Euro de la un sistem convergent la unul divergent

Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a dat publicităţii o analiză de referinţă în care explică „cum ameninţă moneda comună viitorul Europei” (The Euro, How Common Currency Threatens the Future of Europe, trad. în rom. de Robert Dobre – Cum ameninţă moneda comună viitorul Europei, Ed. Publica, Bucureşti, 2016). Cercetarea ştiinţifică efectuată de fostul economist-şef al Băncii Mondiale pune în evidenţă că „motivul principal care a provocat îmbolnăvirea Europei din punct de vedere economic este experimentul de 17 ani al monedei comune, euro” (p. 10). Stiglitz propune – pentru a trata această afecţiune – două alternative:
„a. o strategie foarte bine gândită pentru sfârşitul monedei comune sau
b.un nou sistem curajos numit «euroflexibil»” (ibidem).

 

De ce euro, conceput ca un sistem convergent, continuă să fie în mare măsură un sistem divergent?

Joseph E. Stiglitz, după analiza crizei din 2008, când a apărut „o schismă uriaşă între creditori şi debitori, iar puterea politică din Zona euro a fost de partea creditorilor” – ţările aflate în criză au fost forţate să intre în recesiuni şi depresiuni profunde (Euro: un sistem divergent, op. cit., p. 185).

Opţiunea Europei a constat în„construirea unui sistem convergent”, dar„a creat un sistem divergent”. În argumentarea punctului său de vedere, Stiglitz susţine că „înţelegerea surselor divergenţei este esenţială pentru crearea unei Zone euro funcţionale”. Ingredientele considerate condiţii necesare ale succesului s-au dovedit a fi în fapt factori ce au condus la divergenţa zonei (ibidem). Concluzia la care ajunge celebrul analist este că „Piaţa unică împreună cu Zona euro şi naţionalitatea pieţelor au creat criza euro”. Pieţele de capital, caracterizate de Stiglitz a fi „întotdeauna nesăbuite”, credeau că eliminarea „riscului de schimb valutar a însemnat eliminarea tuturor riscurilor”, îndreptându-se către ţările periferice (Divergenţa pieţelor de capital şi financiare şi principiul pieţei unice, op. cit., p. 186).

S-a ajuns la concluzia că euro este învinuit pentru declinul prelungit în ţăricare înfruntă recesiunea economică şi au deficite comerciale mari, „deoarece au inhibat instrumentele standard cu care s-ar fi putut întoarce la ocuparea deplină a forţei de muncă, însoţită de echilibrul balanţei comerciale – şi nu a pus nimic în loc”(ibidem, p. 187).

Analiza efectuată a pus în evidenţă că – în condiţiile crizei euro – „însăşi Zona euro a creat divergenţă” care ar fi existat „chiar şi în absenţa unei crize”.

Argumentul pertinent al analistului se referă la rata dobânzii stabilită de Banca Centrală Europeană. Cu toate că banca stabileşte o singură rată a dobânzii pentru întreaga regiune, ea nu este egală pentru toate ţările. Este evocat exemplul ratei dobânzii pentru obligaţiunile emise de guvernul german care nu este egală cu cea pe care o plătesc companiile din Franţa sau Italia ori din Grecia (pentru o analiză mai amplă, a se vedea: Joseph E. Stiglitz şi Bruce E.
Greenwald, Towards a New Global Reserves System, în Journal of Globalisation and Development 1, nr. 2, 2010).

Zona euro – între speranţe şi realităţi

 

Joseph E. Stiglitz sintetizează speranţele care au determinat trecerea la moneda euro ca fiind „următorul pas în procesul de integrare a Europei”; că „va conduce la o creştere economică mai rapidă”; şi că „integrarea economică mai strânsă şi integrarea politică mai mare vor asigura o Europă paşnică”. Este evident că fondatorii monedei euro năzuiau la asemenea evoluţii în procesul complex al construcţiei Europei unite. Iar, în anii care s-au scurs de la trecerea la moneda euro, unele din speranţele – sintetizate corect de acest remarcabil analist – s-au împlinit, mai ales din perspectiva unor evoluţii economice, dar nu şi din perspectiva unei integrări politice mai strânse. Trecerea la moneda euro a avut în anumite privinţe „un mai mare efect de dezbinare decât de unificare” pentru integrarea politică. Este de observat apreciarea lui Joseph E. Stiglitz cum că integrarea politică – la fel ca integrarea economică – nu reprezintă „un scop în sine”, ci o cale spre obiective sociale mai largi, cum ar fi întărirea democraţiei şi promovarea idealurilor democratice. Trecerea la moneda euro a avut un impact asupra „decalajului între ceea ce face Europa şi ceea ce vor cetăţenii săi” (Euro: speranţa şi realitatea, op. cit., p. 74).

Această observaţie este în zilele noastre împărtăşită de mai mulţi analişti avizaţi. Între aceştia, un loc remarcabil revine lui Jean Ziegler – raportor special al Naţiunilor Unite pentru hrană – care a făcut o cercetare de referinţă intitulată L’Empire de la honte (Librairie Artheme Fayard, 2005).

Cercetările ştiinţifice întreprinse cu privire la trecerea la moneda euro au demonstrat că integrarea economică a devansat integrarea politică. „Speranţa a fost că politica va ţine pasul cu economia”. Însă, pe măsură ce deficitul democratic a crescut, această speranţă a devenit tot mai îndepărtată.

Împărtăşim concluzia la care a ajuns Joseph E. Stiglitz: „Euro s-a născut cu mari speranţe. Realitatea s-a dovedit diferită” (ibidem, p. 74).

Au
fost potrivite reformele structurale?

În toate situaţiile economice dificile se fac eforturi pentru găsirea şi promovarea celor mai potrivite soluţii, pentru ca aceste situaţii să fie depăşite. Soluţiile găsite – în cazul crizei economice şi financiare din 2008 – au fost reformele structurale. Aceste reforme au fost impuse ţărilor aflate în criză – ca o condiţie a furnizării de asistenţă – prin Programul Troicii, adică triumviratul compus din Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană. Reformele structurale privesc schimbări ale structurii economiei şi a pieţelor individuale, cum ar fi, de exemplu, cele din cadrul pieţelor muncii sau financiare. Troica a impus cele mai urgente reforme Greciei. Remarcăm, în acelaşi timp, că nevoia unor reforme structurale se resimţea în toate ţările, iar – la nivelul decidenţilor politici – se înregistrase un consens în această privinţă.

În urma analizei făcute, unele din aceste reforme s-au dovedit a fi nu cele mai potrivite. Astfel, mai multe din reformele impuse Greciei au fost nu numai ineficiente, dar, în anumite privinţe, au avut consecinţe distructive. Programele impuse de Troică condiţionau acordarea asistenţei de renunţarea la mai multe elemente constitutive ale suveranităţii economice în favoarea partenerilor, de regulă, ţări dezvoltate din Zona euro.

 

Concepţia dominantă a programelor promovate viza reducerea cheltuielilor, deoarece în acest fel vor fi prevenite crizele.

Deci, se considera că aplicarea unor măsuri de austeritate va contribui la ieşirea din criză şi că ţările respective se vor întoarce „la creştere economică” (ibidem, p. 53). Promovând reforme structurale în baza cărora se va ajunge la creştere economică, Troica nu a pus accentul necesar pe cunoaşterea „realităţilor din fiecare ţară”, ceea ce a făcut ca, în Grecia de exemplu, aceste reforme să nu aibă efectul scontat.

Cum am putea susţine că „reformele structurale şi programele Troicii” – triumviratul compus din Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană – au fost potrivite când în realitate „au avut un rezultat negativ”. Companiile locale – notează celebrul analist – „au fost înlocuite de marile multinaţionale europene, caz în care «reforma» a dus la creşterea profiturilor multinaţionalelor”, având ca efect scăderea „veniturilor celor din ţară”, odată cu un transfer neîntrerupt al „profiturilor în afara ţării” (Reforme contraproductive, op. cit., p. 305). În baza acestor evoluţii, împărtăşim concluzia la care a ajuns analistul: suntem în prezenţa unor „reforme structurale care au agravat eşecul” (ibidem, p. 295).

Se constată că suntem în prezenţa unor procese – gândite şi promovate de unii decidenţi politici – care nu au găsit cele mai potrivite soluţii pentru realizarea aşteptată a „generosului proiect european”.

Opţiuni politice şi demersuri diplomatice diferite, ce continuă să fie în favoarea menţinerii şi chiar extinderii Zonei euro

Lideri politici şi diplomaţi remarcabili fac adesea „o evaluare optimistă a situaţiei”, pe când unii analişti susţin mai degrabă o perspectivă pesimistă, cum este cazul lui Martin Wolf care se pronunţă pentru „ruperea Zonei euro, incluzând ieşirea Greciei” (The Shifts and Shocks…, New York, Penguin Press, 2014). Alte opţiuni se referă la restaurarea controlului asupra creditului (John Kay, Other People’s Money: The Real Business of Finance, New York, Public Affairs, 2015).

 

Supunând propriei analize „realităţile cu care se confruntă Zona euro”, dar şi unele din opiniile evocate mai sus, Joseph E. Stiglitz apreciază că„prima strategie ar consta în a se face eforturi pentru a păstra Zona euro unită”, iar o altă opţiune ar putea fi „un divorţ, în legătură cu care Euro trebuie să se străduiască să fie cât se poate de amiabil”(op. cit. p. 365).

Analizând opţiunile multor lideri politici şi diplomaţi remarcabili, constatăm că tendinţa dominantă înclină nu în favoarea unui divorţ – fie el şi amiabil –, ci mai degrabă în favoarea menţinerii Zonei euro, în condiţiile în care ar fi adoptate toate acele măsuri care să permită „readucerea acestei zone pe drumul către prosperitate” (ibidem).

După cum se ştie, în ultimii ani, chiar în circumstanţele unor evoluţii controversate atât în domeniul economic, dar şi politic, s-au înregistrat demersuri politice şi diplomatice pentru depăşirea dificultăţilor cu care se confruntă Zona euro, dar şi pentru extinderea acestei zone. Se constată preocupări în direcţia „aderării la Zona euro”, punându-se accentul pe promovarea acelor garanţii care să ducă la prosperitatea popoarelor respective.

Menţinerea şi chiar extinderea Zonei euro nu vizează prosperitatea unei birocraţii nealese – ale cărei dimensiuni a atins cote nebănuite – şi care se consideră îndrituită „să dicteze norme de conduită contrare uneori fundamentelor democratice aşezate la temelia Europei unite”.

Menţinerea şi chiar extinderea Zonei euro trebuie să fie în consens cu valorile care au determinat popoarele continentului să se angajeze în edificarea unei construcţii atât de ambiţioase. Nu pe calea subordonării unor economii mai slabe unor corporaţii tot mai puternice şi sărăcirea regiunilor periferice ale Europei, ci prin cooperarea cu bună credinţă între toate popoarele, consolidarea Zonei euro va duce la atingerea obiectivelor generoase care însufleţesc construcţia europeană.

de prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, vicepreşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (1995-1996)

Citiţi şi: 
Stiglitz despre viitorul zonei euro: «Mai rău decât Marea Criză»

Falimentul evident al regimului euro-atlantic în România (I) 
 

yogaesoteric

16 noiembrie 2017

Also available in: Français