Herbert Dingle spunea despre teoria relativităţii: «Au acceptat-o dogmatic»


„Au învățat-o de la cei care au învățat-o de la cei care nu au reușit să o înțeleagă de la început”


„Crede şi nu cerceta” nu este o vorbă a creştinilor, ci o vorbă a anti creştinilor ce zic despre creştini că ar zice aşa.

În schimb, fără a-i zice pe nume, faptic, acest „crede şi nu cerceta” este impus dictatorial de „ştiinţa” aflată în slujba celor ce trasează liniile directoare pe care omenirea este forțată să le urmeze.

Îl întâlnim aplicat din ce în ce mai des şi mai sufocant. Iată câteva exemple:

„Vaccinurile Big Pharma salvează omenirea.” Ca specialist dacă zici altfel, îţi vei pierde serviciul. Ca părinte, îţi vei pierde copilul şi vei face puşcărie.

„E normal să fii homosexual, să te căsătoreşti şi să adopţi copii.” Nu-i un păcat, nu-i o boală, nu-i o perversiune. Cine zice altfel, la puşcărie.

„Avortul nu-i o crimă.” Încă mai poţi zice altfel. Până când?
„Naţionalismul este nociv omenirii.” Etc., etc., etc.

La fel s-a procedat şi în cazul teoriei relativităţii. Iată mai jos ceea ce scrie Herbert Dingle în cartea Science at the Crossroads (Ştiinţa la răscruce):

„Pentru a relua firul istoriei, un factor important este faptul că, din 1904 până în timpul Primului Război Mondial, așa-zisa teorie a relativității – care a fost doar o chestiune teoretică, de interes pentru relativ puțini fizicieni – a fost atribuită de către toți lui Lorentz. Cercetările lui Einstein și ale lui Minkowski au fost mai puțin luate în considerare iar cei în cunoștință de cauză le-au considerat forme mai obscure ale teoriei lui Lorentz, teorie inteligibilă și general acceptată, deși, desigur, în lipsa unor demonstrații experimentale.

Tolman, în schimb, mulți ani după aceea a afirmat că atunci când a citit pentru prima dată teza lui Minkowsky, prima lui reacție a fost: «Acestea toate sunt aiureli», și a lăsat-o deoparte fără a-i acorda vreo atenție suplimentară. Cu excesul său de modestie a relatat acest fapt ca pe un exemplu al lipsei sale de înțelegere, dar eu sunt înclinat să-i dau interpretarea opusă, în măsura în care relația cu fizica, disciplină distinctă de matematică, este implicată. Dar Einstein, cu un alt mod de a înțelege și explica realitatea, după conturarea teoriei sale speciale, a avut ca principală preocupare generalizarea postulatului relativității pentru a explica mișcarea accelerată, propunând astfel o teorie a gravitației. Este ușor de înțeles că nu a recunoscut aspectul fizic al propriei sale teorii speciale în teza lui Minkowsky, dar a recunoscut în schimb posibilitățile matematicii lui Minkowsky atunci când sunt combinate cu noul calcul al tensorului introdus de Ricci și Levi – Civita. Pentru că și-a dorit să generalizeze, el a abordat complet teoria generală pe care o publicase în 1916, în care s-a lansat ideea că o teorie a gravitației ar satisface postulatul relativității (referindu-se la toate tipurile de mișcare, ca pur relative, astfel încât în cazul în care două corpuri sunt în mișcare relativă unul față de celălalt, mișcarea poate fi împărțită între ele în mod egal și corect, indiferent de ordinea aleasă).

Să revenim, totuși, la poziția din 1919, când observațiile asupra eclipsei păreau să ofere o confirmare a teoriei generale. Acest aspect a provocat o senzație fără precedent, nu numai în lumea fizicii, dar în lume, în general, pentru că mecanica lui Newton – de mai bine de 200 de ani privită ca o fundaţie de nezdruncinat a ştiinţei fizicii – a fost infirmată. Atunci – pentru prima dată, aşa cum cei mai mulți dintre fizicieni se temeau – «teoria relativității» a ajuns în prim-planul fizicii, și, din moment ce a fost adusă acolo prin lucrarea lui Einstein, considerată de el o generalizare a teoriei lui din 1905, numele teoriei s-a modificat, ca prin magie, de la «teoria relativității a lui Lorentz» (cunoscută doar de o mână de specialiști) la «teoria specială a relativității a lui Einstein» (cunoscută sub acest nume de toată lumea, deși puțin diferită). Dar, circumstanțele în care a fost introdusă «erau de natură aproape în mod inevitabil să o investească cu un aer de mister impenetrabil» destul de străin caracterului ei real.

Teoria lui Einstein, prin modul în care a fost introdusă, a fost, fără îndoială, extrem de dificil de înțeles pentru cei care au întâlnit-o pentru prima dată. Incomprehensibilitatea teoriei era dublă: a folosit o ramură a matematicii – calculul tensorului care, deși acum este predat prin intermediul matematicii elevilor într-o etapă destul de timpurie a formării lor, a fost la acel moment, practic, necunoscut și extrem de dificil de stăpânit de către fizicienii formaţi a căror capacitate de înţelegere a ideilor noi era de o intensitate mai mică decât în tinerețea lor; în al doilea rând, limbajul în care a fost exprimată, atât din punct de vedere verbal cât şi simbolic, a fost preluat de la Minkowski, și, prin urmare, fizicienii s-au văzut dintr-o dată față în față cu metafizica timpului (eternitatea) și a spațiului contopite într-o unitate obscură mai densă decât chiar a filosofilor tradiționali. Totuși, acesta a fost mijlocul prin care teoria specială a fost adusă mai întâi în atenția organului general de fizicieni.

Ca și cum acest aspect nu ar fi fost de ajuns, a existat o complicație suplimentară rezultată din numele teoriei. Teoria «relativității» a fost atribuită lui Lorentz, Einstein și Minkowski, aceştia toţi contribuind la același set de idei. Adevărul este că teoria lui Lorentz ar fi fost imposibilă fără un eter și a lui Einstein imposibilă cu unul, deoarece Lorentz şi Einstein nu au asociat timpul cu nimic altceva decât cu momentele și duratele, în timp ce Minkowski nu s-a gândit niciodată la acesta ca fiind în legătură cu nimic altceva decât cu «eternitatea», ideea de bază a lui Minkowski fiind «spațiu-eternitate», idee ce nu a fost luată în considerare în tezele originale ale lui Lorentz sau Einstein – toate aceste diferențe fiind complet ascunse prin alianța lor profană sub un singur cuvânt «relativitate».

Fraze de genul «dilatarea timpului», care nu însemnau nimic pentru nimeni, au fost utilizate în mod liber pentru a descrie «teoria relativității a lui Einstein» iar «timpul» și «spațiul», au fost declarate interschimbabile («spațiul unui om este timpul unui alt om», cum spunea Jeans), astfel încât chiar și cei care s-au chinuit să verifice scrierile lui Einstein din 1905 nu au găsit cu ce să asocieze astfel de noțiuni, și s-au convins că ceea ce în mod normal ar fi înțeles fără nicio dificultate este necesar să conțină o anumită esență misterioasă pe care au fost incapabili să o explice. Rezultatul net a fost că au renunțat la încercarea de a înțelege problema și au aderat la acceptarea necritică a „teoriei relativității speciale a lui Einstein”, cu resemnare. Această stare a persistat de atunci, odată cu creșterea inconștienței «matematicienilor», eliberaţi acum de sarcina de a-și justifica afirmațiile, cu toate aceste extravaganțe, ducând la creșterea inerției mentale din partea «experimentatorilor», până când s-a ajuns la stadiul actual în care o chestiune atât de simplă ca cea pe care am pus-o în discuție a rămas fără răspuns timp de 13 ani și nimeni nu este câtuși de puțin deranjat de acest aspect.

Știu din proprie experiență că starea de spirit pe care am descris-o este cea care a existat într-adevăr în rândul fizicienilor în 1919 și în anii imediat următori, iar acest fapt poate fi verificat cu prisosință și în înregistrările existente.

Nu suntem prea departe de a spune [scrie Whitehead] că anunțul că fizicienii ar fi necesar, în viitor, să studieze teoria tensorilor, a creat o veritabilă panică printre ei, atunci când predicțiile lui Einstein au fost confirmate pentru prima dată.

În ceea ce privește estimarea modificărilor făcute de autorul teoriei, este suficient să menționăm două cărți scrise de E. Cunningham, un matematician de la Cambridge interesat de relativitate încă de la începuturi. În prima dintre ele, Principiul relativității (1914), sunt descrise tezele lui Lorentz, Einstein și Minkowsky, dar partea leului se duce la Lorentz, care are numărul cel mai mare de intrări în index (13), precum și cele mai multe referințe către el, în întreaga carte. În indexul celei de a doua, Relativitatea și teoria electronilor (ediția a doua, 1921), în care prin «relativitate» se înțelegea încă doar teoria specială, întrucât teoria generală nu are nicio legătură cu teoria electronilor, numele lui Lorentz nu apare deloc. Indiscutabil, indexările nu reflectă în totalitate cantitatea de atenție acordată în carte lucrărilor diferiților autori, dar oferă în schimb o privire corectă asupra transferului de credit care a avut loc. În cea de-a doua carte citim că «argumentele lui Lorentz anticipează principiul relativității» iar referința la «ceea ce a ajuns să fie cunoscut în 1905 ca principiul relativității» dă cititorului impresia că această denumire a fost apoi aplicată teoriei lui Einstein plecând de la ceea ce Lorentz a arătat mai întâi într-un alt mod, întrucât, așa cum am văzut, mulți ani după 1905 «teoria relativității» a fost privită ca aparținând doar lui Lorentz.

Dar mai importantă decât confuzia în ceea ce privește dreptul de autor sau numele teoriei este confuzia din jurul sensului.

Whitehead a înțeles-o cu siguranță și a admirat-o, fără să o accepte însă. Fowler, deși a fost proeminent în critica probelor experimentale pentru schimbarea spectrului prezis de teoria generală, a recunoscut că nu a avut nici cea mai mică idee despre ce era vorba în această teorie, pe când cei mai puțin înzestrați și mai puțini sinceri au arătat prin observații că au fost total în necunoștință de cauză, nerealizând că teoriile lui Lorentz și Einstein sunt în mod esențial diferite. Totuși, acest aspect nu ar fi fost scăpat din atenție, dacă fizicienii nu ar fi fost atât de dezorientați pentru a vedea clar ceea ce se afla în fața ochilor lor.

În afară de câțiva cum ar fi Rutherford, care a ignorat totul și a mers mai departe cu experimentele sale, ceilalți au luat-o ca pe singura teorie valabilă în condițiile stabilite.

După cum era de așteptat, ei nu au putut înțelege existența confuziilor de care vorbeam, dar au putut să folosească ecuațiile de transformare Lorentz și să le aplice ca o «corecție a relativității» (expresie binevenită) la cerințele teoriei Maxwell – Lorentz. Pentru a justifica acest aspect studenților lor, i-au învățat frazele corespunzătoare din «experți» și au trecut peste întrebări fizice incomode sărind în mod liber între Einstein și Lorentz (doar erau amândoi adepți ai «relativității»), în funcție de necesitățile momentului. Ecuațiile au putut fi rezolvate, astfel încât «experimentatorii» s-au convins că teoria, oricare ar fi fost ea, era necesar să fie corectă.

Mințile superioare au recunoscut că nu au înțeles-o, iar majoritatea nu se putea ridica la această înălțime. Nimic nu produce o iluzie mai puternică, sugerând că cineva înțelege ceva ce altcineva nu poate înțelege, decât repetarea constantă a cuvintelor folosite pentru a exprima acel concept; în acest fel mințile mai slabe s-au înșelat presupunând că termeni ca «dilatarea timpului» ar avea un înțeles de la sine înțeles, și privindu-i cu dispreț pe cei destul de «proști» ca să-și imagineze că au nevoie de explicații. Orice persoană care are grijă să examineze literatura de specialitate din 1920 până în prezent, chiar dacă nu a avut o experiență cu caracter personal în ceea ce privește dezvoltarea fenomenului, poate vedea o creștere treptată a acceptării dogmatice a teoriei și disprețul față de criticii săi, până la forma extremă expusă astăzi de către cei care au învățat-o de la cei care au învățat-o de la cei care nu au reușit să o înțeleagă de la început. Ei nu merită să fie citați; afirmațiile pertinente pe care le-am citat în prima parte din liderii maturi în domeniu sunt suficiente dovezi ale stării actuale.

Sper ca această scurtă recapitulare a circumstanțelor în care teoria a intrat forțat în atenția necesară a fizicienilor va face mult mai credibil faptul că această teorie a persistat mult prea mult timp cu o astfel de inconsistență elementară în centrul său. Nu este de înțeles, nu poate fi trecut cu vederea, nu poate fi de înțeles deoarece idei incompatibile, cărora li s-a dat același nume, au fost tratate ca fiind identice.”

Citiți și:

Spațiul-timp în… timp și în spațiu (I)

La limitele universului: antimateria

 

yogaesoteric
17 februarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More