Doamna Aspazia Oțel Petrescu: În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”

Gânduri și mărturisiri ale sfintei închisorilor comuniste, Aspazia Oțel Petrescu (9 decembrie 1923 – 23 ianuarie 2018), despre martiri, cipuri, rugăciune, jertfă și domnia lui Antihrist: „Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit”

Meritul Bisericii Ortodoxe este că ea nu a modernizat nimic, ea nu a aliniat credința la mofturile lumii. N-a avut nevoie Iisus de aggiornamento, este neschimbător, este Cel Ce este, aici și acum, oricând și oriunde, n-ai ce să modernizezi la el. Este de la început până la sfârșit. „Eu sunt Cel Ce sunt” i-a răspuns lui Moise când L-a întrebat: „Tu cine ești? Tu, Care dai porunci, Tu, care aprinzi rugul fără să se mistuie, Tu Cine ești?” Și Dumnezeu a răspuns cu sinceritate. Deci și azi, și mâine. El este atemporal, aspațial. Ce aggiornamento să-i aduci veșniciei?

Părintele Justin a zis despre martirii din închisorile comuniste că sunt forța veacului acestuia.

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Aurel Leșanu, mi-a fost vecin, l-am meditat la limba franceză. El făcea liceul comercial și pentru mine era foarte greu să-l meditez la franceză în limbaj comercial. L-am cunoscut foarte bine, foarte de aproape. L-am întrebat: „Aurel, cum ai putut să reziști la închisoarea Pitești? Spune-mi și mie. Căci eu am avut șansa că nu m-au bătut în continuare, dar îți dau în scris că la a doua bătaie la tălpi, cedam! Dacă în loc să mă bage în groapa cu șobolani, mă băteau, eu cedam. Dar Domnul a vrut altfel”. Și el a spus: „Din neputință!”. Și eu am rămas interzisă. „Cum adică din neputință? Costache Oprișan n-a putut să reziste și tu ai rezistat!”. „Pur și simplu din neputință”, mi-a spus. Era în el un duh de puritate care nu-i permitea să spună blasfemii.

Mi-a trimis cineva niște hârțoage și mi-a spus că vine cu un procuror, ca să-l dăm în judecată pe Vișinescu, care m-a ținut la limita vieții. Dacă nu aveam puterea credinței care să mă țină, mă scoteau de la izolatorul de la Mislea, în gerosul februarie 1954, cu picioarele înainte! Pe mine m-au scos în criză hipotermică. Este crimă! Și am zis: „Să-l dau în judecată pe ăsta? Du-te cu procurorul tău! Noi trâmbițăm pe toate drumurile că i-am iertat pe torționari, și acum mergem să-i dăm în judecată?!”. I-am mai spus: „Dar tu știi că un creștin nu are voie să deschidă proces? N-are voie să dea în judecată! Să dai în judecată este păcat! Și pentru cine să-l fac? Pentru Vișinescu? Lasă-l în plata Domnului! Știe Dumnezeu ce să facă cu el! Dacă e posibil, să se întoarcă”. Dar ăsta nu se întoarce…

Are Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Telegraful Român, un articol în care vorbește despre „căderea de sus” (cea din prea mare zel). Să nu fie! Adevărul credinței ne îmbracă în înțelepciune, dă o bună așezare, un echilibru, o armonie. Toate acestea se regăsesc în Pacea Domnului.

Cineva m-a întrebat: ce se petrece dacă refuz cipul și vine cineva prin somn, îmi face o narcoză și-mi pune cipul? Te face sluga lui, dar faptul că n-ai acceptat și c-a venit și ți-a făcut-o pe furiș, împotriva voinței tale, nu ți-a luat mântuirea. În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, eu mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”. De la „NU”-ul meu, de-acolo înainte, orice-mi face diavolul este nul. Prin acel „NU” m-am făcut ostaș al lui Hristos! Ceea ce face diavolul după aceea face peste voia mea. Aproape că-mi doresc să trăiesc până să pot spune „NU”. Îmi asigur mântuirea, indiferent de câte păcate a făcut nevrednica de mine până atunci. Prin cipuire te pun să faci ceea ce tu n-ai face. Din momentul în care diavolul ți-a tăiat liberul arbitru, din momentul acela tu nu mai răspunzi de faptele tale, răspunde el. Faptele lui sunt ale lui, nu sunt ale tale. Ți le ordonă, te manipulează. Dar diavolul nu va face aceasta, pentru că a învățat de la Pitești că dacă ți-l pune fără să-l accepți tu, sufletul nu este al lui. El va vrea să îl recunoaștem pe el ca stăpân.

O maică catolică a trecut pe la mine, cu o săptămână în urmă. Mi-a spus: „Mie nu-mi este frică de cip. Fac semnul crucii și merg mai departe!”. I-am spus: „Dar te întrebi dacă poți să-l mai faci?”. „Păi, dar cum să nu pot să-l fac?” I-am zis: „Părintele Cleopa ne-a spus că nu-l vei putea face, pentru că ți se ordonă să nu-l faci!”. A rămas pe gânduri și mi-a spus că nu s-a gândit la asta. I-am spus: „Rămâi fără apărarea Crucii!”.

Părintele Cleopa spune că atunci când îți pun pecetea pe frunte îți controlează toate gândurile, iar când îți pun pecetea pe mână îți controlează toate acțiunile. Pun pecetea și pe cap pentru că, atunci când omul își dă seama, își poate tăia mâna dreaptă. Dar capul nu ți-l poți tăia. Dar și pe mână sunt doi centri nervoși care acționează la fel. Acțiunea este aceiași.

O mare problemă este cu semnătura electronică. Nu accepți, pierzi tot. În America foarte mulți dintre cei care dorm în stradă nu sunt cei care nu și-au plătit creditele, sunt și din aceștia, dar sunt foarte mulți dintre cei care nu au acceptat sistemul.

Eu, să spun drept, n-am darul rugăciunii. Pot să mă concentrez și să strig. Rugăciunea mea este strigătul inimii mele. Când spun o rugăciune-strigare, plâng. Plâng în hohote. Eu nu pot să rămân ore întregi în contemplarea lui Dumnezeu. Mă pot concentra într-o foarte scurtă rugăciune, dar atunci o fac într-adevăr cu toate mădularele și sunt ascultată.

Într-o închisoare, la Miercurea Ciuc, spuneam Paraclisul Maicii Domnului, în fiecare seară, pentru toată celula. Îl spuneam cu dicție, aproape retoric, spuneam toată rugăciunea, dar n-aveam inima mea în rugăciunea aceea. Mă uitam însă la fete și le vedeam pe unele, concentrate, cum se roagă și le invidiam. Eu spuneam rugăciunea și în același timp gândeam ce văd, ceea ce nu era rugăciune. Dar faptul că totuși cuvintele pe care le spuneam aveau ecou în unele din inimi se reîntorcea la mine și mă impresiona, mă emoționa și-mi mișca inima. Eu mă rugam prin puterea altora de rugăciune.

Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit. Nici Scripturile n-au rămas neîmplinite. Toată Apocalipsa este criptică. Dar capitolul care se referă la fiara apocaliptică și la dominația ei este foarte clar. Se știe că numai pe mână și pe frunte este operabilă suspendarea liberului arbitru. Ce nu se prea știe însă este faptul că această tehnică atât de precisă și de înfricoșătoare este inoperantă în prezența sfintei împărtășanii. Deci, împărtășirea este salvatoare.

Domnia lui Antihrist va fi de câteva luni. Dar pe-ai Lui, Dumnezeu nu îi părăsește. De-asta ne-am convins în închisori. O cale de recuperare va fi. Chiar martirajul este o cale de salvare. Antihrist este forțat să vină pe nepregătite. Cel de-al Treilea Război Mondial îl va obliga să se declare guvernator și va domni cei trei ani și jumătate, conform Apocalipsei. Când va fi sorocul? Știe numai bunul Dumnezeu. Noi este necesar să ne menținem în bine, să luăm aminte!

Am explicat cum era ecumenismul închisorilor și am explicat cât era de diferit față de ce se înțelege azi prin ecumenism. Mi-este foarte teamă de acești ortodocși care pândesc și scotocesc pur și simplu viețile oamenilor, ca să scoată de-acolo necreștinătatea ori neîndreptățirea luptei naționaliste a unor mari sfinți și martiri români. Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea zeloșilor detractori! Eu nu cred în ecumenismul acesta care e globalism, care e sincretism, care e orice. Diavolul pervertește termenii ca să creeze confuzii.

În închisoare mi s-a limpezit cum vine povestea cu frica. Este frica o lașitate? Atunci de ce frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii? Este, pentru că frica de Dumnezeu este o binecuvântare. Ea ne apără de greșeală și ne asigură liniștea. Ne e frică să nu ofensăm iubirea, călcând legile ei. Important este ca nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința. Cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său. De aceea rugăciunea Maicii Domnului este atât de glorioasă!

Dumnezeirea se oglindește în cerul albastru și în ochii unui copil. Inocența! Livada cu pomi înfloriți! Spunea cineva mai zilele trecute: „Pazi, nu-i așa că raiul este ca o livadă cu meri înfloriți?”. Iar copiii sunt livada noastră.

Trecerea noastră pe-aici este tot un dar al lui Dumnezeu. Trist este că nu știm să ne folosim de el. Și chiar dacă știm, nu reușim întotdeauna. Peste toate mila lui Dumnezeu biruie! Înviem cu fiecare primăvară și hibernăm cu fiecare iarnă, starea mea de spirit ține foarte puțin de anotimp. Sigur că mă bucur în continuare de o petală de floare, de o frunză mișcată de vânt, de-un cer albastru! Toate darurile astea au rămas în percepția mea, peste toate este îngrijorarea sau, cum spunea Lucian Blaga, destrămarea, cum se face destrămarea. Și asta vine cu vârsta. Mama mea mi-a spus odată ceva care pe mine m-a înfiorat. Mi-a spus: „Să știi că a trăi ani mulți nu e o mare bucurie!” Și eu i-am spus: „Cum, să ajungi la o vârstă patriarhală, cum să nu fie o bucurie? Îți dă Dumnezeu zile multe!” Și ea mi-a spus: „Dar știi cum ești? Când ești foarte bătrân, ești ca un condamnat sine die. Știi că e aproape și nu mai ai bucuria lipsită de această cunoaștere.” Și acum constat că mama avea într-adevăr dreptate. Nu că te-ai simți un întemnițat, dar îți faci un proiect și imediat îți spui: „Ei, dar ce știu eu dacă mai apuc să-l termin?” Este o problemă pe care nu ți-o pui până nu ajungi la senectute. Paradoxul vieții este că te naști ca să mori! Rămâne neliniștea și frământarea cum vor fi zilele acelea când vor fi să vină.

Fragmente din lucrarea Generația mărturisitoare, de Florin Palas

Citiți și:
Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!
18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

yogaesoteric
14 ianuarie 2023