Din tainele istoriei: misterul plăcuţelor de la Sinaia (II)

 

Citiți prima parte a articolului
 

O portiţă în labirint. Aurora Pețan, cercetător, doctorand la Institutul de lingvistică al Academiei Române: „Sunt convinsă că este vorba despre o cronică a regilor daci”

Iunie 2004. Pentru prima dată în istoria lor, plăcuţele de plumb din subsolul Institutului de Arheologie din Bucureşti fac subiectul unei comunicări ştiinţifice, organizate sub egida Academiei Române. Aurora Pețan, o tânără cercetătoare în lingvistică, cu specialitatea latină şi greacă veche, susţine o comunicare legată de ele, încercând să stârnească interesul lumii ştiinţifice. La o primă evaluare, temerara cercetătoare consideră că limba în care au fost scrise tăbliţele nu este o limbă inventată de cineva, ci a fost cândva o limbă vie. Ba şi mai mult, că am putea avea de-a face, într-adevăr, cu limba vechilor geţi. O teorie îndrăzneaţă, greu de acceptat de către mediile academic-conservatoare, şi pe care ne-am grăbit s-o aflăm chiar de la autoarea ei.

– Sunteţi lingvist, expert în limbi clasice. De ce vă interesează aceste tăbliţe de plumb, atât de controversate?
– Pentru că sunt scrise într-o limbă necunoscută şi pentru că n-au fost cercetate niciodată de un lingvist. Am aflat despre tăbliţe în 2003, din cartea domnului Romalo, şi mi s-a părut ceva extraordinar. Mi-am spus că dacă sunt falsuri, sunt atât de bune încât merită cercetate. Mi s-a părut o provocare, un subiect de cercetare pasionant. Cartea domnului Romalo are meritul de a fi pus în discuţie, pentru prima dată după o sută şi ceva de ani, aceste obiecte, după părerea mea senzaţionale. Ar putea fi vorba despre o arhivă şi în acelaşi timp despre o cronică a regilor daci, despre care nu s-a vorbit niciodată public şi care a fost ignorată. Se ştia despre aceste plăci de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar nimeni nu a avut curajul să le pună în discuţie, pentru că, în mod evident, ar fi bulversat toată „istoria oficială”. Şi aşa, nefăcând altceva decât să le prezint, fără nicio interpretare, am stârnit nervozitatea experţilor. Chiar dacă avem de-a face cu nişte falsuri, ele sunt geniale, unice prin complexitatea lor. Presupusul falsificator a inventat în acest caz o limbă. Eu nu mai cunosc ceva asemănător. Şi-apoi, poţi plăsmui o piesă, două, trei, dar nu zeci de piese care cuprind nume, împrejurări, războaie, negocieri, detalii uluitoare despre o întreagă epocă, pe care le ghicim mai curând din reprezentările grafice decât din scris. În prezentarea mea de la Academie, m-am limitat să fac o sinteză a tuturor acestor ipoteze, cu argumentele pe care le aveam la vremea respectivă, fără să încerc, deocamdată, interpretări ale textelor.

– Împărtăşiţi opinia lui Dan Romalo (care, demonstrată, ar deveni fulminantă), că ar putea fi vorba de limba geto-dacilor?
– În cea mai mare parte, plăcuţele sunt scrise într-un alfabet grecesc, dar mai sunt şi alte alfabete acolo, necunoscute. Într-adevăr, limba în care sunt scrise este necunoscută. Putem citi ce scrie, dar nu putem înţelege decât numele proprii, nume de regi, de cetăţi, de triburi. Posibilitatea ca aceasta să fie limba geto-dacilor este reală, în măsura în care se va dovedi că plăcile sunt autentice. Nu sunt scrise în latină, nici în greacă, nici în iraniană, nici în slavă, şi deci, prin eliminare, nu poate fi decât limba lor. Sunt şi litere care corespund unor sunete ce nu existau în greacă, dar existau în această limbă, iar aceste semne se pot regăsi, mult mai târziu, în limbi slave, ca rusa şi sârba. Implicaţiile acestei chestiuni sunt enorme.

– Cât de vechi sunt evenimentele la care face referire această presupusă cronică în plumb a geto-dacilor?
– Cele mai vechi evenimente relatate în desene şi în texte se referă la Dromichete, deci secolul al IV-lea înainte de Hristos, dar trebuie să spun că există nume şi date despre personaje neatestate de alte surse istorice şi care ar putea fi mai vechi decât Dromichete. Evenimentele relatate se întind pe aproape cinci secole, până înaintea invaziei romane. Ei bine, se poate vedea imediat că ele nu sunt unitare, că sunt multe mâini care au lucrat la ele, după cum sunt folosite mai multe alfabete la redactare şi mai multe stiluri de decoraţiuni. Există chiar şi un alfabet necunoscut, care pare anterior alfabetului grecesc.

Chiar dacă nu sunt de acord cu interpretarea d-lui Romalo, cred că limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie. În plus, ar fi vorba, de fapt, despre o civilizaţie necunoscută, neatestată niciodată până acum la adevăratele ei dimensiuni şi valori. Pe aceste plăci sunt reprezentate clădiri, divinităţi, arme, simboluri, scene de luptă, o întreagă lume, detalii de viaţă, de organizare militară, sunt mai multe date decât am fi visat vreodată să avem despre lumea dacilor. Un motiv serios pentru a păşi pe un drum atât de riscant. Pur şi simplu, misterul care pluteşte asupra acestor obiecte mă fascinează şi cred că e normal să încerc să aflu tot ce pot.

– Cum vă explicaţi că aceste obiecte senzaţionale au fost tratate, totuşi, de către specialişti drept nişte falsuri, chiar de la început?
– Au fost tratate astfel datorită aspectului. Arătau foarte bine, deci concluzia imediată era aceea că nu pot fi decât nişte falsuri. Nimeni nu s-a gândit la posibilitatea că suportul, deci plumbul, să fi fost „nou”, din secolul al XIX-lea, dar conţinutul să fi fost autentic. Eu nu cred că plăcile sunt antice, ci că sunt copii ale unor originale antice dispărute, fie ele din aur sau nu. În plus, descoperirea era mult prea senzaţională pentru nişte oameni de ştiinţă încremeniţi în prejudecata că dacii nu aveau scriere şi nu aveau reprezentări iconice. Atitudinea reticentă, conservatoare a specialiştilor este explicabilă. În plus, ea vine în urma unor exagerări făcute din motive politice în perioada comunistă, referitoare la civilizaţia geto-dacilor. Dar exagerări sunt şi acum, cum au fost mereu în timp, asta nu trebuie să împiedice o cercetare ştiinţifică onestă şi lipsită de prejudecăţi a oricărui subiect, indiferent cât de incomod ar fi el la un anumit moment.

– Speraţi să le descifraţi? Să recuperaţi limba pierdută a geto-dacilor?
– Da. Cred că în cele din urmă voi reuşi să le descifrez. Perspectiva aceasta, a recuperării unei misterioase limbi pierdute, mă fascinează.

Misterul plăcuţelor de plumb. Au cuvântul specialiştii

Institutul de Arheologie din Bucureşti, fostul Muzeu de Antichităţi, se află într-o clădire fabuloasă, care ar merita ea însăşi să fie subiectul unui reportaj. De o frumuseţe extraordinară, purtând pecetea nobilă a anilor interbelici, ea pare părăsită. Chiar şi statuia lui Vasile Pârvan, aflată în mica grădină din faţă, s-a lăsat cotropită de vegetaţie şi tristeţe. Pietre romane risipite peste tot, statui decapitate şi alte relicve istorice dau o şi mai mare impresie de părăsire. Arheologia românească este săracă. Dar acesta este un alt subiect.

Intru la subsol unde, în sfârşit, pot cântări cu mâinile mele, pot pipăi ceea ce a mai rămas din plăcile de plumb. Unele dintre ele, cele mai mari, au vreo 10 kilograme. Sunt mii de semne acolo, sute de personaje migălite în plumb, atât de sofisticate, încât pur şi simplu nu-mi pot imagina cum au fost turnate, cine şi cum a putut face matriţele în care aceste adevărate hieroglife să fie imprimate invers şi de la dreapta la stânga, pe negativ. Sunt uluitoare. Fac fotografii. Plăcile stau aici de un veac. Dacă e adevărat că au existat sute de tăbliţe identice, arhiva dacică a cântărit tone întregi de plumb. Ce falsificator să se încumete la o asemenea muncă sisifică?

Mai târziu, în biroul arheologului Alexandru Vulpe, directorul instituţiei. Aceeaşi atmosferă de nobleţe decrepită imprimă locului un aer uşor fantast.

Alexandru Vulpe: „Plăcile sunt 100% un fals. Genial, e drept, dar un fals”

– Sunt aproape o sută de ani de când în subsolurile Institutului de Arheologie din Bucureşti zac, uitate şi necercetate, zeci de plăcuţe de plumb, pe care unii cercetători le consideră o cronică a regilor daci…
– Am mai spus o dată, într-un interviu, sunt nişte falsuri.

– Ipoteza dvs. a fost dovedită ştiinţific? Doamna Aurora Pețan, cercetător în domeniul lingvisticii, este de altă părere…
– Doamna Pețan ar trebui să se ocupe de lucrurile la care se pricepe. Dacă ar fi stat de vorbă cu noi, cred că o puteam lămuri, pentru că este o cercetătoare serioasă.

– Plăcuţele de plumb aflate în custodia Institutului de Arheologie au fost studiate vreodată temeinic?
– Bineînţeles. Chiar şi eu le-am studiat în tinereţe. După câteva ore, mi-am dat seama că sunt falsuri. De altfel, le ştiam ca falsuri, pentru că Vasile Pârvan le văzuse şi el şi credea acelaşi lucru. Generaţia de după Pârvan, la fel, le-a considerat nişte falsuri, sunt nişte falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii.

– Ce părere aveţi despre originea lor? Sunt ele, aşa cum s-a spus, copii ale unor plăci de aur care au fost topite?
– Asta este o născocire. Nu există nicio dovadă a existenţei unor plăci de aur. Asta o susţin cei care cred că ele sunt autentice, pentru a crea o falsă dispută.

– Au fost găsite la Sinaia?
– Au ajuns la Mănăstirea „Sinaia”, dar cred că au fost făcute în altă parte. De fapt, nu se cunoaşte deloc istoria lor, de unde provin. Ceea ce putem spune este faptul că ele au ajuns la noi (în clădirea fostului Muzeu de Antichităţi, actualul Institut de Arheologie) la începutul secolului al XX-lea. Nu au avut niciodată un număr de inventar, pentru că au fost considerate, încă de la început, falsuri. Ele nu au nici astăzi un asemenea număr. Au stat pur şi simplu în depozitul muzeului. Eu le ştiu acolo dintotdeauna, puse într-un coş.

– Câte au fost iniţial? Câte au dispărut?
– Nu ştiu precis, dar au fost până într-o sută. În momentul de faţă, noi mai avem 31 sau 35, nu ştiu exact, şi mai există şi în alte locuri, cred că în total mai sunt vreo 50. Atunci când ştii că sunt falsuri, nu-ţi pierzi vremea. Aici problema care se pune este cine le-a făcut.

– Şi în ce scop, nu? Un asemenea fals de proporţii trebuie să fi avut un scop precis: gloria unei descoperiri, faima sau banii.
– Nu vă impresionaţi! Nu este aşa de greu de făcut un asemenea fals. Faptul că e în plumb… nici măcar nu a costat aşa de mult. Scopul? Ca să poţi să răspunzi ar trebui să facă cineva, într-adevăr, un studiu. S-au ocupat unii, dar nu au scris. Eu le-am preluat de la generaţia dinaintea mea, drept „falsurile lui Haşdeu”. Haşdeu a făcut falsuri, se ştie. Ceea ce putem spune noi este că acela care a făcut aceste falsuri era un om de cultură. Cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei şi care erau la dispoziţia oricărui om cult în secolul al XIX-lea, cunoştea cărţile despre Columna lui Traian şi alte lucrări care erau disponibile atunci, plus că avea noţiuni de filologie. Haşdeu este suspectul principal, pentru că el a mai încercat să facă nişte falsuri, chiar să vorbească despre un alfabet getic în dispută lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranţa acestei ipoteze ar trebui ca cineva să se ocupe, să caute în arhiva Academiei, să găsească indicii.

Dar Haşdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidenţă a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densușianu a emis acea carte care a făcut vâlvă, Dacia Preistorică, şi în care afirma că nu noi suntem urmaşii Romei, ci că romanii ar fi urmaşii dacilor. Adică, dacii vorbeau deja o limbă latină. E o absurditate. Evident, niciun om de ştiinţă nu ia această teorie în serios. În 1880, asemenea cărţi erau destul de la modă în Europa. Şi ca să revenim, ar mai putea fi un cerc de suspecţi, de pe vremea Mariei Tereza, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când s-a vehiculat ideea unei Dacii mari, integrată în imperiul Austro-Ungar. Şi atunci au apărut o serie întreagă de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic din Viena. Dar eu nu cred în această ipoteză. Cred că falsurile sunt mai târzii.

– Care sunt argumentele care susţin ipoteza că ar fi falsuri?
– Din punctul de vedere al textelor de pe tăbliţe, veţi vedea că ele nu ţin seama decât de ceea ce se cunoştea la momentul acela, adică până la 1900. Tot ce s-a descoperit după 1900 nu figurează pe ele. Ulterior, s-au descoperit inscripţii importante care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi trebuit să existe pe plăci. De pildă, inscripţia despre Burebista, de la Dionisopolis, care s-a descoperit în 1905. Vă mai dau nişte exemple. Cetatea de la Cumidava apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu, Comidava. Autorul falsului nu avea de unde să ştie că în 1942 avea să se descopere o inscripţie, la Râşnov, în care era scris Cumidava. Păi dacă era scris de un dac, ar fi scris aşa, în limba lui, nu în greceşte. Apoi, ar mai fi iconografia. Toate reprezentările sunt acelea care se cunoşteau până la 1900, or astăzi, noi ştim considerabil mai mult decât ceea ce se cunoştea atunci. N-am făcut un studiu exact, dar majoritatea sunt imagini preluate de pe Columna Traiană şi imagini ale unor culte orfice, deci nu este ceva nou.

– Cetatea Sarmizegetusa a fost descoperită mult mai târziu decât au fost făcute plăcile, şi totuşi, este reprezentată cu destulă fidelitate faţă de modelul real…
– E făcută atât de schematic, încât orice reprezentare de castru roman sau de cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine. În orice caz, toţi înaintaşii mei au fost de acord cu acest aspect. Eu m-am ocupat de ele când aveam 24 de ani şi mi-a trebuit o zi să-mi dau seama că sunt falsuri. Alţii, cum a fost Horaţiu Crişan, şi-au dat seama într-o oră. Singurul lucru la care trebuie răspuns este cine le-a făcut.

– Mai există un argument în favoarea autenticităţii tăbliţelor: analiza materialului, efectuată în Anglia. Plumbul s-a dovedit la fel de vechi ca cel folosit în urmă cu 2000 de ani de către daci…
– Nu cred că rezultatele analizei de material sunt concludente în aşa măsură încât să tragem concluzii.

Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie din Bucureşti: „Dan Romalo a făcut un imens serviciu culturii române, deschizând calea unor cercetări care vor lămuri, în cele din urmă, problema”

– D-le Suceveanu, sunteţi semnatarul prefeţei cărţii lui Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, în care, spre lauda dvs., vă declaraţi de acord cu faptul că plăcuţele de plumb merită a fi studiate. Ar fi şi timpul! Se fac o sută de ani de când zac în depozitele Institutului de Arheologie din Bucureşti, de unde mai dispar, mai apar…
– Nu cred că au fost vreodată dispărute cu adevărat. Eu le ştiu de 30 de ani, de când am venit în institut, şi de la început am avut o reticenţă faţă de ele. Poate pentru că nu ştim de unde provin. Nu au fost găsite într-un context arheologic şi asta le face necredibile.

– Dacă ar fi autentice, atunci ar produce un adevărat seism în istoria noastră şi a limbii române, nu-i aşa?
– E adevărat, pe plăcuţele „puse în circulaţie” de Dan Romalo, în afară de nenumărate reprezentări, apare o scriere predominant greacă – dar şi de altă sorginte – în care numele proprii descifrabile indică o realitate geto-dacică la confluenţa între era păgână şi cea creştină. Dan Romalo face o investigaţie prudentă, luând în calcul permanent posibilitatea că plăcile să fie nişte falsuri, dar înclinând, totuşi, cu toată prudenţa, spre caracterul autentic al acestora. Dacă plăcuţele ar fi autentice, atunci da, ar putea fi vorba despre limba getă. Toate acestea trebuie formulate cu mare prudenţă, pentru că ştiţi bine deserviciul pe care-l fac diletanţii tracomani când e vorba de asemenea ipoteze de lucru.

– L-aţi ajutat pe Dan Romalo să facă în Anglia acea analiză a aliajului din care sunt făcute plăcuţele, în comparaţie cu un aliaj dacic. Erau identice. Ce părere aveţi?
– Într-adevăr, acesta este unul dintre argumentele care în ochii mei atârnă greu în favoarea ideii că ar fi autentice, dar rămâne posibilitatea ca falsificatorii, foarte inventivi, să se fi gândit la structura aliajului de la bun început. Un alt argument care poate fi luat în seamă ar fi reprezentarea cetăţii Sarmizegetusa, care avea să fie cunoscută arheologic după 1939, când nu se mai punea problema unor asemenea falsuri, numai că şi aici ar fi diverse explicaţii posibile. Împărtăşesc opinia domnului Romalo, că dacă aceste obiecte sunt opera unor falsificatori, atunci avem de-a face cu nişte falsificatori absolut geniali. Cunoştinţele lor în ceea ce priveşte autorii antici sunt remarcabile, ca şi capacitatea lor de a integra aceste date într-un sistem lingvistic coerent. Sigur, una e să falsifici două-trei piese, şi alta e să inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, cu un scop ce rămâne deocamdată ascuns.

– Care este părerea dvs. personală despre plăcile de plumb?
– Recunosc greutatea argumentelor pe care le aduce dl Dan Romalo, neuitând nicio clipă dificultăţile în acceptarea lor. Dan Romalo a făcut un imens serviciu culturii române, deschizând calea unor cercetări care probabil vor lămuri, în cele din urmă, problema plăcuţelor. Singura cale de a expune problema lumii ştiinţifice era publicarea lor.

Acad. Virgil Cândea: „Cercetarea oricăror relicve ale trecutului este o datorie sacră a ştiinţei”

(Fragment din postfaţa cărţii lui Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?)

„Stimate domnule Dan Romalo,
În urmă cu câţiva ani, aţi avut bunăvoinţa să-mi comunicaţi interesul dvs. pentru ansamblul de inscripţii şi imagini criptice pe plăci de plumb – originale sau reproduceri fotografice – păstrate la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, piese cărora v-aţi consacrat din tinereţe erudiţia şi eforturile. Rezultatele cercetărilor dvs. le-aţi prezentat în cartea Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, care apare acum în ediţie definitivată. Am parcurs cu atenţie lucrarea şi sunt convins că cititorii ei, specialişti sau amatori cultivaţi, vor preţui după cuviinţă iniţiativa dvs. de a atrage atenţia asupra acestor piese enigmatice, chiar dacă nu vă vor împărtăşi integral soluţiile şi ipotezele. Vă încurajez demersurile, animate de pasiunea dvs. sinceră pentru mai buna cunoaştere a înaintaşilor noştri şi de convingerea că cercetarea oricăror relicve ale trecutului este o datorie sacră a ştiinţei. V-am îndemnat să faceţi neîntârziat publice misterioasele texte şi imagini care, indiferent de natura lor – originale sau falsuri –, au dreptul la atenţia şi verdictul autorizat al savanţilor. Repet, chiar falsurile se cuvin studiate, pentru că furnizează informaţii utile despre motivaţiile, împrejurările, data, autorii şi procedeele confecţionării lor (dovadă: studiile actuale privitoare la falsurile monetare). Ignorarea apriorică a pieselor suspecte, întemeiată pe prejudecăţi sau teamă de discreditare, nu se justifică.”

de Horia Țurcanu

Citiți și:

Scrisoare deschisă ce este adresată poporului român

Neobișnuitul Manuscris de la Sibiu, redactat acum 450 de ani, descrie o rachetă în trepte. E cel mai vechi document ce abordează o asemenea temă!

Pelasgia, leagănul civilizației românești 

 

yogaesoteric
22 iulie 2018