FOCUL – aspecte oculte, inițiatice și simbolice (I)

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Fiinţele umane capabile să pătrundă în profunzime semnificaţia misterioasă a focului au înţeles deja enorm şi au o altă viziune interioară, mai ales atunci când se află pe o cale spirituală autentică.

Cea mai formidabilă descoperire a omului a fost aprinderea focului.
Cei înţelepţi spun că esenţa fundamentală a focului este eterul enigmatic (AKASHA TATTVA), ce este mereu prezent, etern. Din acesta apare misterul real şi misterul aparent al focului.

În Orient se spune că prin intermediul lui AGNI, focul cel tainic ce este totodată fiul lui BRAHMA, oamenii au început să domine Pământul într-o anumită măsură.

Prin intermediul aprinderii focului, clarvăzătorii antici au reuşit să întrevadă unele secrete ale universului, iar apoi a devenit cu putinţă pentru ei să asculte vocea interioară ce conduce la singurul Dumnezeu, care se află deasupra tuturor zeilor. Cei iniţiaţi afirmă că focul cel tainic al aerului apare din focul apei şi apoi se manifestă împreună cu energia tainică a spaţiului şi cu energia tainică a timpului.

Trupul fiinţei umane se consumă întocmai ca o lumânare. Putem analiza compoziţia unei lumânări, însă dacă dorim să analizăm compoziţia unei flăcări, descoperim cu uimire că nu este cu putinţă, oricâte eforturi am face.

Orice societate umană va fi întotdeauna precum un foc înconjurat de cărămizi.

Pe parcursul vieţii sale, fiecare om se consumă întocmai ca o lumânare. Şi dacă nu este capabil să se regenereze şi să renască din propria cenuşă precum pasărea Phoenix, la un moment dat trupul său va muri. Atunci, vrând-nevrând, el va părăsi definitiv această lume şi va trece în lumea de dincolo (universul astral).

O lumânare, chiar şi una zdravănă de nuntă sau de botez, greşeşte atunci când crede că în realitate focul este ea. Când privim cu atenţie şi luciditate în jurul nostru, descoperim că, de fapt, focul este etern. Aprins sau stins, vizibil sau invizibil, focul rămâne de fiecare dată el însuşi.

Chiar şi în situaţiile în care ne imaginăm că focul nu există, în realitate el este întotdeauna prezent. De exemplu, dacă atunci când ne aflăm într-o peşteră unde domneşte o beznă completă scăpărăm o brichetă, descoperim cu uimire că, de undeva, din necunoscut, focul ţâşneşte ca prin farmec. Bricheta noastră se aprinde şi avem pentru o anumită perioadă de timp o flacără. Este unul dintre misterele fascinante ale focului, pe care poate că unii l-aţi intuit, însă la care majoritatea nu v-aţi gândit niciodată.

În adâncul unui templu străvechi, demult uitat, o pură şi fermecătoare fecioară păzeşte un vas magic ce conţine focul sacru, miraculos, creat de vântul cel subtil şi de apa cea subtilă – acesta este semnul focului ce există şi aici pe pământ. Această lume, aceeaşi pentru toţi, pentru că Dumnezeu Tatăl a creat-o aşa, a fost, este şi va fi întotdeauna un perpetuu foc viu, fie cu manifestări arzătoare, fie cu manifestări pâlpâitoare, fie cu momente de stingere. Acest foc este făcut dintr-o nesfârşită şi ascunsă energie arzătoare.

Cei înţelepţi spun că nu trebuie să aprindem niciodată un foc atunci când deocamdată nu ştim dacă vom fi apoi capabili să-l mai stingem.

Focul Universal Secret parcurge o cale invizibilă şi este totodată stăpânul nebănuit al Soarelui şi al Lunii. Fie atunci când locul unde arde este un cămin, fie atunci când este aprins într-o peşteră, fie atunci când arde degetele celor năuci şi neatenţi, fie atunci când el este pentru noi un refugiu, focul rămâne acelaşi, flăcările sale rămân aceleaşi.

El nu numai luminează, dar, în această lume, ne şi încălzeşte, mai ales atunci când ne este frig.
Oricât de mică ar fi o flacără, ea a ucis deja tenebrele şi devine astfel pentru ceilalţi un reper, o lumină, aducându-ne chiar căldura necesară atunci când avem stringent nevoie.

DHARMA este precum o făclie aprinsă, luminoasă, ce pătrunde în cauza enigmatică aparent tenebroasă.

Focul este un element enigmatic ce pare însufleţit de o viaţă autonomă. În anumite ipostaze, luminează şi încălzeşte. În altele, el poate devora aproape totul (de exemplu, în cazul unui incendiu). Când se dezlănţuie, poate arde aproape totul în trecerea sa. De aceea, în viziunea unora, focul este legat de suferinţă şi chiar de moarte.

Se poate spune că focul are o dublă semnificaţie, de unde decurge ambivalenţa ce l-a marcat întotdeauna în imaginaţia umană. Când este luată în considerare latura sa fastă, binefăcătoare, el este înainte de toate simbolul sacru al existentei căminului domestic.

În Roma antică, focul avea o mare importanţă. El era întreţinut cu mare atenţie de vestale (tinere fecioare vitale, pure şi armonioase). Iniţiaţii ştiu că atunci când Îi consacrăm lui Dumnezeu o ofrandă de foc şi lumină şi primim un răspuns afirmativ, favorabil, avem astfel certitudinea că focul ce devine lumină este alchimizat, transformat şi proiectat / transferat în lumea de dincolo (universul astral), unde se manifestă ca un foc tainic subtil. El devine astfel o energie distinctă pe care cel sau cea căreia îi este consacrată o are la dispoziţie şi se poate folosi de ea în fel şi chip doar în bine, aşa cum noi, oamenii, ne folosim de curentul electric în locuinţa noastră, beneficiind de avantajele pe care ni le procură energia sa misterioasă, energie care ne zgâlţâie şi ne sperie când atingem un fir neizolat prin care trece curent electric de 220V.

Să ne amintim că un astfel de foc tainic şi miraculos a făcut să se manifeste din plin inspiraţia dumnezeiască, pogorându-se la un moment dat asupra apostolilor de la Duhul Sfânt. Acel foc magic s-a manifestat apostolilor lui Iisus în prima sărbătoare a Rusaliilor sub forma limbilor tainice de foc.

În străvechiul Mexic se aprindea la începutul fiecărui an un foc nou, consacrat zeilor, iar această acţiune rituală era considerată un act sfânt.

Când este luată în considerare latura sa nefastă, focul este asociat cu imaginea cumplită a flăcărilor îngrozitoare şi chinuitoare ale Infernului, cu incendiile devastatoare, cu distrugerile care apar atunci când se manifestă aşa-zisul foc al cerului (trăznetele), cu lava vulcanilor ce ţâşneşte din interiorul pământului, declanşând groaza.

Referitor la aceste aspecte, este important să ne amintim că prin îmblânzirea focului oamenii au reuşit să realizeze multe acţiuni importante.
Descoperirea focului în urmă cu milioane de ani a marcat începutul civilizaţiei. Contrar unor opinii insuficient argumentate ştiinţific, nu a existat niciun trib primitiv care să nu fi cunoscut focul.

Focul este singurul element pe care fiinţa umană poate să-l producă, fiind de aceea semnul unei anumite asemănări a oamenilor cu Divinitatea. Diferite mituri ale Greciei antice sau ale Polineziei spun că focul se afla, la origine, doar la dispoziţia zeilor şi că tocmai de aceea omul a trebuit să-l răpească.

Când este folosit cu înţelepciune, la momentul potrivit, focul poate avea şi o acţiune purificatoare, deoarece este capabil să distrugă răul. De exemplu, în Antichitate se considera că focul este întotdeauna capabil să facă să dispară trupurile vrăjitoarelor şi ale fiinţelor demoniace. Tot el făcea de asemenea să dispară (altfel spus, anihila) urmele păcatelor în Purgatoriul creştinilor.

Când această flacără a sa purificatoare este consacrată ca ofrandă, este considerată a fi sacră. În cazul adepţilor lui Zoroastru (Zarathustra), textele lor străvechi conţineau anumite incantanţii, cunoscute sub numele de „Formulele lui Maclu sau Scurpur”. Ele erau alcătuite, la modul esenţial, din anumite formule utilizate pentru a anihila şi a distruge farmecele. Este semnificativ că aceste incantaţii se bazau pe energia focului.

Iată un citat semnificativ din aceste texte străvechi, al căror tâlc poate fi intuit şi înţeles aşa cum se cuvine mai ales de cei iniţiaţi, ce cunosc aceste aspecte referitoare la misterele focului: „Prăjeşte-l. Prăjeşte-l. Arde-l. Arde-l. Răul şi chiar tot ceea ce este mai rău să nu intre niciodată aici. Prin puterea focului toate acestea să fie îndepărtate. Acum vă înlănțui, în mod ferm vă leg şi toate relele i le dau lui Gilay care incinerează, care arde, care înlănţuie, care stopează răul, care îi prinde în cursa sa pe toţi vrăjitorii.

Uitaţi-vă la această piele de ţap prin care erau transmise energiile rele, malefice. Iată, ea a fost aruncată în foc şi este devorată şi schimbată în cenuşă de flăcările puternice. Fie ca prin aceasta blestemele, farmecele, suferinţa, tortura, boala, păcatul, crima, sacrilegiul, eroarea, viciile, durerea care până acum sălăşluiau în trupul meu să fie toate scoase afară şi să fie mistuite de aceste flăcări purificatoare, întocmai aşa cum este mistuită şi schimbată în cenuşă pielea acestui ţap, piele care după ce a fost devorată de flăcări şi schimbată în cenuşă, iată, acum nu mai există.”

În traducere românească atât cuvântul Maclu, cât şi cuvântul Scurpur înseamnă „a arde”. Credinţa în acţiunea purificatoare extraordinar de eficientă a focului de a distruge vrăjile sau anumite acte ce implicau magia neagră este în acest text cât se poate de clară.

Corelând aceste aspecte cu cele prezentate mai sus, devine cu putinţă să înţelegeţi modul în care acţionează ofranda de lumină ce se bazează pe flacără ca modalitate de a face să se manifeste energiile benefice subtile şi purificatoare, invizibile ale focului.

Obiceiul străvechi (ce încă persistă pe anumite continente) care implică mersul cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi, fără ca fiinţa respectivă să se ardă sau să fie rănită în vreun fel se numeşte (în limba greacă) pirobastia. El se afla la originea unui binecunoscut ritual de purificare, apărut cu mult timp în urmă, care se realiza neîntâmplător la începutul fiecărui an nou. El mai este practicat şi astăzi în Tibet, în cea de-a cincisprezecea zi a primei luni din an.

La modul general, focul este un enigmatic element subtil masculin, în opoziţie cu apa, care este un enigmatic element subtil feminin.
În universul fiinţei umane, focul este asociat energiei subtile vitale, plexului solar, energiei procreatoare. De asemenea, el mai este corelat şi cu starea de iluminare spirituală, cu procesele de regenerare şi de întinerire (revelate într-un mod criptic prin intermediul mitului păsării Phoenix) şi chiar cu energia subtilă mitică a Soarelui.

Este semnificativ că în multe tratate alchimice (unele dintre ele secrete), întâlnim formula universală: Ignis natura renovatur integra – „Întreaga natură (chiar şi natura umană) este regenerată şi reînnoită în totalite prin intermediul energiei oculte a focului”.

Se spune că o scânteie de foc apărută nu se ştie de unde, a fecundat-o pe fecioara Ocrisia, o vestală sfântă ce se afla la Roma. Astfel, ea a devenit mama regelui Servius Tullius.

Este foarte semnificativ că anumite formule incantatorii şi invocatorii străvechi se adresau focului ca unei fiinţe supranaturale. Punctul culminant al unei sărbători pastorale cunoscute sub numele de Parilia, ce se realiza în onoarea lui Pales, zeiţa ciobanilor şi a păşunilor, celebrată în Roma antică în ziua de 21 aprilie, presupunea ca toţi participanţii să facă un salt peste un foc de paie, care era privit ca un foc regenerator şi purificator.

Mitologia greacă afirmă că zeiţa Demeter l-a aşezat pe eroul Demophon în flăcările unui cuptor uriaş, pentru a-l curăţa în felul acesta de toate impurităţile terestre şi a-l face să devină nemuritor.

În vechime se făceau cercuri exorcizante din făclii, în special în jurul fiinţelor umane care sufereau de boli mintale acute sau a celor care se confruntau cu crize de nebunie. Aceeaşi metodă era folosită şi când se urmărea să fie purificaţi şi curăţaţi de cele rele păcătoşii.

În oraşele antice, de îndată ce cineva pronunţa cu voce tare cuvântul ignis (,,foc“), se vărsa imediat apă de jur-împrejur pentru a se îndepărta ameninţarea izbucnirii unui incendiu.

Zeii focului sau entităţile supranaturale care se aflau într-o tainică legătură cu acest element erau considerate, în Antichitate, datorită naturii ambigue a flăcării, ca fiind nişte fiinţe viclene, în care omul nu poate niciodată să aibă cu adevărat încredere. Un exemplu de acest gen este zeul german Loki. Entităţile subtile în legătură cu focul erau salamandrele.

Dincolo de toate acestea, flacăra vie era privită cel mai adesea într-un mod fast, după cum mărturisesc obiceiurile străvechi ale peregrinilor cu făclii sau focurile rituale simbolice, care se aprindeau în momentul solstiţiului.

Din acelaşi gen de obiceiuri, care au persistat până în zilele noastre, se numără şi aşezarea pe o masă a unor lumânări, care în astfel de situatii sunt considerate ca elemente semnificative de decor.

Lumânările altarului, lumânările botezului, lumânările de nuntă etc., joacă, de asemenea, un important rol simbolic în sânul Bisericii, fiind considerate purtătoare ale luminii divine.

În Extremul Orient, mai ales în India vedică, focul era aproape în unanimitate considerat un simbol central. Să ne amintim de AGNI – zeul focului, de INDRA – zeul trăznetului (VAJRA) şi al fulgerului sau de SURYA – Soarele.

Fragment din cartea FOCUL – aspecte oculte, inițiatice și simbolice, publicată la Editura LuxSublima

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:

Aliază-te cu focul divin al transformării (I)

TRIPURA BHAIRAVI – Marea Putere Cosmică a focului subtil purificator

yogaesoteric
7 decembrie 2017

Also available in: English