Experimente uitate

Anumite experimente par născute sub o stea nefastă. Când sunt anunţate pentru prima dată, ele apar ca fiind de o mare importanţă, dar apoi foarte repede nu se mai aude nimic despre ele. Ele nu sunt niciodată, în mod decisiv, dovedite sau contestate, dar par sortite eşecului, la fel şi „Olandezul zburător” care nu ajunge niciodată într-un port.

Există multe raţiuni pentru care aceste experimente nu au o altă soartă decât aceea de a fi „uitate”. Rezultatele lor pot fi într-o contradicţie categorică cu credinţele acceptate ale epocii respective. Experimentatorul poate „călca pe cineva pe bătătură” sau poate sărăci; el poate deveni irascibil sau singuratic, sau poate muri.

Aici vom prezenta doar câteva cazuri, experimentele uitate sunt într-un număr mult mai mare.


Vedere fără ochi

De mai mulţi ani, Jules Romains, cunoscutul scriitor şi filozof francez, conducea experimente într-un efort de a demonstra ipoteza stranie dar nu imposibilă că fiinţele umane pot vedea prin piele. Analizând câteva cazuri de vedere supranormală, Romains a ajuns la concluzia că aşa cum ochiul uman a evoluat din ţesutul pielii (epidermic), celulele epidermice mai au încă abilitatea latentă de a transmite impresii vizuale.

Romains a elaborat teoria sa în lucrarea intitulată „Vederea fără ochi”. El credea despre corpusculii Ranvier, organe nervoase microscopice ale pielii, că sunt de fapt ochi potenţiali şi a susţinut, în cadrul antrenamentului său, că subiecţii orbi învăţau să distingă lumina şi întunericul cu „ochii” din obraji, degete şi nas. El declara că unii dintre subiecţii săi erau capabili chiar să citească şi să distingă culori.

El considera că experimentele sale explicau cazurile de aşa-numiţi „ochi cu raze X” ai oamenilor care conduseseră maşini fără să vadă, precum şi superstiţiile băştinaşilor din Samoa, care credeau că orbii pot vedea prin intermediul corpului lor.

În anul 1922, Romains făcea o demonstraţie remarcabilă. Trei subiecţi erau făcuţi să nu mai vadă absolut deloc de către un ocultist, în următoarea manieră:

Benzi de hârtie adezivă erau plasate în formă de cruce pe pleoapele fiecărui ochi; aceasta era acoperită de două prese rectangulare de mătase neagră. În final, un bandaj din pluş negru, cu două tampoane ovale pentru ochi, strângea totul la un loc.

Privaţi de vedere în acest mod, subiecţii priveau fotografii înrămate ce conţineau litere, numere şi bucăţi colorate de hârtie, acoperite de sticlă. Plasând ramele lângă frunţile sau vârfurile degetelor lor, subiecţii erau capabili să distingă culorile albastru, roşu şi verde, numere ca 380, 20, 4 etc. Ei puteau „vedea”, de asemenea, contururile generale ale desenelor simple.

Printre personalităţile care au atestat validitatea experimentelor erau M. Ledoux-Lebard, M. Maublanc, Dr. B. L. Couchoud, Dr. Charles Robert şi Anatole France.


Plantele şi sistemul nervos

În 1927, după multe experimente, Sir Jagadis Chunder Bose, cunoscutul horticultor de renume mondial, concluziona că plantele au un sistem nervos similar animalelor. Folosind instrumente foarte sensibile, el susţinea că a detectat reacţia plantelor la durere, că a înregistrat bătăile „inimilor” lor.

El a testat plantele cu otrăvuri, descoperind faptul că ele reacţionează cam în acelaşi fel ca şi animalele. Eterul şi cloroformul le făceau să nu mai răspundă la stimulii electrici. La moarte, fasolea de grădină elibera sarcini electrice.

Un rezumat al experimentelor lui Sir Bose a fost publicat în Literery Digest” din 17 septembrie 1927. Descoperirile sale dovedite clar, deşi ignorate apoi, par de cea mai mare importanţă pentru horticultură.



Un seismograf inedit

La ora 6 dimineaţa, într-o zi din luna martie 1933, un cutremur de pământ din California de Sud a avut ca rezultat 100 de morţii. Centrul avariei a fost oraşul Compton. Seismografele au localizat epicentrul cutremurului la 30 de mile depărtare, în oraşul Newport. Newport însă nu a fost avariat.

Dar plăcile de mormânt căzute nu au fost de acord cu seismografele. Ele indicau că centru cutremurului se află exact sub zona care fusese centrul avariei, ceea ce pare mult mai logică. La aceasta se aştepta şi dr. Thomas Clements de la Universitatea din sudul Californiei.

 

Dr. Clements a coordonat experimente în care a folosit pietre indicatoare mişcătoare simulând şocuri printr-un cutremur produs artificial şi a tras concluzia că prin trasarea direcţie de cădere a unor asemenea markeri, centrul cutremurului se poate preciza cu o acurateţe mult mai mare decât cu ajutorul unui seismograf.

El a sugerat că experimentele sale puteau fi verificate în timpul cutremurelor de pământ, notând ce direcţie iau pietrele în cădere. De fapt, dr. Clements şi-a verificat el însuşi propriile sale teorii – în timpul cutremurelor din Helena, sudul Californiei şi Santa Barbara. El şi-a unit experienţele cu cele ale geologului japonez Omori, care lucra cu pietrele luminate (pietrele lanternă).

Dacă concluziile dr. Clement au fost într-adevăr corecte, ele vor putea aduce o contribuţie importantă la înţelegerea fenomenelor cutremurelor de pământ. Totuşi, în 1936 s-a auzit pentru ultima oară despre investigaţiile sale în acest domeniu.



Plantele telepate

 
„Unele dintre cercetările mele indică faptul că plantele pot emite o radiaţie stranie” – spune horticultorul moscovit dr. Alexander Gurwitsch.

Lucrând la Institutul Histologic al Primei Universităţi Sovietice el a selectat o rădăcină simetrică de ceapă şi a pus-o într-un tub metalic, asemănător unui minuscul tun având plasat la capăt proeminenţa de la vârful rădăcinii.

Apoi, el a ales o a doua rădăcină pe care, de asemenea, a acoperit-o cu metal, exceptând o mică zonă. Apoi, el a direcţionat rădăcina ”proiectil” asupra micii zone descoperite a rădăcinii „receptor”. Expunerea a durat 3 ore. Apoi, examenul microscopic a arătat faptul că celulele din aria expusă au crescut cu o foarte mare rapiditate.

S-a făcut multă vâlvă în jurul acestei experienţe a lui Gurwitsch, în cadrul articolului „Radiaţie şi viaţă” din Harper Magazin”, din iulie, 1934. S-a afirmat faptul că problema rămâne de studiat. Totuşi, chiar dacă Gurwitsch a devenit între timp celebru, aceste experienţe nu au continuat.
 

Confirmarea ştiinţifică a radiesteziei

 
Cu puţin timp înaintea primului război mondial, ştiinţa s-a decis să testeze o dată pentru totdeauna presupusele abilităţi mitice ale clarvăzătorilor care descopereau sursele de apă cu ajutorul beţişoarelor ramificate.

Coordonatorul acestei investigaţii a fost ales un cercetător mai puţin cunoscut, profesorul W. F. Barrett, care preluase catedra de Fizică Experimentală din cadrul Colegiului Regal de Ştiinţă al Irlandei. Investigaţiile sale s-au întins pe mai multe luni, fiind testaţi un număr mare de astfel de prezicători necunoscuţi. Rezumându-şi constatările, prof. Barrett a declarat:
„La prima vedere, unii dintre subiecţi păreau a nu avea nici un fel de înzestrări radiestezice, ştiinţifice. Totuşi… observaţiile mele atente şi critice au arătat faptul că anumite fiinţe intuitive aveau o veritabilă uşurinţă sau capacitate de a percepe prezenţa surselor de apă subterane, fenomen ce nu are deocamdată nicio explicaţie ştiinţifică. Personal, cred că explicarea ei va fi găsită într-o capacitate paranormală înrudită cu clarvederea.”

Concluziile sale au fost surprinzătoare şi tulburătoare. Oamenii de ştiinţă fac însă rareori referiri la investigaţiile sale. Descoperitorii surselor de apă continuă să practice această îndeletnicire aşa-zis empirică cu ajutorul beţelor lor bifurcate numite anse radiestezice.
 


Destinul donatorilor şi al sângelui lor

 

„Imediat ce simt o durere în braţ, voi nota momentul. În acest fel sper că voi putea stabili corelaţii interesante.” Astfel îşi spunea Frederick George Lee, un constant donator de sânge al Spitalului Middlesex, Londra, care avea convingerea că resimte o durere în braţ de fiecare dată când vreuna din persoanele căruia el îi donase sânge murea.

Următoarea dată când a simţit o astfel de durere, el şi-a notat cu grijă ora, apoi a verificat teoria sa cercetând în certificatele spitalului. Fusese exact momentul în care murise persoana căruia el îi donase din sângele său.

În decurs de 3 ani, Lee a donat sânge de 24 de ori la Spitalul Middlesex. Şapte dintre pacienţi au murit. De 7 ori Lee a simţit: “… o durere acută în braţ exact în momentul în care pacientul murea. El însuşi se simţea deprimat, profund mâhnit şi copleşit de boală, de fiecare dată când aceste dureri apăreau.”

Faptul este remarcabil, pentru că în nici unul dintre aceste cazuri Lee nu văzuse pacientul pe parcursul transfuziei, şi nu fusese niciodată conştient de starea pacientului până când sosea ultimul moment, în care percepea o durere ascuţită în braţul său.

Acestea sunt faptele unui „straniu experiment de telepatie” prezentat în ziarul „Time” din 7 septembrie 1925. Lee era în continuare donator de sânge al spitalului Middlesex atunci când în ziarul „Time” apărea acest articol.
 


Dispozitivul de vizualizat aura

 
În 1920, dr. W. J. Kilner publica o lucrarea „Atmosfera umană” (The Human Atmosphere) descriind anumite experienţe prin care pretindea că a descoperit un înveliş de radiaţii ce înconjoară corpul uman precum o cochilie. El denumea această radiaţie „aura umană”.

Investigaţiile sale au început în 1908, perioadă în care se afla în colaborare cu spitalul St. Thomas din Londra. În timp ce coordona anumite experienţe, el a avut şansa de a cerceta un ecran vopsit cu vopsea numită dicianină. Privind corpul dezbrăcat al unei persoane vii prin acest ecran, el a descoperit faptul că putea vedea un nor distinct de radiaţii ce se extindea pe circa 20 de centimetri în jurul corpului respectiv. Aceste radiaţii apăreau, adeseori, în culori variate. Odată cu moartea persoanei, „aura” dispărea.

Dr. Kilner afirma chiar că atunci când o anumită parte a corpului era serios bolnavă, aura din jurul acelei zone prezenta importante modificări. Utilizând descoperirea sa , el a diagnosticat corect numeroase afecţiuni.

La scurt timp după primul raport al descoperirii sale, mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care Dr. C. Martin şi Dr. Barker Smith, au confirmat cele susţinute de el. Havelock Ellis declara că, folosind ecrane de tipul celor ale doctorului Kilner, reuşea să vadă cu uşurinţă „aura”.

Dr. Kilner nu a fost un mistic. El considera că şi-a adus astfel o contribuţie importantă la ştiinţa diagnosticării. Poate că într-adevăr a făcut-o. Poate că experienţele sale ar putea deveni baze fundamentale ale medicinii viitorului. Există însă şi astăzi mulţi sceptici care susţin că pur şi simplu el s-a înşelat prosteşte jucându-se cu o vopsea albastră.
 

Cum poate fi învinsă moartea 

 
Lazarus III reîncepea să prezinte anumite semne de viaţă în ziua de vineri 13 aprilie 1934. Pe 19 mai, acest câine reînsufleţit era capabil să meargă şi să mănânce regulat. Pe 4 iunie el şi cel care îl înviase solicitau părăsirea laboratorului universităţii din California.

Dr. Robert Cornish îl omorâse pe Lazarus III, unul din câinii aflaţi în lotul experimental, prin asfixiere cu nitrogen. După 4 minute de moarte, câinele a fost  readus la viaţă printr-o metodă care, într-o formă mai primitivă, avusese un succes parţial şi asupra altor câini. Creierele acestor câini nu au fost recuperate total şi ei au suferit apoi, din această cauză, o „a doua moarte”.

Metoda de reînsufleţire combina respiraţia artificială realizată cu o aparatură specială, cu o injecţie descoperită de dr. Cornish. Injecţia conţinea sângele unui alt câine, heparină, o soluţie fiziologică salină, epinefrină şi gumă arabică.

Desigur, experienţele dr. Cornish constituiau unele dintre cele mai promiţătoare modalităţi de reanimare. Dr. Cornish considera că munca sa era doar la început. Ultima veste cu privire la acestea se referea la faptul că Lazarus III trăise 3 luni şi că îşi recuperase integral capacităţile sale. Acestea se petrecea în iulie1934.
 
Isteţimea şobolanilor 
 
În 1920, psihologul William McDougal începea la Universitatea Hartward o serie de experimente desemnate să stabilească dacă animalele sunt sau nu capabile să moştenească abilităţile dobândite de părinţii lor. El a pus şobolanii albi, câte unul la un anumit interval de timp, într-un rezervor de apă, din care ei puteau scăpa numai înotând prin unul din cele două pasaje. Unul era luminat dar, trecând prin el, şobolanii erau electrocutaţi cu un curent slab, iar celălalt era neiluminat şi trecând prin el şobolanii puteau scăpa, fără şocuri electrice. McDougal a înregistrat prin câte încercări şobolanii au învăţat să scape înotând prin pasajul neiluminat!

Întrucât aceste rezultate experimentale sfidau teoria ortodoxă a moştenirii, bazată pe genetica mendeleiană, cercetările lui McDougal au fost supuse unu scrutin critic de savanţii vremii, ei raportând că rezultatele erau false, deoarece acestea ar fi ales doar şobolanii cei mai inteligenţi din fiecare generaţie.

Ca răspuns la aceasta, el a început un nou experiment în care a selecţionat numai cei mai stupizi şobolani din fiecare generaţie (pentru că există un fel de teste şi pentru şobolani, prin care li se determină coeficientul de inteligenţă) pentru a fi părinţi ai următorilor. În acord cu genetica convenţională, ar fi trebui ca ei să înveţe din ce în ce mai greu.

În realitate s-a întâmpla exact invers şi după 20 de generaţii şobolanii au învăţat de 10 ori mai repede decât primele generaţii ale strămoşilor lor proşti. Aceste experimente au fost apoi reluate şi validate şi de alţi cercetători cum ar fi: dr. Crew din Edinburgh şi prof. Agar din Melbourne.
 


Cum să faci benzină din apă

 

Dintre toate istorisirile despre invenţii care au zguduit lumea, poate că nici una nu este mai stranie ca următoarea.

În primele luni ale anului 1917 – chiar înainte ca Statele Unite să intre în primul război mondial – Walter Scott Mariwether, un vechi ziarist şi editor al publicaţiei „New York World”, a fost chemat în biroul comandantului Earl F. Jessop, inginer ofiţer superior şi căpitan al şantierului naval Brooklyn Navy Yard. Comandantul Jessop a declarat: „Tocmai am văzut ceva despre care toate cunoştinţele mele tehnice îmi spune că e…imposibil. Totuşi, cu siguranţă că instrumentele mele de precizie nu m-au înşelat. Tocmai am testat o invenţie care, după toate indiciile, pare a fi cea mai mare descoperire de la inventarea prafului de puşcă.” Iată în continuarea relatarea comandantului Jessop.

Printre inventatorii de geniu, ale căror invenţii era de datoria sa să le investigheze, se află un portughez, numit John Andrews, care locuia în McKeesport, Pennsylvania. Andrews pretindea că a descoperit o substanţă care, adăugată la apă proaspătă sau la apă sărată, ar produce un înlocuitor al benzinei. Când Andrews a intrat cu maşina în şantierul naval Brooklyn, el ducea cu el o mică servietă. I s-a dat o găleată cu apă şi o canistră goală care a fost controlată temeinic.

Cu aceste lucruri el s-a aşezat pe locurile din spate ale maşinii sale. Un moment mai târziu, când s-a reîntors, găleata era goală şi canistra era plină cu ceea ce părea a fi tot apă. Comandantul Jessop a dus canistra personal în laboratorul şantierului şi a turnat conţinutul în rezervorul de benzină a unei bărci cu motor. Rezervorul fusese în prealabil golit de tot combustibilul şi încărcat cu 2 litri de apă de „combustibil”, pe care Andrews îl amestecase în prealabil.

Motorul a pornit imediat şi a funcţionat 75% din eficienţa sa maximă, până când „combustibilul” lui Andrews s-a consumat complet. Departamentul maritim a privit invenţia cu multă suspiciune, dar i-a cerut lui Andrews să revină în ziua următoare.
 
De data aceasta el a fost plasat într-o cameră de beton, fără ieşire, cu excepţia unei uşi. I s-a dat o găleată cu apă de mare şi o canistră de 4 litri. Când a ieşit, găleata era goală, iar canistra era plină. Era imposibil să fi folosit altfel apa de mare, decât turnând-o în canistră. Conţinutul canistrei  a fost pus într-un motor, care a funcţionat ca şi mai înainte. Departamentul marinei s-a reunit, iar Andrews s-a întors la McKeesport. Câteva zile mai târziu, directorul şantierului naval „Josefus Daniel” a trimis după Andrews, acesta n-a mai putut fi găsit.

Restul povestirii se află învăluit în mister. Se presupune că Andrews a plecat în grabă spre Anglia pentru a negocia cu Guvernul Britanic. Era posibil să se fi întors totuşi în America. Se spune chiar că a devenit un pustnic.

În perioada demonstraţiei făcute, comandantul Jessop a declarat: „Cu precauţiile pe care le-am luat… nu există posibilitate de înşelătorie.”

Câţiva ani mai târziu, în care 1935, el era încă de aceeaşi părere. A fost anul în care Mariwether a scris o relatare despre acest incident, publicată în „Esquire” şi în Reader s Digest”.

Ca o dublă verificare, Mariwether şi-a trimis manuscrisul lui Jessop, care l-a citit şi a certificat acurateţea faptelor descrise. În timpul căutărilor lui Andrews, în 1917, camera sa a fost găsită într-o mare dezordine şi mulţi ani s-a crezut că a fost răpit în mod misterios.
Totuşi, s-a stabilit mai târziu că plecase grăbit şi în secret spre Anglia.
 

Sinteză din capitolul 6 din „Cartea misterelor” scrisă de Gregorian Bivolaru.

 

yogaesoteric
aprilie 2007

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More