Doctorul Octavian Udriște, românul care a descoperit originea cancerului și a salvat mii de oameni, mulți aflați în fază terminală (II)

Citiți prima parte a articolului

„Bolile trupului pornesc de la suflet”

Călimăneşti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casă înaltă, cu pridvor ţărănesc şi viţă de vie, răsare dintr-o mare de flori. Aici a trăit dr. Udrişte. Aici s-a retras, în sihăstria păzită astăzi de dna Elena, soţia sa. Aici a fugit, în uitare şi linişte, transformându-şi biroul într-o chilie plină de icoane şi cărţi.

„Câteodată, îmi vine să bat la uşă. Am senzaţia stranie că doctorul este încă aici, cufundat în lectură şi meditaţie. Citea enorm. Deşi trăia în provincie, era la curent cu toate noutăţile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masă, reluându-şi munca după câteva ore de somn.”

Doamna Elena Udrişte deschide uşile unui dulap care ocupa un perete întreg. Zeci de dosare, scorojite şi legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos într-o ordine secretă, desăvârşită: „Genele răului”, „Biodetecția”, „Schema corporală”, „Spirală”, „Imaginea biomotoare”, „Filtrul subcuantic”, „Microspirala biologică”, „Vederea lui Dumnezeu”. O arhivă formidabilă, necercetată până acum de nimeni. Munca lui de o viaţă. O cazuistică imensă. Nume, diagnostic, tratament şi rezultate. De la primele ore ale dimineţii până seara târziu, își petrecea timpul cu bolnavii pe terasa umbrită de o iederă imensă. Se lupta cu moartea, îndârjit şi disciplinat ca un ostaş. Nu o făcea pentru bani. Mai presus erau mila creştină şi curiozitatea ştiinţifică. Teoria lui despre gena marker ancestrală avea nevoie de confirmări.

„Doctorul era asaltat de bolnavi”, îşi aminteşte Elena Udrişte. „Veneau chiar dacă, încă de pe peronul gării, li se spunea că doctorul a murit, că e arestat sau că e un escroc, un balneolog mărunt, fără prea multă ştiinţă de carte. Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, în ultima fază a bolii. Doctorul ar fi vrut să fie lăsat în pace, să-şi ducă la bun sfârşit teoria pe care o începuse. A ajuns la tratament, forţat fiind de oameni. Totul a început după prima lui carte publicată şi un articol apărut în revista Albina. Un anume domn Vlădulescu a venit la Călimăneşti, spunând: «Nu se poate. Este necesar să mă ajuţi. Dacă ai descoperit originea bolii, trebuie să controlezi şi efectul». Acest Vlădulescu avea polipoză vezicală. Suporta cumplite cauterizări lunare, dar fără niciun efect. Ezitând, cu inima cumva îndoită, doctorul a început un tratament pe bază de rostopască. Rezultatele au fost uimitoare şi asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”

Când vorbeşte despre el, dna Udrişte îi spune şi acum, cu imensă tandreţe şi respect: Doctorul. „Avea o personalitate teribilă, covârşitoare. Ardea ca o vâlvătaie incendiară. Adeseori, la sfârşitul mesei nici nu mai ştia ce mâncase.” Gândul lui era mereu la descoperirea pe care o făcuse – o teorie pe cât de simplă, pe atât de complicată. Cancerul e o boală nu a celulei, ci a informaţiei conţinute în ea. Dacă formele canceroase sunt declanşate de o genă ancestrală naturală (cea a creşterii) scăpată de sub control, tratamentul era necesar să fie tot natural. Precaut şi evitând generalizări pripite, constata că la baza declanşării cancerului stăteau stresul, proasta alimentaţie, slăbirea sistemului imunitar, poluarea şi fumatul – aşa-zişii „spini iritativi”. Orice tratament începea cu o discuţie de cel puţin o oră. Bine particularizat, remediul avea la bază cunoaşterea bolnavului. Ca să controleze efectul, era necesar să afle cauza – ce anume slăbise sistemul imunitar.

Nu era împotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar făcea adevărate crize de revoltă când auzea de puncţii. I se părea o crimă să risipeşti în întregul organism o genă canceroasă, aflată în primele faze ale bolii. Nu-şi făcea iluzii şi, adeseori, spunea că tratamentul e de drum lung, că boala poate fi oricând reactivată, că tratamentul este necesar să fie  urmat şi reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau modificarea alimentaţiei, a stilului de viaţă şi, nu în ultimul rând, crearea unei atitudini stenice. „Multe pornesc de la psihic”, zicea el. „Această cumplită boală se învinge cu optimism şi cu voinţă de a trăi.” Structură profund religioasă, doctorul ştia prea bine puterea rugăciunii şi a credinţei, efectul meditaţiei şi al liniştirii sufleteşti. „Până şi aspirina este necesar să fie luată crezând în efectul ei”, zicea el adesea. Era cu adevărat un terapeut creştin. „Bolile trupului pornesc de la suflet”, spunea, „de la neliniştea păcatului nespovedit, de la depărtarea de Hristos.” Întâmplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obţinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini şi cu credință în Dumnezeu.

Adeseori, doctorul se amuza povestind cum Ilie Damian, un ţăran din Poduri – Moineşti, îşi punea fișa tratamentului pe perete, în ramă, lângă icoana Maicii Domnului, iar când mergea la prășit, îşi ţinea sticla cu decoct de rostopască în pământ, să nu o vadă cumva soarele şi căldura sa distrugătoare. Într-un an, era sănătos şi bun de muncă. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) dispăruseră miraculos.

„Să nu ne îngreunăm şi să postim”

Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie împărţită în şase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri în succesiunea lor: dimineaţa, prânz şi seară; înainte şi după masă. Ceaiuri de tot felul – de la tătăneasă la coada-şoricelului, de la rostopască la gălbenele. Urmau apoi medicamentele, şi ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: „Otrăveşte organismul cu medicamente”. Uitau sau voiau să uite că aceste medicamente erau în majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriană. La acestea adăuga miopeptidul (extract din miocard de viţel), o miraculoasă contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care să regenereze celula hepatică, diamalinul (bazat pe vitamina A acidă), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase să o experimenteze. Deosebit de importantă era şi dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea cărnii de porc, despre care zicea că are unde cuantice lungi, toxice pentru organism.

El însuşi experimenta virtuţile alimentaţiei naturale, respectând îndemnul Bisericii: „Să nu ne îngreunam şi să postim”. Renunţase la fumat, după ce într-o perioadă ajunsese la 3-4 pachete de ţigări pe zi. Nu mai mânca deloc carne, iar legumele şi le cultiva singur, în grădină. Mânca o dată pe zi şi niciodată nu-i lipsea usturoiul la masă. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfătuia şi pe ceilalţi să facă la fel.

De fapt, tot secretul doctorului Udrişte se afla în personalizarea tratamentului. De regulă, femeile cu cancer de sân aveau probleme ginecologice: anexite, tulburări ovariene etc. Întâi trata bolile adiacente şi apoi începea ofensiva anticanceroasă. Se indigna peste poate văzând că un bolnav cu leucocitele scăzute urma tratament cu citostatice. Întâi îi trata anemia şi apoi se ocupa de boala propriu-zisă.

Cele mai bune rezultate le-a avut în cancer de sân sau pulmonar, în maladia Hodgkin. Nu se entuziasma şi nici nu-şi găsea merite deosebite atunci când obţinea rezultate. „Eu nu vindec”, repetă el adesea. „Eu doar ţin boala sub control. Numai Dumnezeu vindecă cu adevărat.” Deşi a luptat toată viaţa să i se recunoască meritele ştiinţifice, în sinea lui nu avea nici urmă de trufie sau (şi mai grav) de resentiment. Era ortodox până în ultima lui fibră şi, citind scrierile Sfinţilor Părinţi, găsea confirmarea teoriei lui: dacă energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informaţie pură, cancerul este tulburarea acestei informaţii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decât curăţirea, apropierea de Dumnezeu şi de natură. Mai mult chiar, era convins că există un tratament ortodox de reechilibrare matriceală. Nu întâmplător, la prima consultaţie îi întreba pe bolnavi: „Când te-ai spovedit ultima dată?”. Pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecări le-a făcut la cei credincioşi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul său era o combinaţie de luptă personală, de pricepere medicală şi de experiment. Urmărea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Aşa a descoperit că vitamina C accelera cancerul pulmonar, că mulţi bolnavi aveau mari probleme hepatice şi hormonale. Visa o clinică de recuperare oncologică, un spaţiu medical aflat undeva într-o mănăstire, cât mai aproape de Dumnezeu, de rugăciune. Nimeni nu l-a luat cu adevărat în seamă. Munca lui de-o viaţă e îngropată şi acum într-un dulap prăfuit.

Speranţa continuă

Singurul om care îi poate continua tratamentul este soţia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaşte toate reţetele doctorului şi micile secrete ale terapiei. Ca asistentă medicală, l-a ajutat mult şi l-a înţeles. S-a format lângă el şi acum urmărește să-i ducă mai departe tratamentul, neputând să-i refuze pe oamenii disperaţi care îi bat la poartă. A obţinut rezultate uimitoare, dovadă numeroasele scrisori de mulţumire: Emilia Nicolae din Buzău, Scramnic Stana din Bucureşti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focşani, Maria Burligoi din Oneşti. Oameni cărora medicii nu le mai dădeau de trăit decât câteva săptămâni sunt şi astăzi în viaţă, putând oricând confirma virtuţile tratamentului Udrişte.

În total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistică enormă. Văzând lumea aşteptând disperată zile întregi la poarta casei, ofta a revoltă şi neputinţă, zicând: „Doamne, e prea multă suferinţă. Singur nu o pot dovedi. Ajută-mă!”.

Ceea ce a făcut dr. Udrişte pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Mulţi din pacienţii lui trăiesc şi pot da mărturie şi astăzi. Stănescu Dumitru din Bucureşti, diagnosticat cu un cancer pulmonar în ultima fază, este şi acum, după 17 ani, în viaţă.

Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasă pe braţe din spital, fără a i se mai da nicio şansă. Ca o ultimă încercare, rudele au adus-o mai mult moartă decât vie la dr. Udrişte. Acum se bucură de nepoţi şi se pregăteşte de pensionare.

Alexandra Kis din Bucureşti avea o tumoră la gât cât oul de găină. După doar 3 luni de tratament, tumora a dispărut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Având o formă agresivă de cancer osos, dr. Udrişte l-a avertizat că tratamentul este necesar să dureze cel puţin doi ani. După doar câteva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped îl programase pentru operaţie la şold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a rămas uluit, zicând: „Ce ai făcut Sandule? Nu mai este nevoie de operaţie. Osul e complet refăcut”.

„Draga mea, dacă ai şti cât sunt de aproape…….”

Trecute atent şi meticulos în fise şi dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricând mărturie despre inegalabilul tratament Udrişte. Cifrele sau descrierea monoton încifrată a bolilor poate că nu spun prea multe unui nespecialist. Cu adevărat grăitoare este recunoştinţa celor vindecaţi de doctor. Sandu Constantin – un tânăr bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormântul doctorului cu o floare. Plânge şi mângâie crucea, convins că fără tratamentul Udrişte, astăzi n-ar mai fi fost în viaţă.

Cu acelaşi preaplin de mulţumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfânta Treime, împreună cu soţia şi cei doi copii. Varsă o lacrimă de recunoştinţă, vorbind despre doctor ca despre binefăcătorul întregii familii. Fără dr. Udrişte n-ar mai fi cunoscut niciodată bucuria de a fi împreună.

Soţia doctorului Udrişte, Elena Udrişte, impresionată de disperarea bolnavilor, a continuat să ofere, la rândul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, iniţiată fiind chiar de acesta, în ani şi ani de trudă în echipă.

Deşi a refuzat pe mulţi, dna Elena a mai adăugat câteva cazuri la lunga listă de vindecări ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticată cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare şi hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar şi Formula As, câtă vreme tânăra a trecut pe lângă un chioşc de ziare şi, cumpărând revista, a găsit acolo articolul dedicat doctorului Udrişte. Asta i-a dat curaj şi speranţă. A venit la Vâlcea, a urmat cu mult sârg tratamentul şi acum îşi creşte fetiţa, cu bucuria celui ce pare a se fi născut a doua oară.

Atât cât poate, Elena Udrişte urmează calea soţului ei, dar îşi dă seama că e prea puţin. În ultimii ani, doctorul avusese o revelaţie. Pomenea despre „fiola anticancer”, repetând de mai multe ori: „Draga mea, dacă ai şti cât este de simplu, cât sunt de aproape…….”. Doamna Elena Udrişte e convinsă că secretul acestei „fiole” se ascunde în imensa lui arhivă. Se oferă să o pună, fără nicio pretenţie materială, la dispoziţia unui centru de cercetări oncologice, a unor specialişti. Singură nu poate face mai nimic. „Am firul roşu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul ştiinţific”, ne spunea ea cu amărăciune, neînţelegând tăcerea şi lipsa de reacţie a celor care au cunoscut, într-un fel sau altul, cărţile lui Octavian Udrişte. În urma primului articol apărut în Formula As, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic. Entuziasmată, persoana respectivă a făcut o mulţime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat niciun semn de viaţă. E dureros să vezi cum, şi după moarte, opera doctorului e în continuare marginalizată, privită ca o fantezie neserioasă, o rătăcire ştiinţifică. Chiar dacă va fi fost încă departe de adevărata tratare a cancerului, arhiva lui cu siguranță conţine secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetări ulterioare. Miza e uriaşă. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptăţit de colegi. E vorba de ceva mult mai important – de recâştigarea speranţei.

Invitat la câteva congrese internaţionale, dr. Udrişte ar fi putut rămâne în străinătate, unde i se ofereau laboratoare şi fonduri impresionante pentru a-şi împlini ideile. A preferat să rămână în ţară, dominat de sentimente greu de înţeles până şi de cei mai înfocaţi români. Voia cu toată ardoarea să-şi vadă împlinită teoria şi, în acelaşi timp, nu accepta ca această posibilă descoperire să nu aparţină întru totul compatrioţilor săi.

Este foarte probabil să-l fi durut enorm vestea că microbiologii americani Harold R. Varmus şi Michael Bishop au luat în 1989 premiul Nobel, confirmând în laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani înainte: gena ancestrală a cancerului. Va găsi puterea să-şi continue cercetările şi să se îmbărbăteze, zicând: „Am studiat pentru om şi nu pentru premii”. Şase ani mai târziu, dr. Octavian Udrişte se va stinge din viaţă precum a trăit – dispreţuit de confraţi pentru îndrăzneala de a propune medicinii o altă cale: sinteza dintre terapie şi religie, dintre vindecarea trupească şi cea sufletească. Se va stinge, iertând pe toată lumea şi smerindu-se ca un ascet: „Am fost un suspin al nimicului”. În noaptea morţii, deşi părea perfect sănătos, s-a sculat, s-a ras, s-a îmbrăcat cu hainele cele bune, după care s-a aşezat pe marginea patului aşteptând. În treacăt fie spus, doctorul avea o superstiţie: era convins că toate evenimentele faste din viaţa lui i s-au petrecut într-o zi de marţi, 13. Spre dimineaţă va muri, cugetând cu voce tare că „Moartea e ca înserarea”. Era o zi de marţi, 13. Chiar de Sfânta Treime, sărbătoarea cea mai dragă lui.

Articol apărut în Formula As

**********

Notă de final

Dr. Octavian Udrişte a murit sărac şi dispreţuit de toată floarea cea vestită a lumii ştiinţifice româneşti. În urma lui a rămas o arhivă impresionantă. Nimeni nu pare interesat să o cerceteze. Lespedea grea a uitării îngroapă nu doar o muncă de o viaţă, ci şi speranţa că boala neagră a secolului poate fi pusă la zid.

A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hațieganu, Victor Preda şi Grigore Benedeto. Încă din anii ’60, a intuit originea cancerului şi chiar apariţia ingineriei genetice, stârnind interesul unor renumiţi cercetători din străinătate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer. În ţară, cărţile şi conferinţele lui s-au izbit de zidul moale şi impenetrabil al ostilităţii, al invidiei duşmănoase.

Era convins că făcuse o descoperire epocală. Pătimaş şi rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunaţi într-o modestă sală din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrală. Deja publicase mai multe studii pe această temă, iar tratamentul sau dădea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostilă, sala fremăta într-un murmur dezaprobator. Ceea ce explica dr. Octavian Udrişte părea o blasfemie ştiinţifică, o rătăcire trufaşă, imposibil de acceptat. Pierzându-şi răbdarea, cineva din sală l-a întrerupt, strigând sub privirea încurajatoare a colegilor: „Arată-ne la microscop gena şi o să te credem!”. În câteva minute, sala a devenit un tribunal – amestec de acuze şi vorbe grele: nebunie, amatorism, inconştiență. Doctorul Udrişte nu s-a lăsat nici el. Insultele curgeau de o parte şi de alta, dar bătălia era pierdută. „Arată-ne gena!”, continuau să strige oncologii, ştiind că aceasta era cu neputinţă pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udrişte era nevoit să se recunoască învins. Toate acestea se petreceau în 1969. În 1981, lumea ştiinţifică mondială anunţă cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea târziu. Teoria doctorului Octavian Udrişte fusese deja dată uitării. Meritele lui, de asemenea.

Citiți și:
Tratamentul pentru cancer a fost descoperit încă de acum 84 de ani!!!
Cum a fost vindecată o pacientă de cancer în stadiul terminal printr-un uluitor tratament în 4 paşi

 

yogaesoteric
22 octombrie 2023