Doina, așa cum a fost scrisă…

3.914 0

Doina a fost compusă special de poetul Mihai Eminescu pentru a fi recitată cu înflăcărarea-i caracteristică la momentul inaugurării statuii ecvestre a domnitorului Ştefan cel Mare din faţa Palatului Ocârmuirii (fosta Curte Domnească) de la Iaşi, la care a asistat Curtea Regală a României, toată elita culturală şi o imensă mulţime de peste 150 de mii de participanţi din Iaşi, din împrejurimi, dar şi din Bucovina şi Basarabia.

Serbarea inaugurării a avut loc pe data de 5 iunie 1883, după un amplu program întocmit de Primăria oraşului Iaşi. Din motive încă neelucidate (suficient!), poetul, venit la Iaşi ca trimis al ziarului bucureştean Timpul, nu şi-a putut îndeplini „misia”, fiind „retras” din mulţime datorită unor prime… „semne de boală”. A făcut-o însă spre seară în casa lui Iacob Negruzzi din Păcurari.

Poezia Doina a fost publicată ulterior, la 1 iulie 1883, în revista Junimii Convorbiri literare şi în 1884 în volumul eminescian Poesii.

De-a lungul timpului, Doina eminesciană a mai apărut în mai multe variante cenzurate şi chiar a fost interzisă în regimul comunist. În 1947, fragmentul Doinei, turnat în bronz, aflat pe spatele statuii lui Mihai Eminescu de la Iaşi, inaugurată în 1929, a fost „şters” cu dalta şi ciocanul!

Doina lui Eminescu, varianta autentică și necenzurată

Redăm în cele ce urmează o variantă a Doinei extrem de puţin cunoscută astăzi, ce este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

DOINA

de Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii.
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci.
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei,
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţâni de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!