Experimentul fără precedent care erodează dezvoltarea cognitivă a copiilor noștri

În contextul în care un număr tot mai mare de cercetări recente dovedesc impactul nefast al dispozitivelor digitale introduse în educație și modul cum acestea afectează procesul învățării și dezvoltarea cognitivă a copiilor noștri, ducând la rezultate slabe, am ales să traduc un text pertinent inspirat de volumul recent apărut al lui Jared Cooney Horvath, The Digital Delusion (Capcana digitală). Articolul de mai jos, apărut în revista Education Next, aparține lui Carl Hendrick, cercetător în educație și profesor britanic, cunoscut pentru popularizarea descoperirilor din psihologia cognitivă și știința învățării aplicate în practica pedagogică.

A predat la școli secundare din Marea Britanie, s-a implicat în cercetare și în formarea profesorilor și este autor al volumului How Learning Happens (Cum are loc învățarea). În prezent, este director de cercetare în educație la Academica University of Applied Sciences. În textul de față, Hendrick prezintă cartea menționată, care oferă o analiză critică bine documentată și o sinteză clară a cercetărilor recente și dovezilor despre modul în care tehnologia schimbă procesul de învățare, afectând atenția, memoria și capacitatea de înțelegere profundă.

În România, digitalizarea școlii este prezentată ca o soluție inevitabilă și „benefică”. Astfel, apariția unor astfel de lucrări este necesar să prilejuiască revenirea urgentă la realitate și la o evaluare lucidă a datelor, atât pentru decidenții din domeniul educației, cât și pentru părinți și pentru societate în ansamblu. (Irina Bazon)

**********

Istoria tehnologiilor aplicate în sfera educației este marcată de o ironie izbitoare. De mai bine de jumătate de secol, ni s-a vândut aceeași promisiune: instrumentele digitale vor revoluționa procesul învățării, scutind elevii de corvoada memorării mecanice și oferindu-le posibilitatea să exploreze domeniile cunoașterii în mod liber și după propriile lor preferințe. Însă, în toată această perioadă, s-au adunat dovezi că promisiunea cu pricina a rămas, în mare parte, nesusținută de realitate. Cu toate acestea, industria s-a dezvoltat spectaculos, dintr-o inițiativă modestă într-un colos economic, evaluat la circa 400 de miliarde de dolari, integrat astăzi în aproape fiecare aspect al școlarizării. Cartea lui Jared Cooney Horvath, The Digital Delusion: How Classroom Technology Harms Our Kids’ Learning – And How To Help Them Thrive Again (Capcana digitală: Modul cum utilizarea tehnologiei în clasă afectează semnificativ învățarea – Și cum îi ajutăm pe cei mici să fie din nou capabili de performanță), este cea mai cuprinzătoare lucrare de până acum care explică acest paradox și propune o posibilă cale de ieșire.

Horvath, pedagog neurolog care a efectuat cercetări și a susținut prelegeri la universități și școli de pe șase continente, își începe cartea cu o afirmație tranșantă: „Copiii noștri au capacități cognitive mai reduse decât aveam noi la vârsta lor”. Nu este o exagerare folosită pentru a provoca. Pe parcursul a aproape întregului secol XX, s-a înregistrat o creștere constantă a nivelurilor de IQ: fiecare generație a dobândit aproximativ șase puncte în plus față de nivelul părinților – fenomen cunoscut sub numele de Efectul Flynn. Totuși, în jurul anului 2000, această tendință s-a inversat într-o mare parte a lumii occidentale. Interesant este că, în țările unde s-a menținut în măsură semnificativă învățământul tradițional, acest declin nu s-a înregistrat. Dar este oare de vină tehnologia sau avem de-a face doar cu o coincidență?

Nu poate fi ignorată suprapunerea dintre acest declin cognitiv și răspândirea accelerată a utilizării tehnologiei în clasă. Astăzi, peste jumătate dintre elevi folosesc computerele la școală între una și patru ore zilnic; nu mai puțin de un sfert dintre ei petrec mai mult de patru ore în fața ecranelor într-o zi obișnuită de șapte ore la școală. Iar datele arată că mai puțin de jumătate din acest timp este dedicat învățării propriu-zise: atunci când folosesc dispozitivele în clasă, elevii sunt distrași de la sarcini și își pierd concentrarea timp de până la 38 de minute din fiecare oră. Departe de revoluția promisă, asistăm la un experiment fără precedent care erodează capacitățile cognitive ale copiilor noștri.

Ce relevă datele

Punctul forte al cărții The Digital Delusion este modul sistematic în care sunt adunate și prezentate dovezile. Horvath aduce la un loc rezultate din evaluări internaționale, meta-analize și studii de specialitate pentru a construi un argument greu de contestat. Imaginea la nivel global pe care ne-o înfățișează este sumbră. La testările PISA, elevii care folosesc computerul mai mult de șase ore pe zi obțin scoruri cu 66 de puncte mai slabe decât cei care nu îl folosesc – însemnând un decalaj echivalent cu coborârea din zona performanței medii până aproape de partea inferioară a clasamentului, adică aproximativ cu două calificative școlare. Rezultatele PISA din 2022 au indicat o scădere de 15 puncte la matematică, cel mai mare declin înregistrat vreodată între două cicluri succesive ale evaluării. Datele TIMSS 2019 dezvăluie tendințe similare: elevii care au utilizat zilnic computerul au obținut rezultate cu 41 de puncte mai scăzute la matematică și cu 51 de puncte mai puțin la științe decât cei care îl folosesc ocazional.

Meta-analizele reflectă o situație la fel de descurajatoare. Horvath sintetizează rezultatele din 398 de meta-analize, cuprinzând peste 21.000 de studii, identificând o mărime medie a efectului de +0,29 deviații standard în ceea ce privește folosirea tehnologiei în educație (însemnând un impact modest asupra rezultatelor școlare, n.trad.). La prima vedere pare un rezultat modest benefic. Dar, în educație, progrese semnificative sunt asociate de regulă cu mărimi ale efectului cuprinse între +0,40 și +0,50. Singurele intervenții care depășesc constant acest prag sunt sistemele inteligente de instruire (+0,52) și intervențiile destinate tulburărilor de învățare (+0,61). Programele de tipul „Un laptop pentru fiecare elev”, marea speranță a reformatorilor în domeniul educației, produc un efect de doar +0,16 deviații standard. După cum remarcă pe un ton sec Horvath, investițiile în instalarea de aparate de aer condiționat în școli au un impact mai benefic asupra învățării decât a investi într-un laptop pentru fiecare elev.

Trei constatări merită subliniate. Prima este că înțelegerea textului citit este în mod constant mai slabă când lectura are loc pe ecran decât pe suport tipărit, cu un efect de –0,15 în general și de –0,29 în cazul textelor de tip informativ. Ecranele nu oferă ancorarea spațială care facilitează formarea memoriei (Când citim pe hârtie, creierul nu memorează doar conținutul textului, ci și unde se află informația pe pagină, poziția în carte, grosimea paginilor citite și a celor rămase – repere spațiale care ajută memoria să organizeze informația și astfel să o rețină mai ușor, n.trad.). În al doilea rând, elevii care-și iau notițe scrise de mână obțin rezultate mai bune la învățătură decât cei care le tastează, efectele fiind de –0,19 privind capacitatea de reamintire imediată și de –0,42 atunci când notițele sunt recapitulate ulterior. Tastarea favorizează o transcriere superficială, mecanică, în timp ce scrisul de mână determină creierul să proceseze și să sintetizeze informațiile. În al treilea rând, scrisul de mână dezvoltă abilități motorii fine asociate circuitelor neuronale activate prin lectură, implicând trupul, ceea ce nu poate avea loc prin tastare.

Mecanismele învățării

Ceea ce face ca volumul să fie mai mult decât un simplu inventar de eșecuri este atenția acordată mecanismelor. Nu este suficient să demonstrezi că ecranele afectează învățarea; este necesar să înțelegem și de ce se petrece aceasta. Horvath identifică trei probleme complicate, care țin de arhitectura cognitivă a creierului.

Prima este atenția. Cortexul prefrontal lateral poate gestiona doar un set de reguli necesare pentru realizarea unei sarcini la un moment dat. În realitate, oamenii nu pot realiza mai multe sarcini în același timp; pot doar să treacă rapid de la o sarcină la alta. Fiecare modificare de sarcină implică un cost: timp pierdut, precizie mai scăzută și memorare mai slabă. Mediile digitale sunt concepute în mod deliberat pentru a facilita trecerea rapidă de la o sarcină la alta. După cum spune Horvath, ele încearcă „să servească doi stăpâni: pentru învățare este nevoie de liniște și concentrare”. Copiii petrec astăzi peste 2.500 de ore pe an folosind dispozitive pentru a consuma rapid conținut media, față de aproximativ 450 de ore dedicate învățării formale. Modul cum ei se obișnuiesc să-și folosească atenția în primul context se răsfrânge inevitabil asupra celui de-al doilea context.

Al doilea mecanism analizat este empatia. Relația dintre elev și profesor produce unul dintre cele mai semnificative efecte identificate în cercetarea educațională (+0,57), iar empatia afectivă are un impact la fel de puternic (+0,68). Însă, susține Horvath, empatia nu este doar o emoție; ea presupune o sincronizare fiziologică între sisteme biologice. Atunci când două persoane interacționează, activitatea cerebrală, ritmul cardiac și respirația lor tind să se sincronizeze. Instrumentele digitale sunt lipsite de dimensiunea biologică, astfel că în cazul acestora este imposibilă empatia autentică. Ratele de abandon de aproximativ 85% frecvente în cazul învățării online – observate și în perioada impunerii școlii la distanță în pandemie – arată cât se poate de clar ce se petrece atunci când această conexiune biologică este întreruptă.

A treia problemă abordată este transferul. Mediul în care învățăm devine parte din ceea ce învățăm; contextul este înregistrat în memorie împreună cu conținutul. Atunci când învățarea are loc în medii variate, elevii pot accesa și folosi cunoștințele într-un mod mai flexibil (în engleză, „flexible retrieval”, un concept din psihologia învățării, desemnând capacitatea de a accesa și aplica cunoștințele în situații noi și variate, nu doar în contextul exact în care au fost învățate, n.trad.) în timp ce uniformitatea mediilor digitale nu permite abilităților formate (în acest context limitat) să se transfere cu ușurință în situații reale complexe. Horvath face o distincție importantă între două tipuri de transfer al competențelor. Este relativ ușor să treci de la un context mai dificil la unul mai simplu (transfer subtractiv), însă trecerea de la un context mai simplu la unul mai complex (transfer aditiv) este mult mai anevoioasă. Elevii care învață mai ales pe ecrane își dezvoltă abilități adaptate acestui mediu; când contextul se modifică – în special în situații unde presiunea este ridicată, cum sunt examenele –, atunci ei se trezesc puși în dificultate.

Citiți și:
Suedia | Guvernul vrea să interzică total telefoanele mobile în școli, pentru a se asigura că elevii se concentrează doar asupra procesului de învățare
„Elevii nu mai pot raționa”. Profesorii avertizează că inteligența artificială alimentează o criză a capacității copiilor de a gândi: „Fast-food-ul educației”
Irina Bazon: Digitalizarea școlii și alinierea învățământului românesc la agenda tehnocratică și transumanistă

yogaesoteric
14 mai 2026