Hronograf: Ştim că Dumnezeu este, dar nu ştim în ce fel este

Aşa şi omul, pe cât se apropie de Dumnezeu, pe atâta îşi cunoaşte simplitatea sa şi micşorarea sa. Se apropiase de Dumnezeu Avraam întru atâta apropiere, căci precum cel de aproape prieten vorbeşte cu prietenul cel de aproape, aşa el cu Dumnezeu, faţă la faţă şi gură cu gură a vorbi s-a învrednicit. „Acum am început – zice – a grăi cu Dumnezeul meu”. Şi îndată întru acea apropiere s-a cunoscut pe sine că este nimic şi s-a numit pe sine pământ şi cenuşă. Ca şi cum ar zice: „Tu, o, Dumnezeul meu şi Făcătorul meu, eşti Cea neapropiată Lumină, neînserată, iar eu întuneric sunt; Tu fără de moarte, Veşnic, Nestricăcios, iar eu peste puţină vreme în mormânt mă voi strica; Tu eşti Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, iar eu sunt vierme târâtor înaintea Mărimei celei neapropiate a Slavei Tale; Tu în ceruri locuieşti, iar eu în ţărână mă sălăşluiesc şi pământ sunt şi cenuşă”. O, bună smerenie a lui Avraam care în el din cunoştinţa de sine şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu s-a născut! Pentru că pe Dumnezeu cunoscându-L, s-a cunoscut pe sine şi s-a smerit până la pământ şi la ţărână. Şi se vede că din cunoştinţa lui Dumnezeu vine omul întru cunoştinţa de sine singur.

Încă se spune de cei iscusiţi că şi din a se cunoaşte pe sine vine omul întru cunoştinţa de Dumnezeu. Şi pe cât îşi cunoaşte cineva micşorătatea sa, pe atâta Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că acestea amândouă: cunoştinţa de Dumnezeu şi cunoştinţa de sine, prietene şi soţii sunt sieşi, unde se află una, acolo şi cealaltă, măcar de ar şi întrece-o una pe alta. Pentru că uneori cunoştinţa de Dumnezeu înainte merge de cunoştinţa de sine, iar alteori cea dintâi urmează celeilalte, şi una pe alta la a sa vreme o naşte, însă din cunoştinţa sa, a fi cunoştinţă de Dumnezeu mai lămurit se încredinţează de cei ce au cunoscut pe Dumnezeu.

Clement Alexandrinul zice aşa în Cartea 3: „De se cunoaşte cineva singur pe sine, cunoaşte şi pe Dumnezeu, iar cel ce ştie pe Dumnezeu, s-a asemănat Aceluia”. Casiodot, tâlcuitorul Psaltirii, la aceste cuvinte ale lui David: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt”, scriind zice: „Mare suire este spre Dumnezeu cunoştinţa neputinţei sale. Mare folos robului Domnului îi este ca adică să-şi cunoască neputinţa sa, nenădăjduind la ale sale lucruri bune”. Isaac cel între călugări preot, în Cartea 3 cea „Pentru lepădarea de lume” grăieşte: „Pe sine singur întru nimic să te socoteşti şi vei vedea întru sine însuţi Slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se naşte smerenia (prin cunoştinţa de sine) acolo Slava lui Dumnezeu răsare”. În Dioptra sa scrie, partea 3, cap. 13: „Pe cât mai mult te vei cunoaşte pe tine însuţi, pe atâta mai desăvârşit vei cunoaşte pe Dumnezeu, îmi vei zice: «Toţi îl ştim pe Dumnezeu că nu suntem fără de Dumnezeu, nici închinători de idoli!» Îţi răspund: Toţi îl ştim pe Dumnezeu prin credinţă, dar nu prin dragoste, nici prin frică, pentru că nici nu-L iubim pe El precum se cade a-L iubi, nici ne temem precum ni se cade a ne teme. Pentru că de L-am fi iubit cu adevărat pe El, apoi pentru singura dragoste n-am voi a-L mâhni pe El. Iar de ne-am teme de Dânsul cu adevărat, apoi pentru singură frica aceasta n-am călca Poruncile Lui. Ştim că Dumnezeu este, dar nu ştim în ce fel este. Cât de dulce este celor ce-L iubesc, şi cât de înfricoşat le este celor ce cu dragoste se tem de El! Îl ştim pe Dumnezeu din auz, din cuvintele dumnezeieşti, dar cugetul nostru nu se afundă în El, nici nu se învaţă întru Acela. Ne încredinţăm pentru El, dar nu ne îndulcim de El. Pentru că nici negrăitele faceri de bine pe care în tot ceasul ni le arată nouă nu le socotim, nici mulţumitori de acelea nu suntem, nici de Judecata Lui nu ne temem, nici de groaza Lui nu ne cutremurăm. Ne dă nouă Cerul, noi nu ne grijim; ne îngrozeşte cu muncile, noi nu ne înfricoşăm, şi mai cu voie le este iubitorilor de păcate să-şi aleagă veşnicele munci decât veşnica Împărăţie. Pe Dumnezeu a-L şti ni se pare, iar a plăcea lui Dumnezeu ne lenevim şi nici nu voim. Deci suntem ca şi cei ce nu-L ştiu pe El, drept aceea ni se dă sfat de la părinţi, ca prin cunoaşterea de sine să venim întru cunoştinţa lui Dumnezeu.”

Oare cine din iubitorii de înţelepciune mare, filosofie a numit-o pe cunoştinţa de sine şi zice: „Mai bun eşti de te vei cunoaşte pe tine singur, decât pentru sine nebăgând în seamă.”

Voieşti să câştigi cunoştinţa alergării stelelor, puterile verdeţurilor şi ale florilor, firile oamenilor şi ale animalelor necuvântătoare şi pe toate ştiinţele de cele cereşti şi de cele pământeşti, pentru că mulţi multe ştiu, iar singuri pe sine nu se cunosc, iar a nu se cunoaşte pe sine este mai rău decât a fi dobitoc, pentru că la dobitoace necunoştinţa de sine din fire le este, iar la oameni din însăşi voinţa cea fără de înțelepciune. Şi cu adevărat unul ca acela asemenea este cu dobitocul, care pe sine nu se cunoaşte. Oare nu s-a prefăcut în dobitoc Nabucodonosor care, nevrând să-şi cunoască omeneasca sa neputinţă, se preaînălţase cu mândria, părându-i de sine a fi Dumnezeu. Pentru că de unde între oameni se naşte mândria? De nu de aici, căci nimeni nu voieşte să-şi cunoască pe a sa nimicnicie, ci fiecare de sine multe şi înalte socoteşte şi gândeşte. Unul cu bunul neam se înalţă, măcar de este şi de aceeaşi stricăciune de care e şi cel mai de pe urmă sărac. Altul cu bogăţia se fuduleşte, măcar deşi este degrabă pieritoare, altul cu slava se îngâmfează, măcar deşi este nestatornică, ci ca vântul trecătoare. Altul cu puterea trupească şi cu vitejia se laudă, măcar deşi este supusă la năprasnică neputinţă şi la moarte. Altul cu înţelepciunea se slăveşte, măcar deşi multe sunt pe care el nu le-a ajuns. Altul cu sfinţenia, prin fapte bune mare i se pare a fi el, măcar deşi nimic nu sporeşte înaintea lui Dumnezeu şi mulţi de sine în multe feluri înalte cugetă, iar toate acelea se fac de aici, că pe sine nu se cunosc, nici nu se socotesc.

Iar cum să ne cunoaştem pe noi, chip ne-a dat dreptul Avraam, zicând pentru sine: „Eu sunt pământ şi cenuşă”.

Extras din Hronograf

* Hronograful a fost scris de caldeeni, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la Facerea lumii. În anul 1000 după Hristos, istoricul Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi Sfântul Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la Iaşi în anul 1591, publicat la Veneţia în anul 1691. În anul 1821 îl foloseşte Goethe în Germania. În 1837 este tradus în limba chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 de ani apare în limba română, la Editura Pelerinul Român, la Oradea, în anul 1992 ediţia 1, iar în anul 2005 ediția a 2-a.

Citiți și:
Tâlcuiri la Apocalipsă. Antihristul: o perspectivă ortodoxă a Părinților Bisericii (I)
Smerenia cea sfântă este un dar de la Dumnezeu pentru sufletul pe care-l găseşte curat

yogaesoteric
29 martie 2025