Epopeea tristă a suveranității României de după 1989

„România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (Constituția României, art.1, al.1).

„Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes” (Mircea Malița, 2018).

Aruncând o privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României este greu, dacă nu imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza unei înclinații spre supunere și servilism a spiritului nostru național? Sau se datorează faptului că de secole nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?

România și-a cedat suveranitatea

Pentru un observator serios și imparțial al realității românești de azi primul articol din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în mod concret România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent. Calitățile de „național”, „unitar” și „indivizibil”, au ajuns și ele discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de conținut prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai există doar ca vorbe devalorizate aruncate pe piață, din când în când, cu scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase ca prin minune încă treze în amorțirea generalizată indusă picătură cu picătură națiunii timp de treizeci de ani.

Rătăciți în această realitate de neevitat, ne convingem pe zi ce trece de adevărul celor spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești, un om care chiar știa ce vorbește: „România și-a cedat suveranitatea!”.

Niciuna, dar chiar niciuna dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin. Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați. O succintă analiză ne lămurește pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste parcurse de România în ultimii treizeci de ani pe drumul spre asumarea statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.

Suveranitatea politică

Este grav. Chiar greu de pronunțat. Dar politicienii români nu mai aparțin acestei țări. Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu stăpânul lui aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de nesupunere, dispar ca prin farmec de pe scena politică, li se intentează procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile. Cunoaștem sute de astfel de exemple în ultimii treizeci de ani.

Pentru noul politician, ca și pentru vechiul, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine) nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice dubioase finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al societății, se preschimbă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se metamorfozează în partide politice potente cu șanse reale de a accede la conducerea țării.

Suveranitatea politică, dacă dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice care să-ți reprezinte interesele pe plan intern și internațional s-o numi așa, nu mai există de mult în România. Mai zilele trecute, Adrian Severin, discutând cu Cozmin Gușe despre amestecul americanilor în justiția română, afirma că imediat după inițierea parteneriatului strategic, atunci când a sugerat că ar fi timpul ca românii să-și aleagă singuri conducătorii pe care și-i doresc, reprezentantul SUA a răspuns: „Nicio problemă, alegeți voi acum pe cine vreți, că oricum noi îl vom înlocui”.

Suveranitatea legislativă

Nici legile românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte, ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de Parlamentul României decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale. În baza tratatelor internaționale semnate de România, legislația internă este subordonată legislației europene iar „indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care „sugestiile” Uniunii excedează cu mult Constituția. Dar cui îi pasă?

„Scopul celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Aceasta presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila puterea de decizie şi de autodeterminare”, spunea același Mircea Malița.

Suveranitatea juridică

Ne-am pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției. Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi arestate anumite persoane, dovedesc cu prisosință că avem o justiție aservită, departe de a fi independentă. Nu putem uita așa numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (M.C.V.) impus României la data intrării sale în Uniunea Europeană. M.C.V. a reprezentat și mai reprezintă încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii („obiective de referință”) prin care se evalua (de fapt se dirija) situația din justiția României. Ani de-a rândul Comisii de monitorizare și Misiuni de evaluare suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii ’50 ai secolului trecut, sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului importată și supravegheată din răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod.

Judecătorii români au fost „îndrumați” de oficialii americani până și în soluționarea unor dosare. Iată o declarație extrem de gravă a consilierului juridic rezident al Ambasadei SUA la București, care este și rezidentul regional al SUA pentru combaterea corupției în România (chiar există o asemenea funcție!), Jessica Kim: „Am oferit asistență în mai multe moduri, dar mai ales prin consolidarea capacității de combatere a corupției ‒ prin instruirea procurorilor, anchetatorilor și judecătorilor… Am oferit îndrumare în funcție de nevoile din dosare, la cererea partenerilor”.

Sfidând orice cutume diplomatice, ambasadori ai statelor care ni se socotesc stăpâne se amestecă ostentativ în treburile justiției române. În comunicatul Ambasadei SUA la București din 19 februarie 2021 se arăta: „În cursul acestei săptămâni, Chargé d’Affaires David Muniz si Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept în România, inclusiv desființării S.I.I.J. Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic și pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasadă și D.N.A. și declarând că sprijină activitatea importantă a D.N.A. în lupta continuă împotriva corupției din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la Agenția Națională de Integritate. În cadrul întâlnirilor s-a subliniat implicarea comună a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a corupției din România.” După cum se vede, domniile lor sunt prezente peste tot.

La începutul anului 2021, Asociația Magistraților din România (A.M.R.) și Asociația Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (A.J.A.D.O.) au denunțat public atitudinea ipocrită a ambasadelor străine cu privire la independența justiției în România: „Subscrisele asociații, susținem ferm comunicatul Secției pentru judecători, din data de 25 februarie 2021, prin care s-a atras atenția asupra faptului că «Ministrul Justiției sfidează cadrul constituțional prin angrenarea reprezentanţilor altor state într-un proces eminamente intern, prezentând distorsionat realităţi din domeniul justiţiei în unicul scop de a obţine susţinere politică pentru proiectele de modificare a legilor justiţiei»”.

Așa cum sugerează și Jessica Kim, politicienii români au fost aceia care au îndemnat oficialități ale altor state, ambasadori sau alți lucrători în ambasadele acreditate la București să se amestece în justiția autohtonă. Ba, în cele mai multe situații de această natură, în loc să protesteze și să se ia măsuri pe linie diplomatică pentru încălcarea grosolană a Convenției de la Viena, politicienii noștri încurajează amestecul ambasadorilor acreditați la București în justiția din România. Un exemplu edificator este reacția doamnei Monica Macovei, fost ministru al Justiției, în prezent europarlamentar român: „Ambasadorul american are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât D.I.I.C.O.T., cât și D.N.A., adică parchetele specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se petrece cu investiția lor, în sens de eficiență. Investitorii străini sunt interesați să nu fie corupție în România”.

Suveranitatea noastră juridică a fost sintetizată magistral de fostul ministru al justiției, Tudorel Toader, după lecturarea unui raport M.C.V.: „Ni s-a arătat cât și cum ni se permite”.

Suveranitatea economică

Va fi extrem de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme. Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu mai are industrie petrolieră deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol deși are, încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive, tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul, pădurile… Alții se ocupă de toate acestea. Odată pierdut controlul asupra acestor rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că îl mai aveam.

„Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone”. Ce au păzit și cum au acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist Constantin Cojocaru: „Prin Legea 15/1990 au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român prin munca sa, prost plătită”.

Vi-l amintiți pe domnul Timmerman? Pe tipul acela rubicon care venea în România ca un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub formă de „directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă, privitor la industria noastră minieră: „Şi sper că România va avea curând un plan pentru eliminarea cărbunelui şi tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Şi vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și petrece. Minerii, miile de oameni care trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența energetică a României? Vax!

Suveranitatea militară

Poate nu există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul militar. În România, imediat după accederea la NATO, armata a fost, la propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția militară numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai câțiva ani au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o reprezintă civilii.

Din momentul admiterii în Alianța Nord-Atlantică, România nu a mai avut dreptul de a lua decizii autonome privitoare la evoluția, înzestrarea sau instruirea armatei proprii. Schimbările instituției militare au fost profunde. De la dimensiune și organizare generală, de la sistemul de pregătire și instruirea trupelor, de la orientarea dotării și mărimea industriei proprii de apărare, de la tipurile de armament în uz și calibrul muniției, totul, dar absolut totul a fost dictat de Alianță. Până și gradele și croiala uniformelor au fost schimbate. „A fi aliat nu înseamnă a fi supus!” spunea de curând eseistul francez Herve Juvin, criticând poziția prea plecată a Franței în fața NATO.

Armata națională, reperul indiscutabil al suveranității statale oriunde pe mapamond, ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al Apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii „național” din denumirea oficială a forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste ocean… Personajul respectiv nu era un oarecine. Ministru de Externe în două mandate, el ocupase apoi funcții de conducere în Parlamentul României, ca ministru al Justiției coordonase ani mulți sistemul juridic românesc și, din poziția de director, condusese Serviciul de Informații Externe!

Suntem, astfel, obligați de realitate să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art 118 din Constituția României: „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale”.

În loc de concluzii

Aproape fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări. Poate, înainte de încheiere, ar mai fi necesar de amintit că nu ducem lipsă de personaje care laudă cu gura plină „realizările” prezentate mai sus. Pentru a exemplifica, să citim împreună cele scrise de dl. prof. Silviu Cerna, în februarie 2021, despre suveranitatea economică a României:

„În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica «prin noi înșine» aplicată în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România este necesar să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă suveranitatea economică”.

Domnia sa este profesor la Universitatea din Timișoara și sădește temeinic în conștiințele fragede ale sutelor de tineri studenți, viitorii noștri economiști, ideea că independența națională este un moft care reprezintă o frână în calea dezvoltării țării și că România poate progresa numai cedându-și suveranitatea. Un vizionar!

Citiți și:
Dan Puric: România este o colonie condusă din afară
De ce România este o colonie?
Academicianul Ilie Bădescu despre idealismul politic – soluția la criza sălbatică dezlănțuită de coronavirus. Interviu

 

yogaesoteric
11 februarie 2022