Filosoful italian Giorgio Agambem despre contagiune și normalizarea stării de urgență

 

Filosoful Italian Giorgio Agamben este cunoscut pentru preocupările pe care le are în domeniul biopoliticii, consecințele stării de urgență asupra corpului politic al societății moderne fiind o temă centrală de reflecție pentru filosof. În contextul pandemiei din Italia, Agamben s-a exprimat critic față de instaurarea stării de urgență. Nu ar fi prima oară când italianul se manifestă iconoclast față de mituri contemporane, fiind și un cunoscut critic al măsurilor luate de statul american după atentatele din 11 septembrie 2001.

Invenția unei epidemii

(26 februarie 2020)

(…) De ce massmedia și autoritățile fac tot posibilul să răspândească o stare de panică, provocând, astfel, o stare de excepție cu limitări serioase ale circulației și cu suspendarea vieții cotidiene în unele regiuni?

Doi factori pot explica acest răspuns disproporționat. Întâi, ceea ce este evident este tendința de a folosi starea de excepție/urgență ca paradigmă pentru guvernare. Decretul legislativ aprobat imediat de guvern pentru „rațiuni de siguranță publică și igienă” produce, de fapt, o autentică militarizare a „municipalităților și regiunilor în care se află cel puțin o persoană testată pozitiv și a cărei sursă de infectare e necunoscută, sau în care se află cel puțin un caz care nu poate fi atribuit unei persoane întoarse recent dintr-o zonă deja afectată de virus”.

O asemenea definiție vagă face posibilă extinderea rapidă a stării de excepție/urgență la toate regiunile (așa cum s-a și petrecut – n.n.), fiind aproape imposibil ca astfel de cazuri să nu apară peste tot. (…)

Aceste măsuri disproporționate față de ceea ce CNC a considerat a fi ceva nu foarte diferit față de răceala normală ce ne afectează în fiecare an, sunt flagrante. Este ca și cum terorismul și-a epuizat justificarea pentru introducerea măsurilor de urgență, iar inventarea unei epidemii a oferit pretextul ideal pentru a le extinde dincolo de orice limită.

Celălalt factor nu mai puțin tulburător este starea de frică ce, în anii din urmă, s-a răspândit în mod evident în conștiințele personale și care se traduce într-o autentică nevoie de situații de panică colectivă pentru care pandemia oferă, din nou, un pretext ideal. Astfel, ca într-un pervers cerc vicios, limitarea libertății impuse de guverne este acceptată în numele dorinței de siguranță, ce a fost creată de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.

Contagiunea

(11 martie 2020)

„Contaminatul! Puneți mâna pe el! Prindeți-l!” – Alessandro Manzoni, Logodnicii

Una dintre cele mai inumane consecințe ale panicii pe care ei încearcă să o răspândească în Italia, cu ocazia așa-zisei epidemii de coronavirus, este ideea contagiunii în sine, care stă la baza măsurilor de urgență adoptate de guvern. Ideea, străină de medicina hippocratică, își are un precursor în contextul ciumei care a devastat Italia între anii 1500 și 1600. (…)

Mutatis mutandis, măsurile recente (luate de guvernul italian prin decrete pe care sperăm – deși ne iluzionăm – că nu vor fi confirmate de parlament și transformate în lege) transformă orice persoană într-un potențial contaminator, exact așa cum legile antiterorism consideră, de facto și de jure, orice cetățean un potențial terorist. Analogia este într-adevăr atât de evidentă, pentru că potențialul contaminator care nu este compliant cu prescripțiile va fi pedepsit cu închisoarea. Imaginea purtătorului sănătos de virus care infectează o multitudine de persoane, incapabile să se apere de el, așa cum s-ar feri de contaminator, este extrem de sinistră.

Chiar mai trist decât limitarea libertății implicate de aceste măsuri este, în opinia mea, degenerarea relațiilor dintre oameni cauzate de acestea. Celălalt, oricare ar fi el, chiar și cel iubit, nu este bine să fie în apropiere și nu este indicat să fie atins – o distanță este impusă între noi și el. Potrivit unora, această distanță este recomandat să fie de un metru, dar potrivit altor sugestii ale așa-zișilor experți, ar fi indicat să fie de 4,5 m (acești 50 de cm sunt interesanți!). Vecinul nostru a fost desființat.

Este posibil, dată fiind lipsa de consistență etică a liderilor noștri politici, ca aceste măsuri să provină din aceeași frică pe care caută să o provoace. Dar e greu să nu te gândești că situația pe care ajung să o creeze este exact aceea pe care liderii noștri au căutat să o obțină: să închidă, în sfârșit, universitățile și școlile și să transfere toate lecțiile online, să se asigure că nu ne mai întâlnim și nu mai discutăm politică sau cultură, și să ne facă să schimbăm între noi mesaje digitale astfel încât, oriunde e posibil, mașinile să înlocuiască orice contact – orice contaminare – între ființele umane.

Clarificări

(17 martie 2020)

(…) Frica este un rău sfătuitor, dar care ne face să vedem multe aspecte pe care ne prefacem că nu le vedem. Primul aspect pe care l-a arătat cu claritate valul de panică ce a paralizat țara este că societatea noastră nu mai crede decât în viața nudă (viața pur biologică, concretă, brută, spre deosebire de viața ca mod de viață, ca formă și calitate – o distincție centrală pentru filosoful italian – n.n.). Este evident că italienii sunt gata să-și sacrifice practic totul – condiții normale de viață, relații sociale, muncă, chiar și prietenia și credințele religioase și politice – pentru a evita pericolul îmbolnăvirii.

Viața nudă și frica de a o pierde nu aduce împreună oamenii, ci îi orbește și separă. Ceilalți, precum în epidemia descrisă de Manzoni, sunt văzuți ca potențiali contaminatori ce este nevoie să fie evitați cu orice preț sau față de care să păstrezi măcar o distanță de cel puțin un metru. Morții, morții noștri, nu au dreptul la înmormântare și nu e clar ce se petrece cu trupurile celor dragi. Semenii noștri au fost șterși și e ciudat că Bisericile rămân tăcute asupra acestui aspect. Cum vor arăta relațiile umane într-o țară ce se va obișnui să trăiască astfel pentru cine știe cât timp? Și ce este o societate care nu mai are altă valoare decât supraviețuirea?

Celălalt aspect, nu mai puțin tulburător decât primul, este că epidemia arată clar că starea de excepție/urgență, cu care guvernele au început să ne obișnuiască acum câțiva ani, a devenit realmente o condiție normalizată.

Au fost epidemii mai serioase în trecut, dar nimeni nu se gândea să declare stare de urgență cum se face azi, una care ne interzice până și să ne mișcăm. Oamenii au devenit atât de obișnuiți să trăiască în condiții de criză permanentă și de urgență încât nu par să observe că viețile lor au fost reduse la o condiție pur biologică, una care a pierdut nu doar orice dimensiune socială și politică, ci chiar orice dimensiune emoțională și de compasiune. O societate care trăiește într-o permanentă stare de urgență nu poate fi una liberă. Trăim efectiv într-o societate care a sacrificat libertatea pentru așa-zise „rațiuni de siguranță” și, drept consecință, s-a condamnat să trăiască într-o permanentă stare de frică și nesiguranță.

Nu e deloc surprinzător că vorbim despre viruși în termeni de război. Măsurile de urgență ne forțează să trăim efectiv în tranșee. Dar un război împotriva unui inamic invizibil ce se poate cuibări în oricare om este cel mai absurd dintre războaie. Este, pentru a spune adevărul, un război civil. Inamicul nu este undeva în afara noastră, este în noi înșine.


Citiţi şi:

Povestea virusului ucigaş, anticamera controlului populației!

Dictatura binelui colectiv

 

yogaesoteric
3 aprilie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More