Eminescu și chelnerii austrieci

În contextul palmei peste față dată de Austria țării noastre, reamintim ce înseamnă această țară potrivnică pentru români și ce înseamnă să ai demnitate, mândrie și spirit.

În Amintirile sale despre Eminescu, Teodor Ștefanelli, vechi prieten cu marele nostru poet, povestește un episod fabulos despre autorul Luceafărului, de o actualitate siderantă.

Se petrecea în toamna 1875, la Cernăuți, unde austriecii, imperialiști și aroganți ieri ca și azi, sărbătoreau în mod provocator 100 de ani de la anexarea Bucovinei (!). Eminescu, care-i cunoștea bine pe austrieci, fiind în trecut și student la Viena, apare inopinat „aducând cu sine în birjă un cogeamite lădoi de lemn de o greutate foarte mare”, conținând samizdat-uri, broșuri cu titlul Răpirea Bucovinei, care a doua zi erau toate împărțite printre românii lui.

Mai târziu, la o masă la hotelul Pajura Neagră, frecventat de numeroși români, Eminescu vede un „advocat” austriac, Komariner, îmbrăcat într-un frac alb impecabil, care încerca să-i convingă pe ai noștri să ia și ei parte (!) la serbarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei.

Și ce face Eminescu? După ce-și mușcă mustața, semn că era nervos, ridică paharul său de bere care era gol și-i zice avocatului austriac, în zeflemea: „Chelner! Un pahar de bere!”.

La care românii, entuziasmați de ironia mușcătoare a lui Eminescu, repetă într-un cor comanda de bere! Umilit de toți românii, austriacul pleacă „foarte supărat”.

Asta înseamnă patriotism! Asta înseamnă demnitate și bărbăție! Se aude, herr Iohannis? Se aude, doctor Ciucă, Bode și ceilalți plagiatori de care e plin Guvernul?

Mai jos, întregul episod povestit de Ștefanelli:

Eminescu în 1875 în Cernăuți

Pe la finea lunei Septemvrie şi începutul lunei Octomvrie 1875 era o mare fierbere în Cernăuţi. Se serba inaugurarea universităţii din Cernăuţi şi totodată aniversarea de o sută de ani a încorporării Bucovinei la Austria.

Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbări, caracterul antiromânesc al serbărilor acestora precum şi tendinţa germanizatoare a universităţii ce se propaga la toate întrunirile germano-evreiești, jignise sentimentele naţionale ale românilor bucovineni şi, cu tot patriotismul încercat şi mai presus de toată îndoiala a tuturor păturilor sociale româneşti din ţară, Românii hotărâră a nu lua parte la aceste serbări şi a le opune o rezistenţă pasivă. Nobilimea românească era pe la ţară, iar ceilalţi români ce nu puteau părăsi oraşul nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la tribunalul din Cernăuţi şi locuiam în strada Lumii nouă. Seara înaintea serbării mă trezesc deodată cu Eminescu care sosise din Iaşi, aducând cu sine în birjă un cogemite lădoi de lemn de o greutate foarte mare.

Eminescu intra în camera cu obicinuitul său zâmbet pe buze. Mai mare surprindere, căci nu-l văzusem din anul 1872.

– Bucuros de oaspeţi? mă întrebă el, întinzându-mi mâna şi sărutându-mă.

– Doar n-ai venit la serbare? Îi zisei eu foarte surprins.

– Da şi ba, îmi răspunse el, şi apoi începu a-mi istorisi că şi în Iaşi se aranjează o contraserbare la Beilic şi că poetul bucovinean Dimitrie Petrinova ţinea acolo cuvântarea festivă. Îmi spuse apoi că a adus pentru serbarea din Cernăuţi mai multe sute de exemplare din o broşură intitulată Răpirea Bucovinei, scrisă de un anonim pe baza unor documente istorice scoase în Viena din arhivele statului. Deschise apoi lada şi începu să scoată o mulţime de cărţi vechi, precum psaltiri, ceasloave, Biblii şi o mulţime de alte hârţoage rupte, încât am fost silit să-l întreb ce noimă au aceste cărţi ce le trecuse peste hotar, plătind atâta de scump greutatea lor.

– Ai răbdare, zise el, şi apoi spuse nemţeşte: das beste kommt zuletzt (ce e mai bun vine la final); uite m-am temut că-mi vor opri la graniţă broşura de care ţi-am vorbit; am pus-o deci dedesupt, iar deasupra am trântit cărţi vechi, pe care le-am arătat la graniţă. De aceste hârţoage nu s-au interesat mult impiegaţii voştri şi astfel am trecut broşura în linişte şi pace.

Erau mai multe sute de exemplare din broşura amintită, pe cari le aşeza Eminescu într-un colţ al odăii. El a rămas în seara aceasta la mine şi am şi petrecut amândoi, noaptea până târziu, bând vin, povestind, glumind şi fierbând cafele negre într-un ibricaș, pe care-l aveam încă din Viena de pe vremea mea de student.

Cam pe la două ore după miezul nopţii ne trezi însă din povestirea noastră un cântec românesc ce se auzi pe stradă. Un cor de voci bărbăteşti intona armonios şi lin cântecul „Deşteaptă-te Române” ca şi când ar fi voit să dea acestui cântec eroic un sentiment de jale. Liniştea nopţii, actualitatea dată de armonia vocilor avea efectul că amândoi eram foarte impresionaţi. Ascultarăm lung timp în fereastră până se depărtară cântăreţii tot mai mult şi se pierdu cântecul în depărtare. Eminescu era dus pe gânduri. După un timp îmi zise:

– Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta atât de mult ca acuma.

A doua zi toate broşurile erau împărţite între români, ba Eminescu avu îndrăzneala a trimite broşura prin poştă la căpiteniile serbării şi la cele mai marcante persoane oficiale. Rezultatul a fost că după câteva zile de la sosirea lui Eminescu, gazeta oficială aduse ordonanţa tribunalului că broşura este confiscată şi desfacerea ei este oprită. Nu mai era însă ce desface, căci Eminescu se grăbise, încât nu mai rămăsese niciun exemplar, nici măcar pentru mine.

A doua zi după sosirea lui Eminescu ne duserăm seara amândoi la hotelul Pajura Neagră, unde mâncam eu în abonament şi unde şedeau la masă foarte mulţi români. Pentru aceşti români, era rezervată o masă la care încăpeau vreo 24 de persoane. În această seară erau foarte mulţi la masă. Eminescu şedea lângă preotul Alexandru Pleşca, cu care avea cunoştinţă de pe vremea când locuia la profesorul Pumnul. Conversaţia era foarte animată. Obiectul principal al conversării era serbarea din Cernăuţi. Toţi românii aveau haine de toate zilele, iar la celelalte mese vedeai numai fracuri uniforme. După o vreme se apropie de masa noastră un advocat anume Komariner şi adresându-se către noi, tinerii judecători, încerca să ne convingă că nu e la locul său absența românilor, atât faţă de aniversarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei, cât şi faţă de nou creata universitate. Acest Komariner era în frac şi cravată albă şi stă drept după spatele lui Eminescu şi Pleşca. Vedeam că acestora nu le vine la socoteală conversaţia advocatului şi că pun ceva la cale.

Eminescu începuse a-şi muşca mustaţa, semn că era iritat. Deodată vedem că ia paharul său golit de bere şi ridicându-l îndărăt după spate spre fața advocatului, îi zise fără să se întoarcă la dânsul:

– Chelner! Un pahar de bere!

Atuncea şi Pleşca întinde paharul său şi zice şi el:

– Chelner, bere!

Komariner se uita uimit la un pahar şi la altul şi nu ştia ce să zică. Atunci Eminescu şi Pleşca se întorc spre advocat şi îi strigă în faţă:

– Chelner, nu ţi-am zis să aduci bere? Aid’ paşol de ne adă!

Un hohot de râs izbucni acuma între toţi mesenii şi advocatul înţelese că e luat în zeflemea; se întoarse spre noi şi ne zise nedumerit:

– Nu ştiu ce vor aceşti domni de la mine.

Noi îi explicarăm că nefiind aceşti domni din Cernăuţi, l-au luat drept chelner, o greșeală ce s-a putut petrece cu atât mai uşor, fiindcă şi chelnerii astăzi sunt toţi în frac şi cravată albă.

Foarte supărat se depărta Komariner de la masa noastră în râsul tuturor mesenilor, iar Eminescu era foarte satisfăcut că i-a succes gluma şi că am scăpat de discursul advocatului.

Nu-mi mai aduc aminte câte zile a rămas Eminescu în Cernăuţi, dar ştiu că m-a rugat să mergem împreună la mormântul profesorului Pumnul iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioară proprietatea lui Pumnul. Aici îmi zise:

– Uite, acolo am locuit eu şi în căsuţa cea mică era şi biblioteca studenţilor români, la care am fost şi eu bibliotecar un timp.

Se adânci în gânduri şi nu vorbi nimica până nu ajunserăm acasă.

Câte amintiri din copilărie îi vor fi trecut atuncea prin creierii săi frământaţi de atâtea gânduri, de atâtea impresii, bucurii şi nevoi!

Ajunşi acasă îşi împacheta cărţile vechi ce le-adusese cu sine şi plecă cu o birjă la gară. Nu l-am mai văzut apoi până în vara anului 1878 în Bucureşti, când era redactor la ziarul Timpul.

Citiți și:
„Avem nevoie de reacționari ca Eminescu așa cum avem nevoie de aer”
Eminescu: „În capul statului român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru și incapabili de a-l iubi și de a-l cruța. Nu escroci și tâmpiți în demnitățile statului!”

 

yogaesoteric
2 martie 2023