Dr. Vasile Astărăstoae: Sunt inacceptabile blamarea și stigmatizarea pacienților care au dubii cu privire la Covid-19

Apar tot mai des în mas-media personaje care culpabilizează populația și care justifică creșterea numărului de infectați prin nerespectarea de către oameni a recomandărilor „experților”.

Faptul că politicienii demagogi, ziariștii isterici și specialiștii orgolioși și limitați încearcă să-și acopere neștiința și neputința prin culpabilizarea populației, este de înțeles. Ceea ce este cu adevărat trist este faptul că în rândul celor care blamează cetățenii se găsesc și reprezentanți ai lumii medicale. Șochează afirmații de genul „cei care nu cred în covid, să nu mai fie tratați”; „îi așteptăm la ATI cu lumânări”; „sistemul sanitar este sufocat din cauza inconștienței populației” etc. Unii o fac din obediență, din interes personal (afaceri, posturi de manager în spitale obținute fără concurs etc.) sau din interes politic (actuala pandemie a fost intens politizată). Ei e nevoie să fie ignorați. Ceea ce îngrijoreză este poziția acelor medici care, epuizați și înfricoșaţi de SARS CoV-2, vehiculează astfel de idei fiind de bună credință, dar fără a se gândi că încalcă deontologia profesională.

Recent, am văzut o postare a unui chirurg din specialitatea chirurgie toracică, care lucrează într-un spital non-covid (îl cunosc și îl prețuiam), prin care solicita celor care nu cred în gravitatea bolii să semneze în alb o solicitare de a nu fi tratați în caz că se îmbolnăvesc. Și mulți l-au aplaudat. Îi înțeleg îngrijorarea și sentimentele de frustrare profesională, dar nu pot să fiu de acord cu o astfel de măsură. Acest, să-i spunem eufemistic, derapaj nu este posibil să fie pus în practică din motive legale, dar mai ales etico-deontologice.

Termenul de deontologie medicală (din greacă deon, -ontos = obligație, ceea ce este necesar să fie făcut; logos = știință + lat. medicus = medic) are un dublu sens. Pe de o parte, ca o totalitate a normelor de conduită și obligații etice ale profesiei medicale, iar pe de altă parte, ca o teorie a datoriei, a obligațiilor morale. Termenul a fost introdus de Jeremy Bentham (1748-1832) jurist, filosof și reformator social englez, cunoscut pentru contribuțiile sale în dezvoltarea inițială a utilitarismului. El s-a raportat la teoria dreptului ca fenomen juridic alcătuit din totalitatea ideilor, conceptelor, opiniilor cu privire la drept.

Teoria drepturilor descrie un set de afirmații/norme pe care fiinţele (sau grupurile) le pot face cu efect asupra altor persoane (sau grupuri). Acestea se numesc drepturi. Este adesea asociată cu opera lui John Locke (1632-1704) și cu afirmațiile sale referitoare la viață, libertate și proprietate, care sunt valabile doar în democrațiile liberale, care promovează teoriile individualismului liberal. În astfel de sisteme, rolul societății este de a oferi spațiu propice pentru fiinţe în așa fel încât acestea să-și poată urmări idealurile și proiectele personale. Acest spațiu este protejat de drepturile personale. Există diferite forme de drepturi. Drepturile legale, care sunt create și abolite de parlamente sau dictatori și drepturile naturale, care sunt posedate de toată lumea și nu pot fi luate (chiar dacă adesea sunt ignorate sau încălcate de către guverne sau dictatori). Drepturile naturale sunt descrise ca fiind universale, sunt inerente în virtutea naturii umane, create/înzestrate de natură (în mod tradițional de Dumnezeu sau de o sursă transcendentă) și pot fi înțelese prin rațiunea umană. Tomas d’Aquino (1225-1274) a reînviat și a dezvoltat conceptul de drept natural din filozofia antică grecească. Exemple în acest sens sunt: dreptul la viață, dreptul asupra trupului propriu, dreptul la autonomie (autodeterminare).

Există și drepturi specifice pe care unii le posedă și alţii nu. Ele au la bază relații sociale speciale (de exemplu relația medic-pacient).

Drepturile implică obligații. Alte persoane sunt obligate să acționeze în așa fel încât să respecte drepturile unei persoane. De exemplu, „viața, libertatea și patrimoniul” lui John Locke impun altor persoane să nu ucidă, să nu priveze de libertate sau să nu fure. Marea forță a teoriei drepturilor este protecția pe care o oferă persoanelor, mai ales în lumina marilor abuzuri, care au fost făcute indivizilor de-a lungul istoriei în numele „binelui mai mare” de către societate sau chiar de profesia medicală (de exemplu, în Germania nazistă, Uniunea Sovietică și chiar și în SUA). Drepturile reprezintă promisiunea de la majoritate la minoritate, de la puternici la slabi că demnitatea și egalitatea vor fi respectate. Întrucât medicii sunt adesea în poziții de putere semnificativă asupra pacienților, drepturile pacientului sunt un memento important al datoriei și respectului datorat pacientului pe care îl implică puterea medicului. Drepturile au încurajat adesea oprimații și maltratații să se ridice și să protesteze, dobândind un rol important și benefic într-o societate, deși acest fapt poate fi inconfortabil pentru membrii puternici ai acelei societăți.

Medicii este necesar să fie conștienți de faptul că există o relație între drepturi și îndatoriri deoarece, atunci când un pacient își revendică dreptul la asistență medicală, datoria / obligația va reveni medicului să o asigure. De când a luat ființă medicina, etosul profesiei medicale a fost și unul samaritean. Deoarece are o putere mai mare față de pacient, medicul este necesar să o tempereze și să o controleze prin compasiune, dragoste, înțelegere și comuniune. Jurământul lui Hipocrates nu este altceva decât o înșiruire de obligații / îndatoriri. Nediscriminarea este regula de bază. Medicul tratează boala, nu sancționează comportamentul pacientului. Tratează la fel „și pe cel puternic și pe cel slab, și pe cel bogat și pe cel sărac, și pe prieten și pe dușman” (Maimonides). Cu alte cuvinte, nu poate decide pe cine tratează și pe cine nu tratează sau să refuze asistența medicală unui pacient, care are alte opinii privind boala covid-19. Cu atât mai mult să-i impună o declarație de renunțare la servicii medicale, care oricum ar fi nulă din punct de vedere juridic.

Dacă am accepta alt punct de vedere, medicii ar deveni, pe de o parte, judecători ai pacienților, iar pe de altă parte, s-ar ajunge la situații absurde în care fumătorii nu ar fi tratați de afecțiuni pulmonare, consumatorii de alcool de ciroză hepatică, iar pofticioșii de dulciuri de diabet. Prin urmare, drepturile pacienților sunt revendicate ca absolute și în consecinţă, orice acțiune împotriva drepturilor este privită ca o încălcare directă a dreptului în sine. Acest aspect permite ca drepturile să fie folosite ca atuuri împotriva medicilor și a societății, protejând pacientul. Blamarea și stigmatizarea pacientului sau a unui grup din populație este inacceptabilă indiferent de argumentele aduse. Există situații în practica medicală când drepturile unei persoane ar putea afecta drepturile altuia. Atunci și numai atunci drepturile pot fi văzute de medic ca principii valoroase, dar nu absolute, și pot fi puse în balanță unul cu celălalt. Este obligația medicului și a pacientului susţinuți de o comisie de etică să soluționeze acest conflict.

Etica deontologică, în special etica kantiană, susține că deciziile etice ar fi necesar să fie justificate prin rațiune și, prin urmare, să fie universale. Trăind însă într-o lume limitată de resurse, multe dintre drepturile universale sunt adesea privite mai degrabă ca aspiraționale decât ca realiste. De exemplu, un drept universal benefic – dreptul la sănătate, implică o datorie pentru toți medicii de a urmări să ofere binele cerut – asistența medicală tuturor care au nevoie. Uneori, medicii sunt cei care selectează, dar nu pe baza părerilor proprii sau a criteriilor sociale (vârstă, statut social, importanța pentru societate, aport social etc.), ci pe baza criteriilor etice (ordinea prezentării, oportunitatea intervenției, celeritatea și gravitatea tulburărilor etc).

În concluzie, deontologia exprimă multe dintre regulile care, în practică, guvernează relațiile umane și materializează așteptările pacienților și medicilor cu privire la o relație autentică medic-pacient. Declarațiile, de genul celor menționate la început, dovedesc o mentalitate autoritaristă, răceală sufletească și faptul că pentru unii medici deontologia profesională nu constituie decât o simplă afirmație teoretică.

P.S.1. Medicii se întreabă ce drepturi au ei? Au dreptul de a practica într-un climat de libertate și independență profesională, dreptul de a li se recunoaște aportul social, dreptul de a-și planifica și construi cariera (într-un climat de siguranță) etc. Adesea aceste drepturi sunt încălcate. Dar pentru a impune respectarea lor, este necesar ca ei să respecte drepturile altora, în special ale pacienților.

P.S.2. Principala temă de dezbatere în România (legat de evoluția pandemiei covid-19) este închinatul la „sfânta mască” – temă ridicolă și dusă deja în derizoriu. Masca nu este nici panaceu, nici mijloc absolut de a împiedica circulația virusului. Ea este nevoie să fie purtată de cei prudenți în spații închise sau deschise aglomerate. Dacă era atât de eficientă, pandemia ar fi dispărut până acum sau cel puțin cei care au purtat-o corect nu s-ar fi infectat.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiţi şi:

Dictatura medicală versus etica medicală

Medic de familie german vorbeşte public despre ceea ce se petrece în această perioadă

yogaesoteric
25 noiembrie 2020