Dostoievski și disperarea omului modern: pedeapsa nihilismului

Cuvintele de mai jos, care dau fiori, debordând de disperare, provin din gura unuia dintre cele mai stranii personaje din literatura lui Dostoievski, din romanul Crimă și pedeapsă. E vorba despre Svidrigailov:

„Ca idee, ne reprezentăm întotdeauna veşnicia drept ceva ce nu poate fi înţeles, ceva uriaş, imens! Dar de ce ar fi neapărat imensă? Şi dacă veşnicia nu este decât o magherniţă oarecare, închipuieşte-ţi, o singură odaie, un fel de baie țărănească afumată, cu pânze de păianjen prin colţuri? Eu, uneori, aşa îmi închipui că este.”

Svidrigailov e un domn bogat, dezabuzat, hedonist, care rătăcește fără direcție prin viață, provocând suferință. La jumătatea poveștii, el îl vizitează pe personajul principal, Raskolnikov, un tânăr student care flirtează cu ideile la modă ale vremii sale (cum ar fi nihilismul), pe care chiar începe să le pună în practică prin uciderea unei bătrâne.

Svidrigailov dorește să o seducă pe frumoasa soră a lui Raskolnikov și se folosește de student pentru a ajunge la ea. Raskolnikov e scârbit, dar în același timp fascinat de carisma malefică a infamului Svidrigailov, al cărui trecut murdar, cu exploatări, jocuri de noroc, desfrâu și crime îl fac să fie, probabil, cel mai mizerabil personaj din carte.

Ce îl face pe Svidrigailov să fie atât de pătimaș pe latura senzuală? Ce îl determină să fie atât de rău? Ne-o spune chiar el: „Vă mărturisesc direct că sunt foarte plictisit”.

Păcatele sale nu provin din focul ambiției, din dorința aprigă de răzbunare, sau dintr-o viziune politică radicală. Svidrigailov e pur și simplu plictisit.

Dar poate că un termen mai potrivit decât plictiseală ar fi un plictis / o lehamite existențial/ă. Svidrigailov reprezintă un caz fatal de lehamite: suferă de o deziluzie dureroasă și chinuitoare față de lume, din cauza a ceea ce simte că este, în viziunea sa strâmbă, lipsa de sens a lumii. Pentru a se apăra în fața acestei stări, nu face altceva decât să caute următoarea stimulare senzuală, următoarea distracție. Nimic nu contează pentru el. Abia dacă pare om, deoarece un om are speranțe, temeri, dorințe, iubiri și uri. Svidrigailov nu are decât apetitul trupesc și un zâmbet de conveniență.

Svidrigailov reprezintă un termen de comparație pentru Raskolnikov. Au multe în comun, iar într-un anume sens, Raskolnikov ar putea urma calea lui Svidrigailov, dacă ar îmbrățișa fără rezerve curentul nihilist. Și asta pentru că nihilismul, prin definiție, neagă existența unui înțeles obiectiv al vieții. Pentru nihilist, pică în sarcina omului să creeze și să impună propriul sens – să muleze realitatea pe voința sa, ca un fel de vrăjitor supraom. Adesea, asta înseamnă demolarea vechilor instituții care întruchipează înțelesuri și valori stabile.

Un astfel de proiect – de modelare a lumii și a sensului ei prin propria voință și putere – îi atrage pe iubitorii de putere, cum a fost Hitler, care se pare că a fost influențat de filosoful nihilist Nietzsche și de conceptul său de „triumf al voinței” asupra așa-zisului, în viziunea sa, „haos și gol din această existență meschină”.

Însă dorința de sens este atât de adânc înrădăcinată în om, încât toți nihiliștii, dictatorii, existențialiștii, postmoderniștii, ateii și ceilalți, care susțin că noi este necesar „să ne creăm propriul sens” sfârșesc prin a fi teribil de nemulțumiți și extrem de plictisiți.

A ne crea propriul înțeles nu rezolvă nimic. Cu toții știm aceasta la un anumit nivel. Viața devine astfel un joc neinteresant, în care ne stabilim propriile reguli, știind mereu că, în cele din urmă, acele reguli sunt arbitrare, nimic altceva decât născociri ale conștiinței noastre limitate. În fond, adevăratul înțeles nu este creat de om, ci este necesar să fie descoperit. Sufletul uman tânjește după ceva mai mare decât el, și nimic din ceea ce el inventează nu-i poate satisface această aspirație. Precum înotătorii în ocean, dorim să ne scufundăm într-o realitate mai mare, care există în afara noastră. Cada de baie a „propriului adevăr” este un substitut jalnic.

Trăsătura definitorie a filosofiilor și a filosofilor moderni este tristețea lor inavuabilă. Ei cred că au reușit într-un final să scape de prejudecățile din trecut, depășind ideea că lumea are sens și văd totul ca fiind lipsit de principii fundamentale. Dar „a vedea prin tot înseamnă că totul e transparent. Însă o lume pe de-a întregul transparentă e o lume invizibilă”, scrie C.S. Lewis în Desființarea omului. Au spart pereții lumii doar pentru a descoperi că, astfel, lor universul le apare ca o cameră întunecată și goală, cu păianjeni în colțuri, la fel ca în viziunea lui Svidrigailov.

Și din moment ce înțelesul este singurul aspect fără de care omul nu poate trăi, cum poate să fie nihilismul altfel decât trist? Precum în cazul lui Svidrigailov, reacția naturală în fața tristeții o reprezintă plăcerile senzuale. Acoperi incapacitatea de a percepe răspunsul universului prin suprastimulare senzorială.

Spre deosebire de medievali, filosoful modern nu se uită noaptea la cerul pătruns de muzica sferelor și la dansul corpurilor cerești pentru a da slavă Înțelesului. Când privește în sus, el vede un gol întunecat: fără aer, fără sunet și înăbușitor. Nu e de mirare că ajunge la disperare.

Într-unul din jurnalele sale, Dostoievski afirmă că Svidrigailov este el însuși „cel mai cinic”. Deși poate că Svidrigailov nu e un filosof per se, el trăiește o filosofie – nihilismul – chiar mai puternic decât Raskolnikov. Dostoievski pune strălucitor în scenă plictisul / lehamitea modern/ă prin personajul Svidrigailov, a cărui poveste se termină, cum era de așteptat, în suicid.

Dar cum rămâne cu Raskolnikov? În notițele sale, autorul îl compară pe Svidrigailov cu un alt personaj, cu Sonia, care în pofida păcatelor și problemelor ei, crede în ceva. Dostoievski spune că ea reprezintă cealaltă cale pe care o poate apuca Raskolnikov. Ea este „speranța”.

În cele din urmă, tocmai de speranță are nevoie atât Raskolnikov, cât și lumea noastră plictisită.

Citiți și:
Până nu-l găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găsești nici sensul tău, nici sensul lumii
Logoterapia sau căutarea sensului vieţii
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (1)

yogaesoteric
13 februarie 2024