Dresori ratați (I)

America suferă de o boală degenerativă. Trupul e zguduit de comenzile unei conştiinţe care care își caută pieirea, încredințată că numai așa va supraviețui, spre binele ei și al întregii omeniri. Închipuiți-vă Statuia Libertății plimbându-și torța aprinsă pe tot corpul și urlând cu o strâmbătură mândră că îi este rușine de ea însăși și că vrea să fie demolată imediat, prin orice mijloace.

Criza de isterie sinucigașă și pofta nebună de self-harm a Americii sunt uluitoare într-o epocă obișnuită să știe că a lăsat în urmă delirul dogmatic și tentația neantului. Plonjeul în irațional și ritualurile americane de autodistrugere par perfect inadecvate, ba chiar interzise de marile certitudini „pozitive” ale modernității. În versiunea oficială a modernității biruitoare, știința, emanciparea și răscumpărarea păcatelor trecute ar trebui să garanteze că, în sfârșit, lumea a găsit calea cea bună. Asta este, dealtfel, și pretenția afișată insistent de maeștrii răului american.

După ei, ce se petrece acum, în și cu America, este o străpungere glorioasă spre absolut. Nimic în istoria societăților umane nu poate rivaliza cu acest moment unic de „deșteptare” (woke), de alertă sensibilă și neînduplecată. America face pasul spre următoarea ipostază a istoriei iar dacă asta presupune gâtuirea sau interzicerea trecutului și a civilizației, cu atât mai bine. Lumea de dinainte nu merită America iar lumea ce vine trebuie să fie totuna cu ea.

Așa arată bâlbâiala convulsivă care zguduire lumea americană, izbind-o din toate direcțiile cu idealuri scrijelite în silex.

Pretenția de purificare fără asemănare arborată de revoluția care susține că trage înainte America și, odată cu ea, o lume rămasă în urmă, este o iluzie grandioasă în felul escrocheriilor urmate de faliment, urmate de incendiu, urmate de pustiul reușitei finale. O farsă criminală și sistematică riscă să golească de conținut orice formă de viață și să elimine orice urmă de conștiință umană. Auto-anihilarea mascată de îndreptarea printr-o morală de eșafod pândește, atrage și seduce.

Toate astea s-au mai petrecut. Toate vin din trusa de calamități auto-generate care a mutilat regimuri, imperii și civilizații, înainte de a le trimite în pulbere. America 2021 nu e o premieră nebună ci un bis sinistru, amplificat de rafinarea instrumentelor de tortură. Povestea Americii care își caută frenetic abolirea repetă povestea atâtor lumi care au început, treptat, să facă totul, absolut totul, pe dos și contra-naturii. Există în isprăvile ciclice ale istoriei, atât cât ne străduim să nu le cunoaștem, un impuls degenerativ, reluat periodic într-o scenografie cu totul absurdă. El a adus un împărat roman (Caligula) la gândul de a-și numi consul calul favorit. Același impuls a făcut din Europa o grădină luată la plivit în sfera ideilor de les philopsophes și inundată de valuri de sânge prin grija învățăcelului lor Robespierre. Același dor de neant virtuos a dat de lucru copitelor nobile ale intelighenției progresiste ruse născătoare de Lenin. În toamna lui 1917, Kerenski, înconjurat de baionete bolșevice, își sufleca principiile și continua să creadă că pacifismul democratic îi va ruina pe Lenin și Trotki.

În toate aceste episoade profund neverosimile și profund reale, lumea a făcut exact ce credem noi că e cu totul nou în America zilelor noastre. După o regulă care nu ne mai părăsește, logica universului s-a răsturnat spre a pune în mișcare inversiunea generală a gândirii și bunului simț. Tot ce poate distruge, anula sau face uitat ceva bun a devenit datorie automată de conștiință. Rembrandt? Un rasist ce-și merită izgonirea din muzeu. Noii stăpâni ai culturii și gândirii americane știu totul despre rasism și opresiune. Și, desigur, nimic despre Rembrandt. Căci, dacă Rembrandt e reductibil la rasism, unde mai e geniul lui Rembrandt?

Răul a luat numele binelui. Ignoranța a îmbrăcat haina niciodată prea largă a cunoașterii. Drumul cel mai scurt spre ruină a fost îmbrățișat în numele virtuții. Adunarea elementară a lui 2 plus 2 nu mai dă 4, pentru că a fost înlocuită de un alt adevăr, mai amplu și mai pur: aritmetica demascată ca invenție albă și rasistă. Chingile rațiunii s-au rupt. Prostia, nechibzuința și fărădelegea se revarsă, cu aprobarea tartorilor ideologici și în aplauzele plebei titrate în universități fantomă. Mama și tata pot face schimb de locuri și de sex căci sexul nu mai e un dat de biologie ci e o construcție la domiciliul beneficiarului – Ikea asamblată hormonal. Sinele cel mai intim și legătura lui cu natura se joacă la loterie. Azi femeie, de mâine bărbat sau și una și alta.

Carnavalul din mijlocul orgiei și orgia dimprejurul carnavalului american au virilitatea post-mortem a fantomelor care anunță dispariții totale. Am ajuns, adică, în punctul care anunță încetarea vieții occidentale ca acord cu înțelesul de bază al lumii. America e în pragul disoluției și a început, deja, să se salute arborând un rictus cordial cu fantomele fostelor civilizații și imperii. Puterea americană cade și trage după ea nu numai amăgirile istorice cu care am trăit ultimii 70-80 de ani ci și viitorul celor ce au crezut în lozincile fosforescente ale liberalismului zis democratic. Umilința din Afganistan nu este ce pare. Este mai mult decât atât. Ea a venit la cerere pentru a ilustra didactic și palpabil falimentul conjugat american-liberal-progresist.

În urma președintelui Biden și a senilității lui constructoare de implozii au rămas cele mai mizere fapte de care este capabilă birocrația unui stat eșuat. America este prima supraputere care își celebrează supremația printr-o insurecție care aduce la putere pacienții ospiciului. Umilința de la aeroportul Kabul desăvârșește un proces colosal care a măcinat America pe dinăuntru și i-a făcut loc pe maidanul în care agonizează civilizațiile de propria demență structurală.

Da, americanii au abandonat și lăsat în mâna talbanilor mii de vehicule militare, sute de avioane și elicoptere, armament și tehnologie în valoare de 85 de miliarde. După dania americană, talibanii afgani sunt mai bine dotați decât majoritatea statelor NATO. Însă numele forței care a târât America spre acest faliment planturos nu e Taliban.

Adevărat, cete tribale de analfabeți au luat digi-scalpul celei mai puternice armate din lume și au emis ordine executate prompt de președintele Biden. Dar eșecul american nu e o victorie afgană sau talibană ci un produs de sinteză american anti-american. Iar resortul primordial al acestei surpări programate este ideologia plasată în locul realității. Altfel zis, dogma care își capturează purtătorul și face din el un orb militant.

Trilioanele de dolari și miile de vieți tocate în fundătura afgană sânt o mini-micro-bagatelă în comparație cu hecatomba ideologică americană. Statele Unite au eșuat în Afganistan în calitate de națiune captivă a unei junte culturale, politice și administrative care are, acum, puterea de a dezintegra orice cuvânt, gând și valoare ce nu îi confirmă ideologia. În timp ce armata americană era umilită de triburi rău înarmate dar ultramotivate, acasă, societatea americană era pusă sub acuzare și supusă unui program feroce de dezorientare și analfabetizare.

În mare, povestea naufragiului afgan este ușor de reconstituit. În toamna lui 2001, după marele atac terorist din 11 septembrie, de la New York, Statele Unite erau obligate să răspundă. Reacția a venit repede și, în prima ei fază, a respectat logica elementară a represaliilor. Atacul american a distrus bazele talibane și a risipit structurile de luptă ale adversarului. Mai departe, se deschideau două variante. Revenirea trupelor americane acasă după plasarea unei bilet pe singurul frigider din Afganistan: la următorul act terorist veți păți la fel! Sau, într-o variantă mult mai complexă, ocupația militară efectivă și guvernarea directă. A fost aleasă varianta Bonn.

În decembrie 2001, o Conferință Internațională organizată la Bonn a fixat obiectivele viitoarei etape a intervenției în Afghanistan. În esență, războiul a trecut în reeducare iar America s-a angajat în „nation building” – una din cele mai absurde noțiuni vreodată create pentru a sfida adevărul organic al istoriei. Statele Unite preluau proiectul edificării unei națiuni acolo unde așa ceva nu există și stabileau, de asemenea, că democrația liberală este soluția pe care afganii nu aveau cum să o refuze ci doar să o adopte entuziast.

În următorii 20 de ani, acest proiect a înghițit trilioane de dolari și a creat o mega-industrie ONG finanțată luxuriant pentru a promova feminismul și studiile de gen dar și pentru a pune pe picioare o clientelă locală, declarată apoi voce autorizată a națiunii pro-democratice afgane. La firul ierbii și, mai ales la piciorul patului, asta n-a împiedicat proliferarea practicii cunoscute local sub numele de „bacha bazi”. Mai precis pederastia de campanie. Lideri militari tribali sprijiniți, finanțați și închiriați de CIA au fost lăsați să-și facă de cap în micul lor harem mobil, cu copii de 10 ani legați de indispensabilul picior al patului. Agenții americani au adăugat doar livrări de viagra spre uzul comandanților locali mai în vârstă dar pofticioși ca un armăsar la început de carieră.

În așezările afgane terorizate de colectarea copiilor marfă pentru „bacha bazi” au apărut misionari ONG predicând dreptul la identitatea sexuală arbitrară și teoria de gen. Curând, localnicii s-au trezit curtați de două aberații. Când Taliban a revenit și a scos din joc ambele bizarerii, populația a înțeles că singura sursă de stabilitate este, totuși, Taliban. Mai bine cu încălecați decât cu copii sodomizați! Numai sprijinul popular explică, dealtfel, cum anume a putut rezista o insurgență militară anti-americană vreme de 20 de ani. Fără colaborarea populațiilor locale, așa ceva ar fi fost imposibil. Asemenea observații au rămas însă anatemă la Washington și în toată lumea civilizată a Occidentului care hotărâse, nu numai la Bonn, că afganii sunt proto-progresiști și tânjesc după libertinajul cel mai avansat.

Rezultatul acestui tabu dogmatic a fost o constelație de carton, o potemkiniadă colosală, creată pentru a-și încredința autorii de justețea propriei cauze. Așa a apărut o armată afgană de carton, perfect echipată tehnic și neîntrecută la delapidări, furturi de armament, vânzări de uniforme, dezertări și reveniri pe salarii mai mari, urmate de alte dezertări. Nimic n-a clătinat interesele și buna funcționare ale acestei vaste industrii de simulat realități politice, militare și civile. Femeile au fost transformate în cotă și trimise în Parlament pentru a reprezenta provincii în care n-au pus piciorul. Comandouri ONG au vorbit tinerelor și tinerilor afgani despre relativitatea sexului și au conferențiat pe tema Duchamp Marcel – șarlatanul francez care a expus și declarat operă de artă, în 1917, un urinal recoltat din gară. „Asta se cheamă revoluție în arta occidentală!” – au explicat misionarii ONG unei audiențe culese din văile Hindu Kush.

Așa cum era de așteptat (dar nu pentru elitele birocratic-politice americane), mascarada s-a prăbușit la primul contact cu realitatea. Presupusa armată afgană s-a topit în câteva zile și s-a predat, cu tot cu armament, primilor soldați talibani plecați în plimbare spre Kabul. ONG-urile au intrat în regim tragic și au lansat un torent de avertismente apocaliptice privitoare la viitorul femeilor în Afganistan. Ce se va alege de afgani fără noi! Industria locală ONG reușea, încă o dată, să își declare importanța și să își expună narcisismul. Preluate și amplificate de presă, toate aceste semnale au fost reciclate la Washington. Noua administrație, înțesată de politicieni-agitatori Ivy League, perfect educați woke, a dat o cameră de ecou impecabilă. Un președinte depășit, surmenat și nesigur pe propria prezență în lume a asigurat coerența inepției. Un amestec de militantism juvenil și încăpăţânare geriatrică a scris cu o caligrafie semeață foaia de parcurs spre dezastru. După 14 august, armata americană s-a plasat, din ordinul propriei administrații, în postura de forță încercuită pe aeroportul din Kabul unde a asigurat un pod aerian filtrat, mai întâi, de cercul de control al trupelor talibane. Americanii au predat până și datele biometrice ale colaboratorilor lor afgani, cu speranța aiuritoare că asta la va ușura permisul de intrare în aeroport. Talibanul a primit, practic, o listă de ținte și va proceda cum găsește de cuviință: arestare, tortură și sau execuție.

De unde acest cumul copt și spectaculos de neînțelegere și incompetență?

Citiți a doua parte a articolului

Citiţi şi:
Victoria neo-marxismului în America? (I)
Oligarhia contra democraţie: molimă, dezordine şi ‘resetare’

yogaesoteric
29 septembrie 2021