruri care, la data când plăcile erau semnalate prima dată, pur şi simplu nu fuseseră descoperite. De pildă, planurile cetăţii Sarmizegetusa şi faptul că există obiecte similare, aflate în colecţii particulare, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială şi care par a fi făcute în acelaşi mod, în acelaşi stil.”
Se apleacă spre mine confidenţial. „Unul dintre aceste obiecte vi-l pot arăta”. Şi, într-adevăr, scoate de undeva, dintr-un toc de piele, o medalie superbă, ce pare din cupru vechi. Efigii bizare se decupează din carnea verde a metalului, semne stranii, cum n-am mai văzut.
„Vedeţi semnele? Sunt identice cu unele de pe plăci. Iar şansa ca un falsificator să fi cunoscut piesa aceasta este practic zero. Şi-apoi, poate aţi auzit că în cele din urmă, cu mari eforturi, a fost făcută în Anglia o analiză comparativă a metalului uneia dintre plăcile de plumb, cu o scoabă dacică tot din plumb, luată de la Sarmizegetusa. Ştiţi care a fost răspunsul englezilor?” Mă priveşte fix, lung. „Dacă scoaba e autentică, atunci plăcile sunt autentice, în ceea ce priveşte compoziţia aliajului. Este un aliaj identic cu cel dacic.” Tace, aşteptând să reacţionez în faţa acestui argument zdrobitor. „La Sarmizegetusa, în marele sanctuar rotund, au fost găsite resturi de turnare în plumb şi argint şi poate că această adevărată cronică înscrisă pe plăci de plumb, această adevărată dare de seamă despre regii daci şi despre preoţii lor a fost turnată chiar acolo, în cetate. Ştiu, se spune că dacii nu aveau scriere, pentru că nu s-au găsit prea multe inscripţii, dar dacă aveau, aşa cum este foarte probabil, atunci cei care scriau nu erau oamenii de rând, ci iniţiaţii, preoţii din temple. S-au găsit acolo cantităţi uriaşe de plumb, creuzete pentru topit metalul, şi asta exact acolo unde erau şi templele.”
Deşi se fereşte să facă o afirmaţie categorică, Dan Romalo e convins că plăcuţele de plumb sunt cu adevărat dacice, plăci de plumb turnate de preoţii daci, acoperite iniţial cu o folie subţire de aur pur. În favoarea acestei variante sunt analizele metalului şi urmele de turnare în matriţe care se pot vedea. Ipoteza lui Romalo este fascinantă. Dacă interpretarea pe care o dă el textelor şi imaginilor este corectă, atunci această cronică dacică în plumb aurit ar cuprinde relatări despre căpeteniile geto-dace într-o anumită cronologie, evenimente importante, bătălii şi tratate de pace, şi toate acestea ar fi fost înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor. Preoţii ar fi fost, în felul acesta, păstrătorii întregii istorii a neamului geto-dac.
Unul din firele misterului plăcuţelor de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucureşti duce la Mănăstirea „Sinaia”. Legenda spune că la săparea temeliilor viitorului Castel Peleş au fost găsite îngropate în pământ sute de plăcuțe din aur, care înainte de a fi topite (din motive necunoscute) au fost reproduse în plumb şi dăruite, de bătrânul rege Carol I, Mănăstirii „Sinaia”.
Aveam să ajung şi eu, în cele din urmă, acolo, la ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino, supranumită şi „mănăstirea regilor”, pentru a căuta vreo urmă a misterioaselor plăcuţe din plumb. Stareţul Macarie Bogus mai întâi a tăcut lung, ascultând, apoi a deschis porţi grele, dincolo de care se află tezaurul inestimabil al mănăstirii, dormind între zidurile desenate în cărbune de Regina Maria. Dintr-o cutie pe care o ţinea cu ambele mâini, stareţul a scos două plăci de plumb, acoperite cu aceeaşi scriere misterioasă, cu aceleaşi reprezentări. De unde, de când sunt aceste obiecte în posesia Mănăstirii „Sinaia”? O mie de întrebări au ricoşat pe lângă părintele stareţ, fără ca acesta să poată răspunde la vreuna dintre ele. Arhiva mănăstirii a dispărut în perioada comunistă, trebuie să fie undeva, la Bucureşti poate, sau cine ştie unde. Tot ce a fost înainte de 1956 a dispărut, a fost luat, s-a dus…
Voiam să plec. Misterul părea a se adânci şi mai mult. Una dintre piese, rotundă, părea a fi fost făcută să fie purtată la gât. „Ştiţi”, mi-a spus stareţul, „ani de zile au fost uitate. De fapt nimeni nu ştie de unde au apărut, dar se spune că au apărut mai întâi aici, la Sinaia. Există oameni care le-au văzut, care le-au ţinut în mâini. Poate că legenda găsirii lor la Peleş, aşa cum se vorbeşte, este adevărată, poate că au fost cu adevărat nişte originale din aur…”
O stradă încolăcită ca un şarpe, urcând muntele. Într-un ochi al străzii, înfiptă în carnea de piatră, se află o casă cum n-am văzut multe. E o casă din alte timpuri, ca o cetate, cu o arcadă stranie, cu brazi strângând-o în braţe, cu un cer translucid deasupra. E una dintre cele mai frumoase case din Sinaia, dintre cele mai vechi şi mai nobile. Înăuntru, printre tablouri şi teracote albe, locuieşte Diana Istrate, o doamnă care ar trebui să-şi amintească ceva despre plăcile din plumb. Cu zeci de ani în urmă, tatăl ei, Vasile Ionescu, fost inspector silvic, le-a văzut, le-a ţinut în mâini. Casa ei pare o uriaşă casă de păpuşi. Pereţii sunt pictaţi. „Da”, zice ea, mişcându-se încet, chiar ca o păpuşă veche, „plăcuţele au existat. Tatăl meu a avut vreo patru-cinci, le ştiu de când eram copilă. Dar la un moment dat, pur şi simplu au dispărut. Chiar el, la bătrâneţe, se întreba unde şi cum or fi dispărut. Le avea de la un fost primar al Sinăii, pe care nu mai ştiu cum îl chema. Se spunea că fuseseră de aur. Cine mai ştie! E o veşnicie de-atunci!”.
Citiţi partea a doua a articolului
de Horia Țurcanu
Citiți și:
Dacii nu mai vor să tacă
Se pierde mesajul Tăbliţelor de la Tărtăria?
yogaesoteric
18 iulie 2018