Fitoterapia în America

În America, tradiţia fitoterapeutică se păstrează mai mult în partea centrală şi de Sud. De exemplu fitoterapia mexicană a integrat diverse influenţe: aztecă, mayaşă şi spaniolă. În 1552 apare primul ierbar american, “Bodiarms”, redactat de aztecul Martin de la Cruz, în care sunt descrise utilizările a 251 de plante ce aparţin farmacopeei mexicane. Printre acestea damiana (Turnera diffusa) puternic afrodisiac, cunoscut din timpul civilizaţiei maya, precum şi prosopis (Prosopis juliflora) pe care aztecii o foloseau ca loţiune pentru ochi, se mai folosesc încă, alături de plante venite din Europa ca busuiocul cerbilor şi cimbrişor.

Mai la nord, în teritoriul S.U.A., terapia indigenă era şi mai este încă de esenţă şamanică. În viziunea şamanilor, sufletul bolnavului se află sub influenţa forţelor malefice. Sub influenţa substanţelor halucinogene ca peyotl (Lophophora williamsii) şamanul călătoreşte în lumea spiritelor pentru a elibera sufletul bolnav.

În afara ritualilor magice ce însoţesc vindecarea, şamanii folosesc şi amestecuri de plante. Ei consideră că plantele deţin o forţă spirituală şi că multe dintre ele sunt investite cu puteri magice. De exemplu zorelele de grădină (Ipomoea pandurate) puteau să vindece sau să dăuneze. Împreună cu seminţele de floarea-soarelui erau folosite ca remediu contra tusei.

Colonialiştii europeni au recunoscut, după câţiva ani, efectele cu adevărat benefice ale remediilor indienilor. Totuşi, după anul 1907 fitoterapia intră în declin, ajungând să supravieţuiască în afara serviciilor medicale oficiale.

Deşi multe medicamente au fost obţinute din extrase din plante, ulterior ele au fost înlocuite din preparate chimice. Acestea au reacţii adverse, unele din ele ireversibile, dar cu toate acestea, mulţi oameni preferă să se trateze cu aceste medicamente, ignorând beneficiile naturii.