„Fabrica de făcut oameni mari” – Despre așa-zișii „iluminați”, România, Revoluția Bolșevică și Uniunea Europeană (II)

Articol de Mugur Vasiliu, publicat în anul 2012

Citiți prima parte a articolului

Primii care pleacă la instructajul scurt de „oameni mari” sunt aceia care au fost în apropierea complotiştilor, fără însă a avea un cuvânt de spus în desfăşurarea loviturii. Din ei se va fabrica cel dintâi val, o grupare de cadre care va intra în producţie ‒ cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru reuşita impunerii noii ordini, în toate planurile: politic, economic şi cultural; totul este gândit astfel încât să pară normal, firesc ‒ acest aspect este vital pentru cei care impun noua ordine. Începând cu povestea franceză, aceasta este reţeta, de la care nu s-au abătut niciun grup de complotişti ‒ sau, cum sunt numiţi „istoric”, „revoluţionari”.

În prima parte a secolului trecut ‒ al XX-lea ‒ „fabrica de făcut oameni mari” s-a mutat de la Paris la Moscova şi la Leningrad. Reţeta este cea de mai sus ‒ lovitura s-a dat cu mare forţă (şi cu pierderi umane incalculabile), în Rusia, pentru ca să poată fi aplicată metoda; pregătirea loviturii nu este însă făcută în Rusia ‒ era mult prea periculos şi mult prea împotriva firii ruseşti ‒ ci în Statele Unite ale Americii. Nu vom insista. Atât doar că Rusia a devenit, prin această fabrică, locul unde s-au pregătit cadre pentru implementarea comunismului – desigur, „revoluţionar” ‒ în diferite locuri din Europa, printre care şi România.

Poate fi uşor de observat că, în perioada pregătitoare, fabricile funcţionează în afara spaţiului unde va fi dată lovitura. Este importantă această observaţie, fiindcă prima ei consecinţă este că lovitura, cu tot ceea ce înseamnă ea, este necesar să fie pusă pe seama demersului preparator. Cu alte cuvinte, unde se face pregătirea pentru lovitură, acolo e centrul; de acolo se dirijează, de fapt. Fabrica de făcut oameni mari va fi omologată în locul acela, abia după lovitură: la Paris, după lovitura franceză, la Moscova şi Leningrad, după lovitura rusească şi la Bruxelles, după lovitura poloneză. După aceste câteva rânduri necesare pentru a ne atinge obiectivul ‒ chiar dacă nu suficiente ‒ să urmărim câteva evoluţii.

Mai întâi, o relaţie mai occidentală: Pierre Moscovici, membru al parlamentului francez şi al celui european etc, fost comisar european pentru România. El este fiul unui luptător bolşevic din Brăila, care s-a făcut parte din mişcarea de propagandă bolşevică în România, şi care s-a refugiat în Occident, după venirea la putere a facţiunii româneşti a bolşevismului. Dar, mai mult, dacă ne ducem ceva mai în spate ne întâlnim cu cel mai important Moscovici, care este bunicul celui dintâi.

Să pornim cu începutul ‒ adică cu bunicuţu’: Gelbert Moscovici (fratele liderului social-democrat Ilie Moscovici) care a mai fost cunoscut ‒ în documentele PCR ‒ şi sub numele de Alexandru Bădulescu sau Ghiţă Moscu.

Vom folosi câteva citate din lucrarea România ca o pradă, de Radu Theodoru:

„De la început fac distincţia netă dintre iudeo-comunismul bolşevizant şi kominternist dominant până în deceniul 3 şi mişcarea muncitorească destabilizată, deturnată şi intoxicată de acesta. Comunismul din România a fost o marfă evreiască de import. Acest fapt reiese clar din analiza structurii conducerii partidului comunist al anului 1921; al delegaţiilor acestuia la diferitele congrese organizate de Komintern, al facţiunilor fugite peste hotare. (…)

La Viena exista o facţiune condusă de Gelbert Moscovici, reprezentantul României la Comintern care milita pentru metode teroriste. (…)

• În 1921, la al III-lea congres al Kominternului, singurul membru din delegaţia peceristă ales ca membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei comuniste a fost evreul Gelbert Moscovici. Au participat 14 militanţi comunişti reprezentând un grup de emigranţi aflat în URSS şi alt grup fugit din ţară. Iată-i: Gelbert Moscovici, Dobroceaev zis Bonaparte, Al. Starâi zis Bodeev, N. Gorniski zis Turcescu, C. Palade zis Georgescu, Saul Ozias zis Sandu, Al. Lichtblau zis Hugo şi încă unul de acelaşi calibru cu numele pierdut prin arhive.
• Cu începere din 1924, Comitetul Central al PCR, ziarele, organele teoretice de presă ale acestui partid iudaizat la vârf: SOCIALISMUL; MUNKAS; LUPTA COMUNISTĂ; LUPTA DE CLASĂ; propagă ideile Kominternului, adică România este un stat multinaţional şi militează pentru autodeterminarea minorităţilor, vizând ungurii din Transilvania şi mixtura iudeo-găgăuză-rusească din Basarabia. (…)
• Din conducerea PCR în acel timp: Elek Koblos – secretar general, Marcel Pauker, David Fabian, H. Sternberg, M. Kohane, I. Fonagy, Al. Dobrogeanu-Gherea, B. Stefanov, S. Margulies, H. Gherstein. (…)
• La 8 august 1924 se elaborează planul de declanşare a operaţiunilor zise „revoluţionare” din România. Preşedintele planificatorilor, V. Kolarov, este membru al Comitetului Executiv al Kominternului. Cum consider acţiunea de la Tatar-Bunar ca pe expresia tipică a uneltirilor iudeo-bolşevice împotriva unităţii naţionale, dezvăluind până la ultimele consecinţe obiectivele războiului psihologic, citez pe larg din Proiectul de Operaţie al comuniştilor din România aprobat de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste la 8 august 1924, subliniind că după părerea mea, iudeo-comuniştii din România erau implicaţi adânc în alcătuirea planului şi aveau misiuni exacte în desfăşurarea lui:

(…) Ca principiu s-a admis că în toate acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, Uniunea Sovietică să nu participe oficial. Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de comunişti grupaţi în centre, care-şi iau asupră-şi responsabilitatea pentru ei. Planul se reduce la următoarele acţiuni: întreaga Românie este împărţită în cinci zone.

(Iată, planul de împărţire a României, în zone ‒ chiar dacă doar cinci, faţă de opt, câte a anunţat Traian Băsescu. El nu este, aşa cum vrea să pară, nou, ci este o etapă în îndeplinirea planului de dezmembrare a României. Nota noastră)

Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina, în care, drept focare de propagandă şi centre pentru viitoarea revoluţie se indică: Cernăuţi, Comeanca, Beiţina, Pârcani, cu direcţia generală spre Iaşi. (…)

A doua zonă e Basarabia propriu-zisă. În raionul Basarabia nu se presupune nicio acţiune de seamă. Numai la sud, aproape de vărsarea Nistrului până la gura Dunării, va fi necesar să aibă loc partea principală a revoluţiei. Drept câmp de operaţii apar: Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi Cărţoi. (…)

A treia zonă, Sud-Răsărit, cuprinde Dobrogea românească şi întreaga Silistră. Ca centru al revoluţiei este indicat Călăraşi-Silistra-Mânăstirea. (…)

A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de răsărit. Ca centru se indică: Lugoj, Simeria, Caransebeş. (…)

Tot astfel în zona a cincea, care cuprinde partea de Nord, Ungaria răsăriteană şi Transilvania au centrul la Cluj-Dej şi Oradea. Aici pot avea loc numai demonstraţii, desfăşurându-se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani.

Conducerea generală a operaţiei în zona întâi şi a cincea au luat-o asupra lor tov. Bădulescu (n.n. să fim foarte atenţi, Bădulescu fiind numele conspirativ al evreului din conducerea PCR Gelbert Moscovici, fapt care demonstrează clar complicitatea Comitetului Central al PCR în 1924 la planul şi acţiunile armate de dezmembrare a României), Zicinski, Rarenciuc şi Koz.

În a doua zonă, German, Goldstein şi Griitzenberg.

În a treia şi a patra, tovarăşii Kalifarski, Rankevici, Mironovici Ivan, Karl Koz şi Weisenbrog.

Conducerea generală a revoluţiei, Comitetul Executiv o încredinţează troicii speciale compusă din tovarăşii Bădulescu (Gelbert Moscovici), Goldstein şi Kalifarski.”

Am citat, selectiv, din lucrarea lui Radu Theodoru, România ca o pradă.

Acesta este bătrânul Moscovici, un adevărat luptător bolşevic cominternist, părinte al propagării bolşevismului în România ‒ ca formă de dezmembrare a statului român.

Acum, despre tătic: despre Serge Moscovici nu se ştie prea mult nici acum în România, „ţara sa de origine”. Când comisarul UE, Pierre Moscovici, a întocmit raportul care facilita intrarea României în acest organism, s-a amintit, fugitiv, şi de tatăl său: „Persecutat înainte de 1944, ca evreu, Serge Moscovici devine militant comunist”, dar în anii următori, după ce bolşevismul cominternist, care a introdus în România dictatura comunistă, a pierdut partida (până în 1989!), Serge Moscovici „constată că a făcut o greşeală” şi se refugiază în Occident – unde face o mare carieră ca om de ştiinţă. În niciun dicţionar sau document public nu se precizează ce activitate a avut ca activist bolşevic cominternist şi care îi sunt înaintaşii ‒ ceea ce se găseşte ca notă biografică este că Serge Moscovici a fost fiul unui „negustor de cereale” din Brăila. Despre celelalte ramuri ale familiei sale nu veţi găsi nimic, la suprafaţă. În acest caz sunt mai mulţi cominternişti, de toate naţionalităţile, care au făcut aceeaşi „constatare” – de fapt, care nu au mai putut face faţă noii politici comuniste (începând cu Gheorghe Gheorghiu-Dej), semnată, de această dată, de conducători care nu erau evrei, dar care au fost, la rândul lor, deosebit de nocivi pentru români, în deceniile următoare.

Şi astfel ajungem în zilele noastre cu această „minunată” genealogie a familiei de luptători împotriva românilor, Moscovici ‒ fireşte ceea ce am scris aici sunt doar câteva linii referitoare la această genealogie. Rudele sunt cu mult mai multe şi ca urmare activitatea familiei este cu mult mai „bogată”. Cu alte cuvinte, subiectul este mult mai vast.

În sfârşit: „prietenul României”, în zilele noastre, şi totodată comisar UE pentru România (este fiul lui Serge Moscovici), Pierre Moscovici ‒ francez, deci pronunţia numelui nu mai este aceeaşi (rusească) cu cea a înaintaşilor săi. Despre el nu este interesant să spunem multe elemente în plus. Dar ceea ce nu am menţionat despre înaintaşii lui Pierre Miscovici ‒ de fapt, am lăsat ca un fel de surpriză, este că amândoi şi încă vreo două rude au fost comisari sovietici pentru România. Iată cum se închide ‒ sau doar continuă, fiindcă nu ştim ce comisariate ne mai rezervă viitorul ‒ acest arc peste timp: înaintaşii comisari sovietici pentru România ‒ „tânărul” de astăzi, comisar european pentru România.

Mai departe şi mai pe scurt vom face o prezentare pentru încă un singur exemplu. Am fi putut, în continuare, să urmărim traseul familiei Neulander (Roman) sau pe acela al familiilor Tismeninski (Tismăneanu) sau Geoană sau Guşe sau, poate filiaţia Saul Brukner (cum îşi spunea el pe româneşte, Silviu Brucan) ‒ Adrian Severin (adică nepotul) etc. Dar acestea sunt cvasi-cunoscute; ca urmare, credem că, mult mai interesant şi spectaculos, este un alt traseu – tocmai pentru faptul că lumea a fost foarte plăcut impresionată de apariţia acestui „tânăr de viitor”: cel al familiei „Olteanu”.

Pornim: Bogdan Olteanu s-a născut la data de 29 octombrie 1971 în orașul București. Tatăl său, ing. Dănuț Florin Olteanu a fost director general la Tehnofina SA din București, iar mama sa era fiica cominternistei Ghizela Vass, fost membru al Comitetului Central al PCR și adjunct al Secției de relații externe a partidului, colaboratoare foarte apropiată a coreligionarei sale Hannah Rabinshon (cunoscută, cu numele ei de scenă, ca Ana Pauker – care la rândul ei este „steaua polară” a prim-ministrului „nostru” actual – Mihai Răzvan Ungureanu, tot coreligionar; îmi cer scuze că tot repet).

Aşadar, de această dată avem o bunicuţă. Cităm de pe ro.wikipedia.org.:

„Ghizela Vass (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912 Iași – d. 2004) a fost o activistă comunistă din România. Era de origine evreiască din Basarabia.

A intrat în PCR în 1933, când partidul era compus în mare parte din agenți NKVD. A avut o ascensiune foarte rapidă în partid. În 1945 ea ajunsese membru al CC al PCR și a reușit să se mențină în funcții până la sfârșitul anilor ’70. Printre sarcinile Ghizelei Vass s-au aflat, până la începutul anilor ’40, și „eliberarea” moldovenilor de la Chișinău de sub „jugul burghezo-moșieresc românesc”, iar, ulterior, după 1945, eliberarea românilor de la București „de sub jugul lui Iuliu Maniu și Brătianu”.

Între 1948-1984 a fost membru al CC al PCR, secretar al organizației PCR din București (din 1953, când a fost exclusă din Secția Externă a CC, în urma campaniei antievreiești din rândurile nomenclaturii) și șef de secție la CC al PCR (1975-1984). În 1980, fiica și ginerele ei (Eugen Zeiligsohn, medic) au plecat într-o excursie în Europa, stabilindu-se ulterior în SUA.

După ce a fost director adjunct al Secției Organizatorice a CC al PMR, în 1954 a fost admisă în secretariatul CC, iar în 1958 a devenit șefa secției relații internaționale a partidului. În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

La începutul anilor ’70, a fost „marginalizată” de Nicolae Ceaușescu în funcția de adjunct al secției relații internaționale, iar în 1982, pensionată. După pensionare, a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii, păstrându-și privilegiile.

Ghizela Vass, alături de Lidia Lăzărescu (nume conspirativ), Olga Deutsch și Andrei Goanță (nume conspirativ, mai târziu s-a refugiat în Israel), a condus un grup de sprijin și coordonare a luptei antititoiste format în cadrul secției de relații internaționale a PMR.

A fost soția lui Ladislau Vass, ilegalist maghiar, fost adjunct al ministrului Finanțelor și membru al Comisiei de Revizie a CC al PMR, și o apropiată a Elenei Ceaușescu.”

Cu alte cuvinte, fabrica la care a fost făcută „om mare” bunicuţa se afla în centrul Uniunea Sovietică, în vreme ce fabrica la care a fost făcut „om mare” nepoţelul se află în centrul Uniunea Europeană – cu varianta americană Seatle. După ce a avut un traseu care s-a finalizat cu excluderea din Parlament, Bogdan Olteanu a fost reprofilat, prin rotirea cadrelor – la data de 7 octombrie 2009, când a fost numit viceguvernator al Băncii Naționale a României. Nici nu este nevoie să insistăm prea mult: sunt aceiaşi fabricanţi care folosesc aceeaşi materie primă însă, pentru siguranţă şi pentru a preveni problemele (denumite şi pogromuri), din când în când – cam odată la cincizeci de ani – îşi schimbă denumirea, locaţia şi culoarea. Restul este diversiune. Ne vom opri şi cu exemplele aici.

Vom face însă o observaţie, pe care o considerăm foarte importantă pentru înţelegerea evenimentelor care se petrec astăzi, în ilicit numita politică românească – de fapt, la vârful întregii societăţi româneşti contemporane.

Dincolo de toate acestea despre care am vorbit în textul de faţă, dintre care multe au valoare anecdotică, dincolo de „fabricile de făcut oameni mari” şi de planurile celor se află în spatele acestor întreprinderi – este vorba despre cei care se închină celuilalt sau marelui arhitect, dincolo de toate acestea, sau poate faţă în faţă cu ele, suntem noi – fiecare dintre noi.

Toată construcţia pe care se forţează – prin crimă, teroare şi minciună – să o facă cei din spatele evenimentelor provocate arbitrar şi anorganic, cu care se confruntă omenirea de câteva secole bune, are un plan foarte bine stabilit.

„Fabricile de oameni mari” sunt locurile deformatoare de suflete şi conștiințe. Nu contează antrepriza în care a fost luată construcţia şi nici dacă ea este situată la Roma, Paris, Moscova sau Bruxelles. Aceeaşi este ţinta care este urmărită cu mare pricepere şi tenacitate.

Fără a urmări un joc de cuvinte, zidarii – masonii – îl au ca dumnezeu pe marele arhitect. Ca urmare, este vorba, fără nicio îndoială, despre arhitectura lumii, cea trăitoare în istorie şi despre o pseudo-religie, pe care teologia o numeşte satanism. Planurile de construcţie sunt făcute de marele arhitect cu mult înaintea Revoluţiei Franceze şi chiar înainte de formularea primei înşelări de proporţii de la Roma – înşelare reuşită sub presiunea şi poate prin ademenirea superbelor şi nenumăratelor gnoze, cunoscută şi slăvită sub numele de Renaştere. Întreaga perioadă a Renaşterii – este vorba despre renaşterea omului fără Hristos sau renaşterea păcatului şters de Mântuitor – este necesar să fie înţeleasă în această cheie: pregătirea materialului – omul descreştinat – pentru pornirea construcţiei marelui arhitect. Nu este nimic altceva decât încercarea majoră de probare, de demonstrare a întâietăţii lumii – ca recreată de marele arhitect – faţă de Hristos.

Ispitit, Hristos a spus: „Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti»”, Luca, cap.4, verset 8., iar în Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.18, verset 36, „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici”.

Revanşa luciferică, pe care o trăim participativ şi care arată căderea continuă a omului prin istorie, ca urmare a neînţelegerii corecte a acestui raport, este dată de acest plan, despre care am vorbit. Marele arhitect îşi asumă lumea pe care o „reconstruieşte”, o „re-creează” sau o „re-naşte” după propriile-i reguli, care se opun Legii lui Hristos. Cel cu care se face această construcţie (indiferent cum s-ar numi ea) este omul lipsit de credinţă, omul îndepărtat de Hristos. Odată cu această fatală îndepărtare, omul devine o cărămidă în construcţia în care – după cum se tot promite – va fi „cald şi bine”. Însă, cu mult mai fierbinte şi incomparabil mai rău va fi pentru el când va merge la judecată, înfăţişându-se Judecătorului nu ca un om îndumnezeit, vas purtător al Iubirii, ci ca o carcasă în care şi-a întipărit chipul nefratele cel mare, marele arhitect.

Asupra identităţii marelui arhitect nu este necesar să insistăm – el este însuşi Antihrist.

Citiți și:
Francmasonii domină politica franceză
Cine e cu adevărat de vină pentru toate acestea?
Document! Lista cu venerabilii care erau în 2008 la conducerea lojilor masonice din România!

 

yogaesoteric
23 ianuarie 2024