Eroism, puritate, frumusețe, demnitate, noblețe, poezie, martiriu întru sublimul Mariei (II)

Citiți prima parte a articolului

„Jertfa muceniciei este cea mai fericită stare din care pot să Te cânt, să Te ador și singura stare din care pot să Te merit!” (Traian Dorz)

„Este necesar să suferim ca să putem muri!
Este necesar să murim ca să putem învia!” (Valahiel Monahul, Imn martiric)

În perioada interbelică, patria noastră a fost asaltată de tot felul de curente anticreștine și antiromânești care amenințau ființa și unitatea noastră națională abia reîntregită prin jertfa sângeroasă, martirică a peste 800.000 de ostași eroi, alături de jertfa întregului popor creștin. Din Apusul apus veneau valuri de amenințări vrăjmașe și revanșarde, culminând cu Dictatul de la Viena din vara anului 1940, care ne-a smuls samavolnic Ardealul din trupul țării mamă. Din nord și est s-a rostogolit tăvălugul bolșevismului marxist-leninist-ateu, infiltrat masiv prin migrațiile nesupravegheate de guvernul liberal, amenințând să destabilizeze instituțiile fundamentale ale statului unitar din Sânul Patriei eminamente creștin-ortodoxă.

Într-o atare situație, pronia dumnezeiască pogoară din albastrul Cerului, semnul destinului, care modifică brusc și total cursul normal al istoriei poporului Său ales, creștin-ortodox, ora astrală ce poate hotărî pentru decenii ori chiar veacuri soarta sau destinul poporului valah. Istoria neamului nostru primordial a fost deseori punctată cu astfel de ore astrale, multe providențiale, în care se revelează adevărul, altele fatale, acoperite de minciună, trădare și impostură.

„Dumnezeu a inspirat și încurajat o echipă de tineri români, mărturisește una dintre eroinele acelei generații de aur – 1948, monahia Patricia Codău, să formeze un zid de apărare în fața pericolelor evidente. S-au organizat într-o formațiune educativă în duhul marelui voievod Ștefan cel Mare, actualizat de spiritul curat național al Luceafărului de la Ipotești și al lui Ciprian Porumbescu, autorul minunatei balade.

Astfel, tineretul mobilizat ca la chemarea cornului de luptă al marelui Voievod de la Putna a intrat cu entuziasm în aceste organizații național-religioase pentru formarea caracterelor pe baza virtuților creștin-morale și naționale. În cadrul acestor formațiuni au fost primiți tineri de la sate și orașe cu deosebite performanțe intelectuale și ținută demnă. La școala aceasta se urmărea formarea românului integru, demn, disciplinat, conștiincios, cu un deosebit simț al răspunderii, cu dragoste de muncă, cu credință nelimitată în Dumnezeu, cu iubire de patrie și de aproapele.

Pândite și urmărite cu dușmănie de conducerea țării sub cele trei dictaturi – carlistă, antonesciană și comunistă – aceste organizații educative au fost sistematic supuse exterminării după planuri bine puse la punct” (Monahia Patricia Codău, Pagini de eroism feminin românesc, Timișoara, 10 nov. 2005, în A Fost Odată, de Aspazia Oțel-Petrescu, București, 2011, p.55-56).

Prigoana ateo-bolșevică a pornit persecuțiile diabolice asupra tineretului creștin ortodox român, cu o ură și înverșunare de fiară apocaliptică, transformând Patria – Grădina Maicii Domnului, într-o Republică Penitenciară, umplând temnițele cu floarea mistică a României Ortodoxe. Între zidurile reci, cu pereții flămânzi de sufletele frumoase, sensibile, delicate, întemnițatele religios au reformat omul evanghelic după tiparul hristic, erou-martir-sfânt. Înfiate iubirii lui Hristos și Fecioarei Maria, florile mistice s-au simțit apărate, ocrotite, întărite în dragoste. „Iisus și Sfânta Sa Maică le-au fost ajutor, salvare, ideal, modele ce era necesar să fie urmate” (ibid., 58).

O astfel de oră astrală a fost clipa sublimă în care acele suflete curate, acei fii aleși, acele lumini vii au obținut prin jertfa sângelui cu care au botezat pietrele ce le măcina viața, vremea de regăsire, într-o frățietate de mult apusă, ca ofrandă întru mântuirea neamului nostru.

Marele filosof Lucian Blaga numea jertfa tineretului creștin ortodox valah al generației-1948, privind caratele purității lui mucenicești, ca pe o „Cruciadă a copiilor”, dramă în al cărei personaj, în gura călugărului Teodul, grăiește: „Minunat și de-a pururi pomenit va rămâne acest leat în care copiii transformă în fapte deznădejdea părinților” (Aspazia Oțel Petrescu, Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la Mislea, București, 2001, p. 8).

Nicoleta Constanța – Fecioara Băniei

Nicoleta Constanța a fost o strălucită fiică a Băniei din Țara Oltenia, dublă licențiată în Filosofie și Litere, o amazoană luptătoare întru adevăr și dreptate, o statornică zeloasă a credinței străbune, o apărătoare vehementă a tradiției, o purtătoare a iubirii mistice care și-a încununat destinul cu lamura eroismului dac și aura martiriului hristic. Primăvara vieții ei strălucitoare și-a făcut-o testament de iubire pentru pământul străbun și cerul serafic!

„Nicoleta pledează pentru dreptul femeii de a lupta și de a-și da și ea obolul de sânge pe altarul neamului. Astfel, această bravă inimă știe că există o chemare mult mai înaltă a femeii daco-române, dincolo de fireasca maternitate, și anume aceea de luptătoare și martiră” (Petru C. Baciu, Sunt strigătul din urmă, Ed. Babel, 2012, p. 102).

Nicoleta Constanța a fost prototipul prin excelență al daco-româncei luptătoare! „Și să vrem conștiinței să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: conștiință, inimă, voință, neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte” (Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei, p. 15).

De veghe permanentă la cumpăna neamului și pavăză la streașina cerului atinsese nimbul unei Ioana d-Arc a Daco-româniei, când ghearele siguranței carliste, permanent înroșite de sângele sacru al martirilor / mucenicilor, au smuls-o din timpul valah, mesianic, noaptea ca furii, torturând-o ca în chinurile iadului, fiarele sălbatice s-ar fi înfiorat de această mârșevie, profanând-o ca cele mai întunecate creaturi împielițate și aruncând-o de vie în flăcările crematoriului, acele jivine spurcate cu înfățișare de bestii, Patrichi, comisarul de poliție-București și agentul său maghiar, Horwart.

Cum or fi murit acele bestii umanoide? La fel cum au trăit, în bezna întunericului satanic!

„ Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei să fie pusă la loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă pe urnă: «Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie 1939 din ordinul Siguranței»… Atunci, mărturisește Sofia Cristescu Dinescu, o camaradă apropiată, când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, a început să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare”, (Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei, p. 14-15).

Caracterul ferm, fecioria, curajul, autoritatea, spiritul mistic, educația creștină, sacrificiul, intuiția, viziunea, spontaneitatea, dăruirea, iubirea, jertfa întru Dumnezeu și întru neam i-au conferit fecioarei Băniei, Nicoleta – Constanța, noblețea și aura legendarului cavaler trac!

Oltea Manoliu Bellu

Oltea Manoliu s-a născut în istorica Cetate Hotin, a Daciei Mari, la 19 martie 1924. În ultimul an de medicină a fost întemnițată religios, rămânând între zidurile reci din 1948, până-n 1964. Ființa ei suavă avea ceva enigmatic de floare rară, ceva tainic de floare mistică, de aceea i s-ar potrivi ca chip o floare-simbol în care să strălucească sublim frumusețea tuturor florilor.

„Floarea care se potrivea cu Oltea! O lăcrămioară mistică! Atât de modestă, dar atât de desăvârșită, atât de emblematică pentru sufletul Oltei! O lăcrămioară mistică în a cărei discreție sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii. O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuțe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 108).

Georgeta Iancu Gheorghiu

Georgeta Iancu s-a născut în cetatea filosofilor – Brăila, la 3 octombrie 1923. Absolventă a Academiei Comerciale București, și-a întemeiat familia pe principiile moralei creștine. Bucuria nașterii odorului Mihnea i-a fost întunecată 11 luni mai târziu, când regimul roșu diabolic a întemnițat-o religios între anii 1948-1953. După ce și-a reîntregit familia, la scurtă vreme a fost întemnițat și soțul, tot religios, pentru un deceniu la terezianul penitenciar Aiud. Ființă discretă, smerită, dăruită permanent gliei și cerului, a întrupat desăvârșit omenia dacoromână!

Georgeta Iancu Gheorghiu a fost sufletul, temelia și stâlpul Paraclisului de la Mislea, închinat Maicii Domnului – ocrotitoarea valahelor întemnițate religios. „Paraclisul s-a înălțat din arderea de tot a sufletului Getei! Îi simțeam sufletul incendiat, pur și simplu. Cu fiecare realizare îi înțelegeam elanul fără să fie rostite cuvinte. Seara, ostenite, întinse pe saltele pentru odihnă, mi se părea alături de ea că noaptea ce coboară peste truda noastră este mai adâncă, mai parfumată, mai sfântă. Cerul era atât de aproape de noi încât am fi putut, așa cum spunea un poet, «să ne aprindem degetul de la stele»… Sublimul acesta, Pazi, oare, nu-l visez? Este aievea?… În pas cu noi pășea biserica cea vie, cea de patru veacuri a fostei mănăstiri. Pășeau și acelea dintre noi care nu mai erau pe pământ…” (ibid., p. 115-116).

Georgeta Iancu a fost mai presus de toate lucrurile obișnuite, „un ostaș de primă linie, cu o chemare specială pe un front al unui destin ce era necesar să fie împlinit. Și l-a împlinit până la capăt… Era o tânără frumoasă, tăcută, cu ochii numai lumină… Ea înțelegea credința ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenței în comori ce amplifică abnegația și devotamentul, calități ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii… Vedea iubirea ca pe o bucurie de a fi și de a te simți împreună, de a se considera unii cu alții ca fii ai unui Tată pe care să-L cunoaștem, să-L gândim și să-L simțim ca pe un Tată – Iubire… Vedea speranța ca pe o atenție a Duhului Sfânt” (ibid., p. 111-114).

Maria Leșanu

Maria Leșanu a iubit suprem valorile sacre ale Tradiției, astfel că iubirea ei a rodit iubire! Maria Leșanu a fost o miraculoasă ființă plină de har, de farmec, de grandoare, cu un cult adevărat pentru prietenie, iar mai presus, o frumusețe spirituală care întrecea cu mult strălucirea lui Solomon. Dincolo de acestea se adăuga „o bunătate nedezmințită, dăruire neprecupețită, modestie nefățarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credință tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare” (ibid., p. 131).

Natalia Nicolicescu Vasilcovshi

Natalia Nicolicescu își cobora chipul strălucitor, armonios din aristocrata frumusețe argeșeană, cu un caracter frumos împletit în nobile virtuți, cu „privirea ei caldă și învăluitoare ca o discretă îmbrățișare. Avea ochii mari, de culoarea plăcută și caldă a castanei proaspăt căzută din pom. Erau atât de frumoși și expresivi, toată ființa ei se concentra în aceste minunate oglinzi ale sufletului ei” (ibid., p. 146).

Eugenia Indreica Damian (Gigi)

Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna Corund-Harghita, la 20 octombrie 1925. De mică a fost atrasă de carte și de rugăciune, terminând ciclul primar și gimnazial printre primii elevi, absolvind cursurile Liceului de la Blaj cu brio. În anul 1949, era studentă la Istorie în cadrul Universității din Cluj, când a fost întemnițată religios alături de sora cea mică Lolița și fratele lor. Tribunalul Militar Cluj i-a dat Eugeniei 10 ani temniță, dar a executat 12, în închisorile Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani, Arad.

„Eugenia (Gigi), mărturisește marea eseistă a crucii – Aspazia Oțel Petrescu, este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumusețe și cu mulți talanți deosebiți pe care ea, cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul femeilor întemnițate, versurile sale au încântat și au alintat sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos. A fost izvor bogat de trăiri de neuitat, reușind ca, în cele mai infernale împrejurări, să înflorească un zâmbet” (Aspazia Oțel-Petrescu, A Fost Odată…, p. 145).

Eugenia cânta cu sufletul ei plin de lumină serafică poezia mistică de vibrație celestă! În slovele ei de aur aduna toate frumusețile naturale ale patriei arhimilenare, împletindu-le cu sublimul miracolelor cerești, cuprinzându-le în grai, dor, ritm, măsură, culoare, splendoare. Cu adevărat Eugenia Indreica a fost Gyr-ul feminin al elitei spirituale, a întemnițatelor religios, dăruind tuturor mireasma și savoarea geniului său creștin, și fiecăreia dintre camaradele cu care a pătimit, câte un dar liric în care se reflecta icoana persoanei respective.

Toate poeziile Eugeniei Indreica sunt străbătute de har, de lumină, de cânt, de rugă, de lacrimi, de surâs, de grăiri serafice, de mireasmă celestă, de mistică filocalică, de sublim sofianic, pe care le-a legat cu o panglică tricoloră într-un buchet mirific de frumoase amintiri…

„Amintirile sunt niște păsări nestatornice… (cuvinte scrise pe spatele unei fotografii trimise prietenei sale dragi Aspazia), uneori se așează pe sufletul nostru ca pe o creangă de măr ca să se odihnească… Nu le alunga, suportă-le povara, că nu vor zăbovi prea mult… dar, iar și iar, se vor întoarce să caute, poate, o lacrimă… poate o floare vindecătoare.”

Amintiri

„Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet
ca un pumn de semințe spulberate de vânt
și nu le mai știu potrivi într-o rostire curată
… dar au rămas Florile să înlocuiască vorbele.
Mi s-au dus gândurile ca un stol de păsări,
speriate de oameni sau izgonite de frig
și n-au găsit același cer limpede să se întoarcă.
…în schimb au rămas Florile, la fel de frumoase și pure,
ca să rostească neadunatele gânduri.

Mi s-au răzvrătit amintirile,
zidite într-o carapace a timpului,
când am încercat să le ating cu privirea.
… dar am întâlnit în cale Florile
și, uimită, m-am trezit înlocuindu-le,
rând pe rând, cu amintiri.”

(Eugenia Indreica Damian, cf. Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008).

Maria Indreica Baciu (Lolița)

Maria cânta cu inima ei plină de văpaia dorului și de potirul splendorii sublimului dumnezeiesc! „Maria – Lolița este blondă (creiona în amintirile sale mistica Aspazia), dăruită de Domnul cu o dulceață aparte și cu o voce serafică ce sugera cum trebuie să răsune cântările de heruvimi și serafimi în cer, dar și pe pământ atunci când înflorește iubirea. Lolița a fost aripa de înger care ne înălța sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt și a preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de «Ava Maria» cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, neprețuite cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină și spre lumea cea liberă de orice zăvor, sufletele întemnițate… Chiar și atunci când spunea cele mai simple cuvinte, glasul ei vibra ca un clopoțel de argint menit să trezească spiritele pentru rugăciune, contemplare și meditație” (ibid., p. 145-146).

Florile mistice valahe întemnițate religios au dat un sens nobil suferinței hristice!

Transfigurată de iubire, suferința rodește darul jertfirii de sine pentru cel mai nobil țel, mântuirea de sine întru mântuirea neamului!

Toate faptele lor eroice, toate actele lor martirice, toate creațiile lor serafice, toate suferințele lor mucenicești întrupate într-o iubire mai presus de toate s-au dăltuit cu sânge curat într-un testament pentru generațiile viitoare: să detronați pentru totdeauna minciuna! Să studiați istoria și s-o refaceți în temeiul adevărului! Fără ca sufletul să fie vindecat de frică și să-l preamărească pe Dumnezeu, nu puteți face nimic!

Este necesar să știe și copiii voștri despre viața și faptele înaintașilor, să le urmeze pilda și să meargă cu fruntea sus spre Înviere!

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

Citiți și:
 Aura Luceafărului – Mihail Eminescu
Artur Gabriel Silvestri – un izvor de tămăduire a sufletului
Un martir aproape uitat

 

yogaesoteric
5 decembrie 2023