Eurovision «corect politic»: Spălarea creierilor la nivel continental prin progresismul globalist

 

Iluzia democraţiei

Scandalul Eurovision a generat o mare emoţie în societate. La făcătura de concurs organizată de bugetofaga Televiziune Română, marea favorită a fost trântită de doi homosexuali din juriu, strict din cauza convingerilor ei pro familie. Asta probabil ca o dovadă a toleranţei. Este chiar util de constatat acest aspect, doar nouă, ăstora care cârâim, ni se tot spune că suntem intoleranţi.

Cum chestiunea ţine mai mult de monden, poate aş fi trecut peste. Nu prea mă pasionează vedetele inventate, iar Eurovision-ul chiar nu înţelegeam cu ce se mănâncă. Însă, cum tot îmi intrau ştiri despre subiect, m-am hotărât să fac o lectură diagonală ca să înţeleg ce-i mai animă pe români. Culmea este că, după ce m-am documentat puţin, am constatat că subiectul nu doar că este util, dar este şi deosebit de ofertant. Şi ca fapt în sine, dar, mai important, ca studiere şi înţelegere a maşinăriei din spatele său.

Eurovision este un produs al Europe Broadcast Union (EBU), o moştenitoare de după al Doilea Război Mondial a International Broadcasting Union (IBU). Ideea concursului a fost aceea de a replica formatul Festivalului de la San Remo la nivel european, având în centru ideea păcii între popoarele europene. Întreaga maşinărie a fost de la bun început una progresistă, menită a uniformiza creierele într-un mod optimizat, prin transmiterea programelor ideologice la nivel european.

Ceea ce este interesant în ceea ce priveşte concursul în sine este modul în care sunt alese piesele. În primul rând este necesar să existe un juriu. Care juriu mai nimeni nu ştie cum se întocmeşte. Ăia de la TVR nu se obosesc să ne spună, doar banii pe care-i iau din contribuţiile noastre „li se cuvin”. Dar aceeaşi situaţie este peste tot prin Europa. Juriile se constituie din „specialişti” numiţi nu se ştie de cine.

Însă este important să se ţină cont şi de faptul că este un concurs de popularitate. Astfel se introduce o a doua variabilă: publicul. Te-ai gândi că dacă tot se fac eforturi, iar spectatorii mai sună şi la telefoane cu suprataxă, votul publicului este cel care decide în cea mai mare proporţie. Sau cel puţin într-o proporţie egală cu a juriului. Doar este un concurs de popularitate, nu-i aşa?

Aiurea! Tot ceea ce înseamnă vot popular este un fake. În realitate, tot votul popular valorează cât votul unui jurat. Adică, indiferent de ceea ce alege publicul, jocurile se fac tot în juriu unde se decide „cum trebuie”. În final însă, la anunţarea câştigătorului, publicul are impresia că aşa a votat lumea, nu că aşa a hotărât juriul. Iată ilustrarea perfectă a fake-democraţiei.

Dacă este ceva demn de a fi luat în seamă, este tocmai înţelegerea acestei maşinării imbecilizante. Publicul are doar iluzia că deţine puterea, în timp ce deciziile se iau în cercurile mai mult sau mai puţin oculte. De altfel, acesta este şi modul în care este construită aşa-zisa democraţie a Uniunii Europene. Se fac alegeri, oamenii se duc la vot ca să-şi trimită reprezentanţii la cel mai înalt for european. Oamenii care sunt trimişi sunt votaţi pe nişte liste întocmite într-un mod destul de opac, dar să lăsăm acest amănunt de-o parte şi să presupunem că, într-adevăr, cei pe care i-a dorit populaţia ajung acolo. Însă, odată ajunşi la Bruxelles, constată că rolul lor e unul de a cincea roată la căruţă.

Dacă iei în serios ceea ce se petrece în Parlamentul European, ai şansa să-ţi pierzi timpul prin comisii absurde, să participi la înţelegeri şi şmenuieli politice şi alte asemenea îndeletniciri. Dacă eşti mai deschis la cap, realizezi că toată treaba este una inutilă. Ceea ce face Parlamentul European e zero. Hotărârile esenţiale le ia Comisia Europeană care n-are nicio legătură cu Parlamentul. Ăia iau deciziile după cum le sunt dictate de interesele ţărilor mari (Germania şi Franţa în principal) sau, atunci când sună cineva pe „firul scurt”, după ceea ce spune acel cineva. Practic, poţi să ai 99% din voturile din Parlamentul European, că tot nu faci mare scofală. Eventual poţi face ceva scandal, dar cam atât. Furtună într-un pahar cu apă.

După cum observaţi limpede, modelul juriului de la Eurovision este identic cu modalitatea de funcţionare a Uniunii Europene. Votul popular – democraţia aşadar – este una doar de formă. Când e vorba de decizii, acestea se iau în cămăruţe neştiute ale puterii, servind cu totul alte interese decât pe cele ale simplului votant. Dar prostimea trăieşte cu iluzia că a votat şi că ceea ce se petrece este o urmare firească a alegerilor care au avut loc.

Iată aşadar cum arată „democraţia 3.0”. Este ca şi cum ţi s-ar da un pistol care doar pocneşte şi ţi s-ar spune că dacă nu-ţi convine unul dintre cei care apar pe ecran, să îndrepţi pistolul spre el şi să-l împuşti. Ţi se mai spune că dacă se strânge un număr suficient de oameni care-l „împuşcă” pe respectivul, atunci el moare. Vă imaginaţi câtă pasiune poate genera un asemenea joc bolnav? Şi vă imaginaţi câtă satisfacţie vor avea unii când vor auzi că X sau Y a murit ? Vor crede că ei au influenţat asta, neavând habar că defunctul a murit în urma unui accident de maşină sau a unei boli pe care n-o ştiau decât doctorii şi apropiaţii săi.

În mare ne îndreptăm spre un fake-society şi culmea e că minţile simple abia aşteaptă să ajungă acolo. Doar acolo este lumea lor, în care pot împuşca pe oricine fără nicio consecinţă.

Autor:
Dan Diaconu


Citiți și:

«Lupta de clasă» a mai produs o victimă: Laura Bretan 
Decelarea mecanismelor infernale de actiune ale ideologiei progresismului 

 

yogaesoteric
24 iunie 2019


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More