Franța, zguduită de scandalurile de incest și abuzuri sexuale asupra copiilor: sub acuzație, „socialiștii-caviar”

O carte nou apărută, despre un abuz sexual asupra copiilor comis de un membru al elitei intelectuale pariziene (între timp, acesta a recunoscut acuzațiile – n.trad), a provocat senzație în Franța și a reînviat o veche și tulburătoare dezbatere despre consimțământ.

„Mulți știau, dar majoritatea a pretins că nu s-a petrecut nimic”, scrie Camille Kouchner în noua sa carte, care a provocat senzație în Franța. Kouchner este fiica vitregă a lui Olivier Duhamel, intelectualul și omul politic în vârstă de 70 de ani, din generația „șaișoptiștilor”, adică generația celor care au ocupat Sorbona în 1968 și s-au delectat apoi din plin de noile libertăți ale epocii.

În cartea ei, La Familia Grande, publicată în luna mai, Kouchner dă amănunte despre presupuse abuzuri sexuale comise de Duhamel asupra fratelui ei geamăn, pe atunci în vârstă de 14 ani, în 1988. Și nu numai Duhamel este acuzat, ci și suspușii lui prieteni, așa numiții „socialiștii-caviar”, revoluționarii reuniți sub sloganul „Il est interdit d’interdire!” („Este interzis să interzici”), care, pretinde Kouchner, ar fi tolerat sau ar fi participat la numeroase abuzuri sexuale asupra copiilor, rămase nepedepsite.

Sub hashtagul #Metooinceste, Franța se confruntă cu condamnarea publică. Feministele organizează proteste în sprijinul unei femei presupus a fi fost violată de 20 de pompieri parizieni, când avea între 13 și 15 ani. Legile franceze privind violul sunt laxe, comparativ cu cele din Marea Britanie, ceea ce înseamnă că, în ciuda vârstei tinere a victimei la momentul comiterii infracțiunilor, bărbații deferiți justiței nu pot fi acuzați de viol decât dacă procuratura dovedește că victima a fost supusă violenței sau constrângerii. Între timp, actorul Richard Berry, autorul Gabriel Matzneff și regizorul Christophe Ruggia se numără printre figurile proeminente care au fost acuzate de abuzuri sexuale asupra copiilor, comise în aceeași perioadă în care Duhamel însuși ar fi comis infracțiunile cu pricina.

Putem uita cât de diferite erau atitudinile față de abuzurile sexuale asupra copiilor în anii ’70 și ’80? În 1977, o petiție adresată parlamentului francez, prin care se cerea dezincriminarea sexului între adulți și copii, a fost semnată de un șir de intelectuali de seamă, printre care Jean-Paul Sartre, Jacques Derrida, Louis Althusser, Roland Barthes, Simone de Beauvoir, Gilles Deleuze și Michel Foucault.

În aceeași perioadă, în Marea Britanie, asociația Paedophile Information Exchange lansa o campanie deschisă pentru abolirea vârstei consimțământului sexual, aplaudată cu entuziasm de unele cercuri ale societății. În SUA, Asociația nord-americană Iubirea între Bărbați/Băieți (Man/Boy Love Association) (Nambla) și-a atras ca susținători câteva figuri proeminente precum poetul Allen Ginsberg și feminista Camille Paglia. În unele țări din Europa, pornografia infantilă era „la liber”, fiind legalizată laolaltă cu alte forme de pornografie, încă de la sfârșitul anilor ’60. În Suedia, de exemplu, a ieșit la iveală, în 2009, faptul că Biblioteca Regală din Stockholm deținea o colecție de pornografie infantilă, achiziționată (legal) între 1971 și 1980, pe care încă o împrumuta (ilegal) publicului în anii 2000.

Această istorie sordidă prezintă o problemă pentru discursul progresist despre revoluția sexuală, care consideră perioada de după anii ’60 drept un marș constant către eliberare (emancipare?). Dar realitatea nu sunt chiar atât de simplă. Desigur, au existat, pe bună dreptate, beneficiari ai liberalizării sexuale – lesbienele, homosexualii și bisexualii, ale căror relații sunt acum nu numai dezincriminate, ci și recunoscute de stat, în Occident. Dar orice schimbare socială vine la pachet cu compromisuri, ascunse sub preș de discursurile simpliste, care nu lasă loc complexității.

Pentru progresiști, granița dintre comportamentul sexual licit și ilicit este azi clădită pe consimțământ. Problema cu pedofilia, conform acestui argument, este că minorii nu au capacitatea de a consimți, ceea ce înseamnă că orice activitate sexuală cu minori este în toate cazurile inacceptabilă. Astfel, discursul șaișoptiștilor în apărarea pedofiliei nu este decât o penibilă abatere de la calea progresistă – o mică crestătură pe axa justițiară a universului moral.

Dar Foucault și aliații lui nu au afirmat niciodată că ar fi în regulă constrângerea violentă a copiilor să întrețină relații sexuale. Mai degrabă, au susținut că dorința sexuală se dezvoltă mai devreme la unii copii decât la alții și că, prin urmare, este posibil ca minorii, în unele cazuri, să aibă relații sexuale cu adulți, netraumatizante pentru minori. Ei nu au susținut că consimțământul sexual nu este important, ci mai degrabă că minorii sunt uneori capabili să consimtă la actul sexual. Și au sugerat că pedofilii sunt o minoritate sexuală denigrată, care suferă teribil din cauza tabuului legat de relațiile sexuale copil-adult. Prin urmare, ideea lor nu era o deviere de la discursul progresist care pune preț pe consimțământ, ci în consonanță cu acesta.

Atunci când un sistem etic se bazează exclusiv pe principiul consimțământului sexual, este destul de ușor să justifici interzicerea, de exemplu, a pornografiei infantile, deoarece aceasta presupune abuzarea copiilor reali în procesul de producție. Dar cum rămâne însă cu imaginile descrise de poliție ca „pseudo-fotografii”, care înfățișează copii adevărați? Dar cu ilustrațiile? Dar cu adulții care se deghizează în copii, în timpul actului sexual? Și cum rămâne cu artiștii porno foarte tineri? Dar cu actorii porno care, în mod deliberat, fac în așa fel încât să pară cât mai tineri? Sigur, ne putem feri, din intuiție, de acte care, dacă nu sunt strict pedofile, țin de pedofilie, dar un sistem etic bazat pe consimțământ sexual nu are cum să reglementeze această intuiție.

Într-o apariție recentă, în apărarea lui Duhamel, la televiziunea franceză, filosoful Alain Finkielkraut a evidențiat problemele unei culturi care respinge nevoia de dragoste, respect, egalitate și reciprocitate în relațiile sexuale și care se bazează doar pe principiul șubred al consimțământului. „A existat consimțământ?”, a întrebat Finkielkraut. „La ce vârstă a început asta? A existat vreo formă de reciprocitate?” Când moderatorul i-a reamintit că este vorba de un copil în vârstă de 14 ani, Finkielkraut a dat un răspuns care altădată ar fi fost de neimaginat în cercul său: „Ei, și?”.

Sloganul „Este interzis să interzici” se va rostogoli mereu, inexorabil, spre acest punct final, vrem, nu vrem.

Citiţi şi:
Evreul Mike Rothschild susține că rețelele de pedofilie sunt aproape în întregime imaginare
Propagandă pedofilă: Public șocat de un film care arată relația sexuală dintre un bărbat și o fetiță de 10 ani
Pedofilia, legalizată. Un tribunal din Finlanda nu a considerat drept viol actul de a întreține relații sexuale cu o fetiță de 10 ani

yogaesoteric
10 iulie 2021