Presiunea propagandei iredentiste maghiare de după Anschluss în favoarea dezmembrării Europei
Primirea, la Galați, la 20 octombrie 1938, a „vizionarului” ministru de Externe polonez, Józef Beck, cel care l-a urmat cu fidelitate pe Hitler din 1934 începând, așadar de la semnarea Tratatului de neagresiune germano-polon, în demersurile lui până la începutul lunii aprilie 1939, a propus părții române, monarhului și ministrului de Externe, Nicolae Petrescu-Comnen, ca România să devină părtașă la dezmembrarea Cehoslovaciei.

Încercarea lui s-a soldat cu un fiasco total. Poziția regelui Carol al II-lea se află consemnată în scrierile sale: „După München situaţia devine şi mai acută, prestigiul german ajunsese la punctul său culminant. Beck, dorind a profita de planurile viitoare ale agresorilor, întăreşte prietenia cu Ungaria şi, spre a se răzbuna pe cehi, participă la vivisecţia ţării lor. Are îndrăzneala de a veni să îmi propună ca România împreună cu Polonia să participe la această urâtă faptă. Refuzându-l, cu indignare, i-am răspuns că dacă la fel se va petrece ţării lui, a mea nu va fi între acelea care să ajute la dezmembrarea cadavrului unui prieten”.
Din simplă curtoazie, pentru că de la Beck nimeni în România nu se mai aștepta la acțiuni credibile proromânești, i s-a agreat ideea acestuia de a se pune personal în slujba medierii unor raporturi cât mai bune maghiaro-române. N-au trecut însă nici două săptămâni de la „angajamentul” luat de colonel, că ambasadorul român la Varșovia, Richard Franasovici, a și comunicat la Palatul Sturdza: „propagandiști în solda Poloniei au trecut deja în Rusia Subcarpatică”. Astfel, la 2 noiembrie 1938, printr-un arbitraj germano-italian, înfăptuit la Viena, s-au smuls, după raptul hitlerist din toamna acelui an, și alte zone din Cehoslovacia de sud şi partea sudică a Ucrainei Transcarpatice (Rutenia Carpatică), teritorii care au fost oferite Ungariei. Dictatul respectiv, ca și cel românesc din 1940, vor fi declarate nule de Tratatul de pace de la Paris din 1947.
Italia a jucat un rol de primă vioară la Viena, iar Ministerul Afacerilor Străine al României, care cunoştea de la Berlin, încă de la data de 28 octombrie, că: „guvernul german nu este favorabil anexării Rusiei Subcarpatice la Ungaria”, avea să afle cu tristeţe că faptele au fost altele. Autorii dictatului, șefii german şi italian ai externelor, au cedat în faţa cererilor de recunoştinţă ale Ungariei, urmare a ataşamentului manifestat de Budapesta faţă de axa Roma-Berlin. Aderarea respectivă a fost preţul plătit de guvernul ungar Italiei şi Germaniei. Cât de mare a fost acel preţ era greu de evaluat în acele momente la Bucureşti. Dezamăgirea noului acord semnat la Viena a fost destul de mare şi la Varşovia. Aici, conducerea Ministerului Afacerilor Externe își manifesta nemulţumirea față de atitudinea Germaniei în materie, mai ales în ceea ce privea expulzarea evreilor polonezi. Pentru a-şi menţine neatins prestigiul autoproclamat de mare putere, Varșovia hotărăşte să răspundă imediat şi dârz la orice acţiune neprietenească din partea Berlinului.
Declanșarea pretențiilor germane față de Polonia
Nimeni din exterior, şi nici la Bucureşti, nu aflase de pretenţiile teritoriale ridicate deja de ministrul german, von Ribbentrop, ambasadorului polonez la Berlin, Józef Lipski, la 24 octombrie 1938, deci la șase zile de la vizita efectuată de Beck la Galați, pretenţii care vor înăspri situația pe zi ce trece. Data menționată mai sus va duce în mod ireversibil la înrăutățirea raporturilor polono-germane, disputele ireconciliabile trecând în prim-planul politicii externe poloneze.
La Bucureşti, ziarul Timpul din 4 noiembrie 1938 consemna, din surse pragheze, că: „Cercurile oficiale cehoslovace, împreună cu întreaga presă şi opinia publică, au luat cunoştinţă cu cele mai adânci sentimente de recunoştinţă faţă de atitudinea guvernului regal român în timpul ultimelor tratative internaţionale privitoare la problemele generale din Europa centrală şi, mai ales, în faţa problemelor cehoslovace şi subcarpato-ruse. În aceste clipe grele, politica României a dovedit calităţi cu adevărat cavalerești. Numai la nevoie se cunosc prietenii adevăraţi; şi poporul ceh, împreună cu cel slovac, au avut, în nenorocirea lor, mângâierea de a putea constata lealitatea desăvârșită a României şi nobilului ei rege, căruia acum doi ani i-au făcut în împrejurări mult mai senine o primire plină de entuziasm. Cehoslovacii nu vor uita niciodată dovezile de cinste şi credinţă pe care i le-au dat poporul român şi nobilul sau rege”.
Beck simte pe propria piele că nu poate aduce Ungaria la simţul realităţilor
La 9 noiembrie, urmare a relatărilor făcute de Bossy despre atmosfera incendiară de la Budapesta în relaţiile cu România, cât şi a intensificării unei propagande iredentiste antiromâneşti de nedescris, partea română având la dispoziție o colecţie enormă de material găsit asupra călătorilor veniţi din Ungaria, Franasovici primeşte misiunea de a-l întreba pe Beck cum concepe el posibilitatea unei amiciţii cu Ungaria, țară „care persistă în atitudinea ei vrăjmăşească împotriva noastră”. În instrucțiunile date de ministrul Petrescu-Comnen ambasadorului Franasovici, acesta i-a indicat diplomatului român să-i reamintească lui Beck faptul că a fost rugat în două rânduri ca – potrivit propriei sale propuneri –, să intervină cu toată influenţa pe lângă factorii budapestani: „pentru a se pune un termen agitaţiunilor maghiare”.
Ungaria departe de simțul realităților
Șeful român al Externelor preciza că România este şi azi ca şi altădată dispusă să se înțeleagă cu ungurii. „Ne temem însă ca purtarea acestora faţă de noi să nu facă orice înțelegere imposibilă. Opiniunea noastră publică este extrem de excitată şi Budapesta ar fi necesar să înţeleagă că toate răbdările au o limită.” Nădăjduia Nicolae Petrescu-Comnen că: „o intervenţiune mai energică din partea domnului Beck la Budapesta ar putea aduce Ungaria la simţul realităţilor, făcând astfel cu putinţă reluarea conversaţiunilor”. Abia acum, după intervențiile poloneze la Budapesta, Beck „împărtăşeşte în (întru) totul modul românesc de a vedea”. Îi spune lui Franasovici, la 12 noiembrie: „că [Polonia] a atras în mod serios atenţiunea Guvernului ungar asupra imposibilităţei de a ajunge la o destindere între România şi Ungaria, destindere atât de dorită şi de Polonia, dacă această atmosferă şi aceste manifestaţiuni revizioniste nu încetează”. Nu se debarasează însă ministrul polonez până la capăt de spiritul său ungarofil, apreciind că nu guvernul ungar ar fi autorul actelor respective ci „opiniunea publică îmbătată de succesul obţinut până acum”. Crede, totuşi, că guvernul are datoria de a le împiedica. Era exact ceea ce România a sperat dintotdeauna.
Campania revizionistă a două milioane de unguri în America, Italia, Marea Britanie
Este momentul să amintim că şeful Legaţiei Regale a României de la Washington, Radu Irimescu, a trimis la 11 octombrie 1938, deci înaintea întâlnirii de la Galați, un raport amănunţit Ministerului Afacerilor Străine, însoţit de un grupaj substanţial de materiale privind Campania revizionistă ungară desfăşurată în Statele Unite, inclusiv în Italia. Documentele respective se constitute și azi în dovezi palpabile privind recrudescenţa revizionismului maghiar din SUA şi din lume. Şeful misiunii României de la Washington informează la București că acţiunea a fost declanşată înainte de semnarea acordului de la München şi pe măsura desfăşurării evenimentelor ea a crescut în intensitate. Aflăm, totodată, că demersurile au fost făcute, în primul rând, de către înalţi prelaţi ai parohiilor ungare din Statele Unite. Documentele dezvăluie întregul plan de propagandă iredentistă maghiară cu implicații tot mai adânci.

Astfel, cu ocazia conflictului germano-ceh, colonia ungară din America, ce cuprindea cca două milioane de unguri, a adresat opt telegrame patetice premierului englez, Chamberlain, lui Mussolini şi preşedintelui Roosevelt, cerând sprijinul acestor fruntaşi politici pentru reîntregirea Ungariei prin restituirea tuturor teritoriilor ungare. Cererile lor nesăbuite au fost reproduse şi în ziarele coloniei ungare din America, presa americană ignorându-le însă. Pastorii maghiari se încurajau nu numai între ei, ci spuneau şi americanilor că „fără Hitler şi Mussolini nu s-ar fi pus în mişcare avalanşa revizuirii ungare”, pe care toată ungurimea era chemată să o sprijine după forţa şi capacitatea fiecărei persoane, inclusiv din punct de vedere financiar.
Aşadar, Acordul de la Viena din 3 noiembrie 1938 este, în mare parte, şi opera de presiune şi persuasiune a diasporei maghiare din lume, mai ales a celei din spaţiul italian și american. Iată o formulare strecurată într-un text maghiar, care cuprinde, printre altele, propunerea de a se organiza zeci de acţiuni cu caracter revizionist, accentul fiind pus pe răspândirea de broșuri: „Experienţa ne dovedeşte că americanilor nu le place să citească cărţi voluminoase. Ei sunt prea ocupaţi. De aceea este de recomandat ca americanilor de rând să le dăm broşuri cât mai concentrate. Cel mai potrivit ar fi să le procurăm broşura-memorandum intitulată «Shall millions die for this Cekoslovakia». Este de datoria noastră ca din această lucrare excelentă să înmânăm mii de exemplare americanilor influenţi. Ea poate fi procurată la Geneva, 10 Rue de la Croix d’Or.” (De fonduri nu se ducea lipsă!)
Luminarea americanilor – ținta revizioniștilor unguri
„Pentru biblioteci şi profesori trebuie să trimitem excelentele cărţi ale lui Apponyi şi alţii, ca de exemplu «Justice for Hungary» sau «Tragedy of Hungary»” de Birinyi.
Mai departe: „Fiecare ungur american fără excepţie să devină apostolul revizuirii [frontierelor] în fabrici, mine, prăvălii, societate etc.
Să-i luminăm pe americani [sărmanii! – n.n.] şi pe compatrioţii noştri rătăciţi, slovaci, români şi croaţi, asupra adevărului. Fiecare ungur american să scrie imediat rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor din Cehoslovacia, să voteze pentru unirea cu Ungaria cu ocazia plebiscitului.”
Iată, de asemenea, textul telegramei adresate liderului italian: „Apreciem extraordinar şi rămânem recunoscători pentru simpatia ce aţi arătat-o Ungariei şi poporului ungar. În numele a 100.000 de cetăţeni americani, în cea mai mare parte de obârşie maghiară, vă rugăm să interveniţi pentru asigurarea unui plebiscit şi a dreptului de autodeterminare pentru milioanele de unguri, care astăzi sunt obligaţi să trăiască sub guverne străine. Pace permanentă nu se poate realiza fără revizuirea păcii de la Trianon şi a înfăptuirii dreptului de autodeterminare stabilit de Woodrow Willson. Cerem dreptate pentru Ungaria şi pentru milioanele de unguri care, de la 1919 încoace, suferă nedreptăţi nespuse şi de nedescris sub guverne străine.”
Constatând impasul în care au intrat raporturile ungaro-române, pentru a-şi asigura şi un fel de respiro după Acordul de la Viena, Ungaria propune lui Carol al II-lea, pe cale diplomatică, via Varşovia, o întâlnire secretă între personalităţi neoficiale, sugerând din partea ungară pe Contele Bethlen – care se bucură de toată încrederea Regentului Horthy – iar din partea României un Consilier Regal, în persoana lui Argetoianu sau eventual Tătărescu.
Întreaga acţiune urma să se realizeze prin mijlocirea lui Beck, dat fiind prietenia acestuia pentru ambele State. Ministrul extraordinar maghiar Hory, în post la Varşovia, i-a cerut lui Franasovici să ia propunerea respectivă drept: o „sugestie pur personală”, făcută cu siguranţă cu asentimentul guvernului său – cum aprecia şi ambasadorul român în Polonia. Intenţia a rămas până la urmă doar un nou balon de încercare pentru dialog, asupra căreia nu s-a mai revenit.
România şi-a respectat angajamentele internaţionale asumate
Este necesar să fie spus că și alți diplomaţi români, precum Duiliu Zamfirescu şi Raoul Bossy, la Budapesta, asupra activității lui prodigioase se cuvine să revenim, la fel Brabetzianu la Berlin, Crutzescu la Praga, Grigorcea şi Tilea la Londra, Irimescu la Washigton, şi nu numai aceștia, ci diplomaţia românească în ansamblu s-a pus în slujba păcii, informând în cea mai mare parte corect centrala Ministerului Afacerilor Străine şi autorităţile româneşti cu privire la intenţiile politice şi de perspectivă ale guvernelor sau liderilor din ţările în care erau acreditaţi.
Este meritul lui Nicolae Petrescu-Comnen, pentru perioada anului 1938, cât şi al lui Grigore Gafencu, la conducerea Ministerului Afacerilor Străine din 22 decembrie 1938, că au înţeles la adevărata lor valoare angajamentele internaţionale asumate de România şi că n-au picat în plasa propunerilor de extindere teritorială pe care le-a făcut şi chiar le-a argumentat Józef Beck, la Galaţi, cât şi în vagonul salon al trenului cu care s-au deplasat în România. Documentele românești arată că şeful diplomaţiei poloneze îşi pierduse de câţiva ani întreaga lui credibilitate în faţa liderilor români, încât propunerea lansată – chiar ca idee – nu intra în filosofia românilor ca modalitate de soluţionare a problemelor internaţionale. Numai la câteva luni, tot într-un vagon salon, cel care îl transporta de data aceasta pe Grigore Gafencu, în aprilie 1939, în vizita ce o întreprindea la Berlin, la invitaţia lui Ribbentrop, apar alte chestiuni care îl frământau pe liderul polonez, care îl așteaptă „în drum” pe omologul său, în vechea capitală poloneză. Coincidenţă, tot în tren, pe ruta Cracovia-Katowice, a avut loc convorbirea memorabilă dintre şeful diplomaţiei de la Bucureşti şi a celui de la Varşovia, redată în toate subtilităţile ei umane şi diplomatice de G. Gafencu în cartea de referinţă: Ultimele zile ale Europei.
De data aceasta, Beck, cel care – potrivit publicistului şi exegetului neîntrecut al acelei perioade – „se dedicase diplomaţiei cu un spirit viclean şi alura nonşalantă a unei feline”, urmărea, de acea dată, să facă din Gafencu „o săgeată”, fără să ţină seama din ce lemn o confecţiona, cum ironic scria diplomatul român. De fapt, Beck dorea să transmită prin Gafencu direct Furerului (la care colonelul a avut căile bătătorite din 1934), mesajul de avertizare că Polonia ar avea de partea ei Anglia şi Franţa în eventualitatea unui conflict germano-polon. De data aceasta pe Hitler, care își încărcase dăsagii în căruța războiului, nu îl mai înspăimântau asemenea mesaje. Că Jozef Beck se găsea și de data aceasta într-o gravă eroare o confirmă peste ani istoricul englez Norman Davies, care a constatat că gesturile britanice, ca și cele franceze, de care Beck era atât de mândru, aveau drept scop de a-l descuraja eventual pe Hitler și nu de a-i ajuta pe polonezi. „În mod straniu, cea mai nepărtinitoare și mai clară evaluare a sorții Poloniei n-a fost făcută nici de Londra, nici de Varșovia, ci de tabăra Axei, de contele Ciano, ministru de Externe și ginerele lui Mussolini”. După ore de destăinuiri şi discuţii între cei doi miniștri despre situaţia internaţională (multe discutate şi în timpul vizitei oficiale ce o făcuse Gafencu în 4-6 martie la Varşovia), şi mai ales despre raporturile polono-germane, pe prim plan au fost puse cele româno-poloneze. Gafencu concluziona:
„M-am despărţit de el (de Beck) luând cu mine imaginea tulburătoare a unei fiinţe încăpăţânate, care lupta împotriva destinului. Turbulent în momente de acalmie şi calm în timpul furtunii, Beck avea sufletul violent şi orgolios al unui cavaler medieval. Patriotismul său era fierbinte, dar neîncrezător, preferând să se bizuie mai degrabă pe cuvântul unui adversar decât pe asigurările unui prieten. De aceea, era periculos pentru alţii (căci n-avea «prejudecata» dreptului terţilor), dar însă şi mai periculos pentru sine însuşi. Era convins că făcuse dovada unei extraordinare abilităţi degajându-şi ţara din ţesătura politicii genoveze, pentru a o lăsa la discreţia presiunilor explozive ale celui mai mare demolator al vremurilor prezente. Înclinaţia sa romantică pe care o lua drept realism, nu era lipsită de grandoare; el avea strălucirea insolită a acelor personaje care par destinate a fi la comanda evenimentelor, când, de fapt, ele sunt deja instrumentele fatalităţii.”

Concluzia trasă de rege, după vizita ministrului său de Externe la Berlin, în contextul internaţional dat, a fost exprimată fără echivoc: „Este necesar să executăm, cu sfinţenie şi bună-credinţă, acordul economic (cu Germania) şi într-un conflict să rămânem cât mai mult timp neutri, căci azi nu mai avem nimic de revendicat”.
Varşovia îşi va mai da încă o dată arama pe faţă, afirmând public că va sprijini ţinte revizioniste oriunde s-ar manifesta acestea. Astfel, la 19 aprilie 1939, întreaga presă polonă a dezinformat opinia publică transmițând o ştire falsă privind „pretinsa deciziune a statelor înţelegerii Balcanice de a înapoia Bulgariei teritoriile pierdute în război”. În timpul vizitei la Varşovia a ministrului Gafencu, într-o convorbire avută cu ambasadorul bulgar, acesta a făcut aluzii la schimbarea frontierei româno-bulgare, ministrul român punându-l la punct în legătură cu propunerea neîntemeiată ce s-ar face. Cert este că Bulgaria acționa, după modelul maghiar, găsind în Beck un mediator în această chestiune.
Confiscarea în România a ziarelor poloneze
Secretarul general al MAS, Al. Cretzianu, cere imediat ambasadorului român la Varşovia să prezinte grabnic părţii polone un mesaj cu privire la: „efectul deplorabil pe care îl fac [asupra românilor] asemenea ştiri publicate în mod proeminent de presa unui stat aliat”. Varșovia va afla, totodată, că România a fost obligată să confişte toate ziarele polone tipărite cu data respectivă. Protestul a fost transmis şi Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti, aceasta din ordinul și în baza instrucţiunilor date de însuşi Preşedintele Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu.
Arciszewski, adjunctul lui Beck, personajul gratulat de C. Argetoianu, în 1934, când acesta era în post la București, că ar fi „o cutră”, a primit înştiinţarea de mai sus, fără a prezenta părţii române vreo scuză, făgăduind numai o supraveghere mai aproape a presei poloneze pe viitor. Se știe că, în diplomație, peste asemenea gesturi nu se trece cu ușurință, pentru că ele lasă urme.
Arbitrajului de la Viena din noimbrie n-a convenit lui Beck
La începutul lunii decembrie 1938, Franasovici trimite un raport la Bucureşti în care încearcă să dovedească faptul că, după arbitrajul de la Viena, raporturile polono-germane s-au mai răcit, dar nu într-atât încât să schimbe pe fond politica externă poloneză. Omul camarilei face o nouă gafă în aprecierea sa cu privire la realitățile poloneze. Raportul este încă o dovadă a amatorismului diplomatului român, trimis de Carol al II-lea în fotoliul deținut cu ceva ani în urmă de Constantin Vișoianu. Franasovici așadar, fără a cunoaşte profesia și realităţile din ţara în care era acreditat, fără să se învrednicească a cultiva relații credibile, lipsit fiind de intuiţie politică şi geo-strategică elementară, dezinforma copios. Franasovici preciza că, în chestiunea Rusiei Transcarpatice, „Cercurile politice din Varşovia consideră problema ucraineană ca o afacere comercială în care, la momentul oportun, trebuie negociat cu Germania spre a şti ce participare la câştig vor avea ţările interesate – Germania, Polonia şi România”.
În ceea ce îl priveşte pe ministrul Beck – scrie trimisul regal – el „va continua politica externă de până acum”, adică un joc de echilibru, de basculă, aplecat însă mai mult spre Germania. Cine cunoaşte directivele politice moştenite de conducătorii de atunci ai Poloniei de la Mareşalul Piłsudski, ştie că o înţelegere şi o politică cu Rusia Sovietică nu pot fi anvizajate. În ceea ce privește o declaraţie polono-rusă emisă în cursul evenimentelor, Franasovici a apreciat-o drept o reacţiune caracteristică firii lui Beck, care „după cum imediat în urma hotărârii de la München a trimis Cehoslovaciei ultimatum în chestiunea Teschen-ului, acum – în urma arbitrajului de la Viena – a voit să atragă atenţiunea Germaniei asupra nemulţumirii sale şi asupra altor posibilităţi decât cele germane, pe care le-ar avea Polonia”. Franasovici recunoaşte că poziţia Poloniei n-a impresionat Germania. De asemenea, el n-a intuit sub nicio formă paşii care vor urma, mai ales că nemţii aveau deja elaborate proiectele – unele puse meticulos în pagină la Berlin. Ambasadorul german la Varşovia, von Moltke, îi arătase diplomatului român o hartă în care culorile Pomeraniei şi Gdańsk-ului, care nu erau încă identice cu cele ale suprafeţei Reich-ului, ar fi trebuit să devină, în viziunea diplomatului german – şi el bătăios ca şi polonezii de la Budapesta –, de aceeaşi culoare cu cea a Germaniei, dar n-a știut să tragă concluzia care se impunea. Ce ușor se vedea în silueta politică a lui von Moltke o sosie a lui Orlowski de la Budapesta, care îi trecea pe la urechile lui Bossy tot felul de idei cu ținte revizioniste. Cum de n-a reținut ambasadorul român nimic din aluzia atât de transparentă a omologului său în ceea ce priveşte viitorul raporturilor germano-polone? Se va afla, în curând, că Litvinov îşi dorea la rându-i să dea declaraţiilor polono-ruse un caracter ostil Germaniei, ceea ce Polonia nu putea să nu refuze. Intuieşte corect însă, de data aceasta, ambasadorul Franasovici, că: „Polonia ar dori să facă ca abcesul ucrainean să se spargă cu un moment mai devreme”, conștientizând că izbucnirea crizei respective nu este în funcţie de voinţa Poloniei. De aceea – îşi doreşte să fie pregătită, deoarece. „Ea nu doreşte să grăbească acest moment, dar vrea ca, atunci când el va surveni, să nu rămână simplă spectatoare şi să participe la rezolvarea problemei”. Diplomatul român avea convingerea, nu lipsită de temei, că rezolvarea fără participarea Poloniei a chestiunii respective însemna soluționarea în contra intereselor ei. De aceea problema ucraineană rămânea prezentă în atenția tuturor conducătorilor Poloniei, oameni politici şi militari.
Cu alte cuvinte, cercurile politice din Varşovia puneau problema ucraineană la tarabă, urmând ca detaliile să fie negociate cu Germania cât se poate de riguros, pentru a hotărî ele participarea la câştig a ţărilor interesate – Germania, Polonia şi România. Varşovia va lua măsuri ca nu cumva 90% din beneficii să rămână Germaniei şi numai restul Poloniei şi României (aceasta bineînţeles admiţând ipoteza că România s-ar ralia planului germano-polon).

Cu raportul întocmit de el, Franasovici mai dovedeşte o dată că diplomaţii nu au de obicei puterea de judecată a istoricilor, singurii capabili să tragă din evenimentele judecăţi ori premoniţii pentru viitor. Devenise cât se poate de clar că Germania, la rândul ei, nu va mai avea răbdare, iar drept recompensă pentru rapoartele sale, Franasovici va fi trimis în plină criză internațională să reprezinte România la Paris. Aceasta era recunoștința monarhului Carol al II-lea mituit fiind de împricinatul ambasador de mucava. Acestea și altele se văd cât se poate de clar într-o notă de convorbiri pe care Franasovici [sau un diplomat din centrala M.A.S.], a întocmit-o pe 16 decembrie, în timpul unei vizite făcute de omul lui Carol al II-lea în ţară, pentru a discuta cu siguranţă ultimele evoluţii din politica externă poloneză, cu repercusiuni şi asupra României, din care rezultă:
1) Hotărârea luată de autorităţile poloneze de a nu mai tolera lanţetele germane [lanțeta este un instrument chirurgical constând dintr-o lamă cu două tăișuri, folosit la vaccinări și operații]. Pentru elucidarea situaţiei, partea polonă avea în vedere efectuarea unei vizite a lui Beck în Germania sau a lui Ribbentrop în Polonia. Pe agenda convorbirilor se prefigurează a fi abordată problema rusă, în special cea ucraineană. Varşovia avea două ipoteze de lucru: „Dacă propunerile Germaniei vor fi convenabile, Polonia este dispusă să meargă «à fond» cu ea. Dacă nu, vor duce la o schimbare de front de 180 de grade”.
2) „Chestiunea Cehoslovaciei – în fapt a Rusiei Subcarpatice –, nu este sfârşită. Armata polonă ar intenţiona, dacă autorităţile polone nu obţin un răspuns categoric la cererile ei, să păşească la ocuparea în circa 10 zile a Rusiei Subcarpatice, Varşovia motivând că aceasta ar fi pe placul Franţei şi Angliei, ca un baraj împotriva Germaniei. De asemenea, Italia ar fi favorabilă acţiunii Poloniei”.
3) La Varşovia se aprecia că România nu va ceda, deoarece autorităţile româneşti doreau ca Ungaria să nu fie cea care să ocupe provincia respectivă, aspect care la Galaţi, după cum am văzut, nu s-a dorit.
La Varşovia se mai sublinia că România nu va avea altceva de făcut decât să meargă alături de Reich, deoarece are Ungaria în spate, țară care poate fi oricând asmuţită şi susţinută de Germania împotriva ei.
4) În ceea ce priveşte Tratatul polono-român, care funcționa din 3 martie 1921, acesta priveşte numai partea defensiva faţă de o agresiune rusă, ceea ce nu va fi cazul pentru a fi modificat.
5) Prin misiunile diplomatice poloneze din Stockholm, Praga, Budapesta, Paris, Roma etc., Polonia caută a fi pregătită atmosfera nemulţumirii Varşoviei faţă de Berlin, pentru ca Reich-ul să-şi dea seama că ea este într-adevăr nemulţumită şi că nu mai este hotărâtă să accepte starea de fapt a unei guerile ca cea de azi.
6) Contele Ciano va propune între altele Ungariei să intre în pactul anti-comintern.
Cererile lui Ribbentrop adresate Poloniei prin ambasadorul polonez la Berlin, J. Lipski, la 24 octombrie 1938, despre care în România nu s-a ştiut nimic, privind asigurarea unor „facilităţi” solicitate de Germania în comunicarea acesteia cu nemţii din Gdańsk, au devenit scânteia care va declanşa pârjolul. Şeful diplomaţiei poloneze, după concediul de sărbători şi de Anul Nou, petrecut la Monte-Carlo, debutează în noul an 1939, în plan extern, cu o vizită în Germania, unde se va întreţine cu Hitler şi von Ribbentrop. În ciuda demersurilor insistente ale noului şef al diplomaţiei române, Grigore Gafencu, de a afla prin trimisul român la Varşovia unele aspecte privind poziţia lui Hitler cât şi a raporturilor polono-germane, telegramele şi informaţiile primite de centrala Ministerului Afacerilor Străine au fost, până la vizita pe care ministrul român o va face, la începutul lunii martie 1939, la Varşovia, ca valoare informativă destul de „subţiri”, în general insignifiante, la fel ca și informările asigurate direct de Raczyński la Bucureşti.
Nu vom trece cu vederea informarea care a venit pe filiera Arciszewski, din care reţinem o anumită subestimare a capacităților militare românești din partea fostului ministru polonez în România, cu privire la dotarea armatei române şi şansele de izbândă ale acesteia, conținând chiar o tentă jignitoare, mai puţin uzitată direct, la nivelul respectiv. Nu i se poate nega rolul omului de dialog pe care îl avea Franasovici, fie şi în postura de „informator” al său, că nu se manifesta a fi sincer. Din alte surse, obținute pe alte canale, la Bucureşti se ştia că România era puternic vizată de acţiunile revizionismului german. Regele şi guvernul simţeau nevoia să îşi definească mai bine politica externă, mai ales în urma gafelor comise de Carol al II-lea la întoarcerea din Germania, care prin ordinul dat de suprimare a comandantului Gărzii de fier şi a numeroase căpetenii ale acesteia a produs o criză extrem de puternică în raporturile româno-germane.
Cu un nou şef al portofoliului la Externe, Grigore Gafencu, instalat la sfârşitul anului 1938, în ziua de 28 decembrie, Consiliul de Coroană hotărăşte ca, în domeniul politicii internaţionale, România să promoveze o politică „de destindere şi de paşnică organizare a păcii în bazinul dunărean”. Să fie acesta un răspuns la avertismentul lui Iorga din mai 1938 în care spunea: „Fereşte-te, popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”?
A doua zi, la 29 decembrie, Grigore Gafencu a prezentat un expozeu la radio Bucureşti în care face un bilanţ al politicii internaţionale româneşti din această perioadă grea. Abordează, printre altele, şi problema relaţiilor României cu vecinii. La acest capitol el a spus bine articulat: „România îndeplineşte paşnicele ei îndatoriri faţă de vecinii săi şi cu toate Statele ce o înconjoară pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale. Sunt bunuri câştigate cu sânge şi pe bună dreptate. Ele constituie un patrimoniu sfânt. Niciun român nu va îngădui ştirbirea lor. Ţinându-se departe de curentele ideologice, cari frământă şi uneori însângerează Europa, România va respinge cu toată hotărârea orice amestec din afară în treburile ei de Stat, ca şi orice uneltire ce ar tinde să tulbure gândul ei şi viaţa ei, să slăbească aşezămintele, puterea de apărare, unitatea sufletească şi credinţa ei în libera împlinire a înaltei ei meniri.” Presiunile din exterior au fost însă prea mari ca această linie înțeleaptă să poată fi menținută.
Autor: Nicolae Mareș, fost diplomat
Citiţi şi:
Bucovina – Spicuiri istorice (I)
The Economist: SUA iau în calcul redesenarea granițelor Ucrainei pentru ca Rusia să poată revendica întregul Donețk și Luhansk. Negocierile de pace de la Abu Dhabi
yogaesoteric
22 noiembrie 2026