Euromiturile evidente şi Armaghedonul economic

de prof. univ. dr. Dumitru Mazilu,
vicepreşedinte al Comisiei Juridice a Adunării
Generale a Naţiunilor Unite (1996-1997)
 

O dezbatere de o amploare fără precedent s-a declanşat mai ales în urma crizei economico-financiare globale care a cuprins şi statele membre ale Uniunii Europene (Artus Patrick, La crise financiére, Editura Descartes, Paris, 2008). Cu deosebire – în aceste dezbateri – au revenit stăruind în continuare două teme majore: Euromyths – Euromiturile şi Armaghedonul economic.

Este cunoscut faptul că marile dicţionare ale lumii precizează că „miturile prezintă evenimente şi fapte ale unor zei sau fiinţe supranaturale ce fac parte din viaţa oamenilor, dar nu le sunt accesibile” (Mit. Britanica Concise Encyclopedia, Editura Enciclopedică Britanică, în traducere română, Editura Litera, 2009, p.1501).
Aceeaşi prestigioasă enciclopedie notează că, în Noul Testament, „Armaghedonul este locul în care regii lumii, conduşi de forţele demonice, vor declara război forţelor divine la sfârşitul veacurilor. Armaghedonul este menţionat numai în Apocalipsa Sfântului Ioan” (ibidem, p.137).

Analişti avizaţi ai Proiectului european au recurs, în decursul celor 61 de ani de la lansare, la studii cu privire la Euromyths, mai ales dintr-o perspectivă critică (Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, în traducerea română de Mihnea Columbeabu, Editura ANTET XX PRESS, 2004).

În ultimii trei ani, revine în cercetările publicate ideea de „Armaghedon economic”, în special după criza declanşată de Grecia şi extinsă cu o rapiditate greu de imaginat în Spania, Portugalia, Irlanda şi chiar în Italia (David Craig şi Matthew Elliott, Marele jaf european. Cum preia controlul asupra vieţii noastre corupta şi risipitoarea Uniune Europeană, Random House Books, 2009, în traducere română de Bogdan Baranovschi, Editura ANTET XX PRESS, 2009).

Mitul – cea mai mare realizare a Proiectului european

Doi distinşi cercetători, supunând unei analize critice Proiectul European, au ajuns la concluzia că cea mai mare realizare a acestui proiect este mitul. Aceştia susţin că „numai aşa se explică dorinţa de integrare a statelor mici” (Christopher Booker, Richard North, op. Cit., p. 295). Uniunea Europeană exercită o puternică forţă de atracţie mai ales prin „nivelul vieţii cotidiene a oamenilor”. Profesorul universitar, medicul, chimistul, farmacistul, inginerul etc. care – în ţări ca România – au un venit de 300-350 de euro pe lună, nemaivorbind de un muncitor care, în unele cazuri, are un venit şi mai mic, văd în UE o adevărată „Cetate de Aur”, unde veniturile sunt de 3000-7000 euro pe lună.

„Mitul vest-european păleşte însă în faţa condiţiilor şi condiţionărilor puse pentru integrare. Înainte de a pătrunde în «Cetatea de Aur», oamenii din unele ţări din estul şi centrul continetului îşi văd spulberate până şi veniturile modeste pe care le aveau, fiind aruncaţi pe drumuri, fără milă, de noii patroni din Vest, care le-au preluat, la preţuri de nimic, uzinele şi fabricile în care lucrau. Realitatea este dramatică astăzi pentru milioane de oameni. Până să li se acorde accesul în «Cetatea de Aur» a UE la care visau în momentul Revoluţiei, oamenii trăiesc cumplita realitate a sărăciei în care au fost aruncaţi de nişte guvernanţi corupţi ce au reuşit performanţa de a patrona cel mai mare jaf al avuţiei unui popor, într-un termen record de numai câţiva ani” (Integrarea Europeană – mit sau realitate, în Integrarea Europeană. Drept Comunitar şi instituţii europene, ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 6).

În slujba păcii

Una dintre cele mai apreciate personalităţi, de al cărei nume a fost legat Proiectul european a fost Robert Schuman. La 9 mai 1950, Schuman – pe atunci ministru de Externe al Franţei – lega lansarea Proiectului european de asigurarea păcii mondiale.

„Pacea mondială – declara Robert Schuman – nu se poate salvgarda fără a face eforturi proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce o Europă organizată şi vie civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de pace. Asumându-şi timp de peste 20 de ani rolul de susţinătoare a unei Europe unite, Franţa a urmărit întotdeauna ca scop esenţial slujirea păcii. Nu s-a realizat o Europă unită şi nu am avut război.
Europa nu se va făuri dintr-o dată, nici conform unui singur plan. Ea va fi construită prin fape concrete care mai întâi vor crea o solidaritate de facto” (R. Schuman, Declaraţie rostită la 9 mai 1950).

Este evident că – după conflagraţia care a dus la pierderea a milioane de vieţi omeneşti – ideea unei construcţii europene în măsură să asigure pacea în Europa şi în întreaga lume nu putea fi susţinută decât cu entuziasm. Acest entuziasm s-a dovedit a fi ceva mai temperat în momentul în care au fost abordate „căile şi modalităţile concrete privind transpunerea în viaţă a Proiectului european”.

Opinii divergente s-au înregistrat mai ales în privinţa statului Europei unite, proiectate la 9 mai 1950. Cei mai mulţi promotori ai proiectului european considerau realistă opţiunea pentru „o structură care să faciliteze şi gestioneze cu succes cooperarea economică a statelor europene”. Unii vedeau însă chiar din anii 1950-1960, o structură politică care să fie în măsură să dispună soluţii la nivel regional deci pentru toate statele care acceptă Proiectul european.
Se contura opinia că Europa unită ar putea fi, la început, o confederaţie şi, cu trecerea timpului, o federaţie.
Această opinie a fost considerată inacceptabilă nu numai pentru Marea Bitanie, dar chiar şi pentru Charles de Gaulle – unul dintre cei mai luminaţi lideri ai Franţei şi ai lumii. La 15 mai 1962, Charles de Gaulle preciza că „numai statele sunt îndreptăţite, legitime şi capabile să realizeze o uniune politică. În prezent nu există şi nici nu poate exista altă Europă decât Europa statelor – desigur cu excepţia miturilor, a ficţiunilor şi a alegoriilor” (C. De Gaulle, Conferinţa de presă din 15 mai 1962).

Winston Chrchill care, la Conferinţa pe care a susţinut-o la Universitatea din Zürich, în 1964, s-a pronunţat pentru „Statele Unite ale Europei”, luând ca exemplu Statele Unite ale Americii, cu care Anglia a colaborat cu succes în timpul conflagraţiei mondiale, vedea posibilă o „uniune politică asemănătoare celei americane”, dar nu considera că locul Marii Britanii ar putea fi într-o astfel de uniune politică. „Suntem alături de Europa – declara Winston Churchill – dar nu facem parte din ea. Suntem uniţi, dar nu incluşi. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu absorbiţi. Iar, dacă oamenii de stat europeni nu se adresează cu cuvinte folosite din bătrâni «Grăire-ai pentru Rege, sau căpetenia oştirii?» am răspunde ca femeia sunamită: «Ba, domnule, căci sălăşluim printre ai noştri».
Trebuie să construim un soi de State Unite ale Europei. Marea Britanie, comunitatea britanică a naţiunilor, puternica Americă trebuie să fie prieteni şi sponsori ai noii Europe” (W. Chrchill, Collected Essays of Winston Churchill, vol.2, Churchill and Politics, Library of Imperial History, London, p.176).

Fără îndoială că opiniile celor trei mari personalităţi – Robert Schuman, Charles de Gaulle şi Winston Chrchill – nu epuizează contribuţiile la dezbaterea publică a Proiectului european, dar ne ajută să înţelegem substanţa promovării sale pe un continent în care mândria naţională şi ataşamentul fiecărui european la o identitate dobândită în secole şi milenii dăinuie şi va dăinui şi în vremurile ce vor veni.
Pentru că Charles de Gaulle a avut şi continuă să aibă dreptate: „În prezent, nu există şi nu poate exista altă Europă decât Europa statelor – desigur cu excepţia miturilor, a ficţiunilor şi a alegoriilor” (ibidem).

Eurocraţii au cuvântul

În condiţiile în care, cu deosebire în ultimii ani, s-au amplificat criticile la adresa comportamentului unora din funcţionarii care fac parte din „birocraţia nealeasă de la Bruxelles”, Directoratul General pentru Comunicaţii al Uniunii Europene a dat mai multe comunicate de presă în care pune accentul pe „realizările remarcabile ale instituţiilor europene”.

Directorul General pentru Comunicaţii susţine că cei care formulează critici la adresa instituţiilor europene greşesc, „mai ales pentru că nu cunosc în detaliu la ce performanţe au ajuns aceste instituţii în efortul de a promova Proiectul european”.
Liderii acestor instituţii pun accentul mai ales pe „realismul Proiectului”, încercând să demonstreze că „nu este un mit – cum unii critici afirmă”, ci „o construcţie durabilă de care cetăţenii Europei au nevoie” (David Carig şi Matthew Elliott, Pentru noi sau împotriva noastră?, în op. Cit., p.6).

Aşadar, la nivelul conducerii instituţiilor europene, Euromyths sunt combătute cu o insistenţă neobişnuită, dar liderii acestor instituţii nu reuşesc totuşi să ofere soluţii mai ales pentru depăşirea nu numai a efectelor, ci cu deosebire a cauzelor crizei economico-financiare fără precedent care a atins în substanţă multe domenii şi sectoare din Uniunea Europeană.

Diplomaţia UE combate „Armaghedonul financiar”

Atât Consiliul European, cât şi Comisia Europeană, dar chiar şi europarlamenarii s-au implicat într-o activitate diplomatică fără precedent, pentru a combate „Armaghedonul economico-financiar” abătut asupra Zonei euro în anii 2008-2012.

În scopul de a menţine Grecia în Zona euro, Angela Merkel, Nicolas Sarkozy (la acea vreme), Jose Manuel Barroso şi alţi lideri ai Uniunii Europene şi-au concertat demersul diplomatic în trei direcţii:
1. mai întâi, în direcţia convingerii bancherilor să ajute financiar Grecia în condiţii cât mai avantajoase;
2. apoi, în direcţia stopării extinderii fenomenului economico-financiar grec în alte ţări membre ale Zonei euro;
3. şi, în cele din urmă, în direcţia explicării celorlalte ţări care nu fac parte nici din Zona euro, dar nici din Uniunea Europeană, că „Armaghedonul economico-financiar” cu care se confruntă Uniunea este trecător şi că „europenii vor acţiona uniţi, să menţină construcţia europeană pe o linie ascendentă” (Angela Merkel, Statement on the Summit from 8-9 December 2011, Bruxelles, 8 decembrie 2011).

Demersurile diplomatice ale liderilor europeni au dat rezultate cel puţin în cazul combaterii crizei din Grecia: 130 miliarde de euro au fost puse la dispoziţia guvernului de la Atena în prima perioadă; apoi o nouă tranşă de 100 de miliarde s-a acordat grecilor care nu se hotărăsc nici astăzi să accepte „politica de austeritate”, pentru a-şi putea plăti datoriile.

Diplomaţia europeană încearcă acum să convingă creditorii să accepte ştergerea datoriei Greciei… Desigur, aceasta va reprezenta o soluţie pentru Atena, dar ce se va întâmpla cu „Armaghedonul economic” care s-a abătut asupra Spaniei, Portugaliei, Irlandei, şi chiar şi asupra Italiei?…

Articol preluat din Revista Lumea.

Citiţi şi:

Austeritatea a început să devasteze economiile naţionale

Instituţiile europene: Mari idei expuse în limbaj de lemn

yogaesoteric
04 octombrie 2013