Impresii semnificative
Stimate domnule Marian Oprea,
Sunt un constant cititor al revistei Lumea încă din anii ʼ70 și am numai cuvinte de laudă la adresa articolelor publicate de-a lungul anilor: meritul incontestabil este al întregului colectiv, evident sub conducerea dvs., precum și a predecesorilor domniei voastre. Meritați toate aprecierile și felicitările mele, pentru consistența și actualitatea articolelor publicate și mai ales pentru tematica abordată.
Ca un mare pasionat de geopolitică și geostrategie, doresc să vă supun atenției câteva păreri personale referitoare la situația geopolitică din estul Asiei, mai precis din zona Chinei. Articolul l-aș numi astfel: „Va deveni China prima putere mondială în următorul deceniu?” Pe parcursul expunerii, voi încerca să argumentez că această țară nu a ajuns la momentul de a deveni puterea mondială numărul unu!
De câțiva ani buni, tot mai mulți analiști politici, militari, economici, pe baza propriilor analize, studii și cercetări, afirmă că, până în anul 2030, locul SUA de lider autoritar mondial va fi luat de China. Evident că afirmațiile acestora se bazează, în principiu, pe puternica ascensiune și creștere economică a acestei țări (actualmente considerată a doua putere economică după SUA și a treia din punct de vedere militar, după SUA și Rusia), dar și pe dorința Chinei de a se implica în soluționarea anumitor probleme globale ce vizează interesele sale. Aparent aș fi tentat să le dau dreptate, având în vedere faptul că afirmațiile lor se bazează pe date și cifre oficiale, necontestate de nimeni, iar China ar fi îndreptăţită să revendice poziția numărul 1 în lume.
Voi încerca în continuare să-mi exprim punctul de vedere care să combată aceste afirmații. Personal nu cred că va fi posibil așa ceva curând (adică în maxim 20 de ani).
Deocamdată conducerea chineză este preocupată să-şi întărească poziția de lider regional (în special în cele două mări – a Chinei de sud și a celei de est) în zona de mare importanță strategică, delimitată de cele două mări. Numai că, în această zonă, China are mari probleme cu vecinii săi (probleme din punctul de vedere al resurselor de energie, din punct de vedere economic și geostrategic) astfel:
– cu Japonia – litigiu privind insulele Senkaku (Diaoyu) privind apartenența acestora și implicit a apelor teritoriale aferente acestora, în subsolul cărora sunt resurse de petrol și gaz consistente și necesare economiei Chinei în ascensiunea preluării poziției de lider mondial;
– cu Filipine – pentru reciful Scarborough – în principiu din aceleași motive;
– cu Vietnam și Filipine – pentru insulele Spratly (Nansha);
– cu Vietnam – pentru insulele Paracel (Xisha) – mărirea apelor teritoriale.
Dobândirea acestor insule (deocamdată încearcă prin metode pașnice, dar până când vor fi valabile?) ar crește suprafața apelor teritoriale, oferindu-i posibilitatea exploatării, fără restricții, a resurselor submarine și nu numai. La acestea se mai adaugă problemele cu Taiwan-ul, privind recunoașterea Chinei, sau cele cu Malayesia și Brunei, legate de regimul mării libere! Cu alte cuvinte, China are probleme cam cu toate ţările din zona sud-estică a Asiei! Pe măsură ce aceste·dispute nu se pot tranșa pe cale diplomatică, aceasta va recurge la o politică de intimidare, prin demonstrații de forță, încălcarea principiilor de drept internațional și chiar amenințare, pentru a-și realiza obiectivele.
Având în vedere aceste constatări, apreciez că R.P. Chineză nu va putea ajunge la statutul de mare putere (așa cum o văd unii, într-un viitor destul de apropiat), înlocuind acest statut al SUA, din următoarele considerente:
1. China nu cred că își dorește (cel puțin deocamdată) să domine lumea, așa cum au făcut-o și încă o fac SUA. Cred că se va mulțumi să domine zona sa de interes, eventual chiar zona Pacificului și a Oceanului Indian (nu în totalitate cea din urmă, deşi aspirații de acest gen are), ori va găsi o altă modalitate de a se impune (în principiu, de a influența politicile țărilor respective), diferită de cea a forței (folosită de SUA);
2. Poziția de lider, din punct de vedere militar (susținută de o economie puternică) se obține de regulă în urma unui conflict (război) major câștigat (așa cum s-a petrecut în al Doilea Război Mondial, în urma căruia SUA s-au impus) de China, direct și mai puțin indirect. În momentul de față, în orice conflict major din zona Asiei de sud-est, China se va ciocni inevitabil de statele din Asia de sud-est, sprijinite substanțial de SUA, iar deznodământul nu va fi greu de anticipat;
3. Din punct de vedere economic, China nu va putea susține o situație de criză (declanșată de un posibil conflict major) prelungită, resursele limitate și nivelul de trai al sutelor de milioane de locuitori nu îi vor permite așa ceva; la război, nemulțumirile maselor se pot repede transforma în proteste violente la adresa guvernului comunist;
4. Din punct de vedere diplomatic, China este aproape izolată în Sud-Estul Asiei. Nu are niciun vecin aliat sau loial, așa cum au SUA, deși încearcă să câștige, prin politici de apropiere și bunăvoinţă, influență și deschidere în vederea unei cooperări, în special pe plan economic, dar și militar;
5. Existența unei stări de încordare relativă în zona cu vecinii cei mai apropiați – Japonia, Vietnam – nu este benefică Chinei din perspectiva unui posibil conflict (istoria atrocităţilor comise de armata imperială japoneză în Manciuria, în anii ʼ30 nu a fost uitată);
6. Existența unei probleme interne a societăţii chineze (ținută deocamdată sub control) în regiunile minorităților din Tibet și Uiguria – cele mai mari provincii ca suprafață, la care se mai adaugă relațiile încă nesigure și neclare cu India (sunt probleme la frontiera cu regiunea Tibet, unde două teritorii destul de mici sunt revendicate de ambele state) o determină să fie mai prudentă;
7. Resursele Chinei (în special petrol, gaze și minereuri de toate tipurile) sunt insuficiente pentru avântul și ritmul său de dezvoltare, fapt ce o determină să importe masiv din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Qatar, Iran), dar și din Africa (Sudanul de Sud, Nigeria, Angola, Congo), unde și-a impus o politică de ajutorare a statelor africane (profitând că nicio altă putere nu îi face, deocamdată, concurență), prin ștergerea datoriilor unor state sau prin investiții în domeniul infrastructurii feroviare, rutiere, deschiderea unor exploatări de minereuri (în principal din cele necesare Chinei), mergând chiar până la asistență militară;
8. Prăbuşirea URSS și ulterior a Federației Ruse în perioada 1991-2000 a dat impresia Chinei că va ocupa rapid și fără probleme locul lăsat liber (din punct de vedere militar); Rusia însă, cu o conducere fermă și autoritară, începând din 2001, s-a ,,trezit” și a reușit în mai puțin de 20 de ani să-şi recâștige locul, în primul rând din punct de vedere militar, pentru că, din punct de vedere economic, este mult în urma Chinei (exportul rusesc se bazează în principal pe petrol, gaz și armament). Rusia încearcă să se apropie mai mult de China, căutând prin aceasta să contrabalanseze politica SUA în zona Pacificului, deşi interesul major al Rusiei apreciez că este tot în Europa (mai precis în estul Europei);
9. Actuala armată populară a Chinei beneficiază de o experienţă de luptă destul de redusă (ultimul conflict în care armata a fost implicată a fost cel din Vietnam și Cambodgia, în anii ʼ70. (China a evitat să se implice în Balcani sau în Orientul Mijlociu în anii ʼ90);
10. Din punct de vedere al dotării armatei, China posedă armament și tehnică de luptă mai puţin performante comparativ cu SUA sau Rusia. Pentru a produce descurajarea unui stat, e nevoie de tehnică militară performantă și credibilă pe care, în general, adversarul nu o posedă. Cu un portavion din dotare (și acela achiziţionat de la ucraineni și recondiţionat) cum are China, față de cele 10 ale SUA, nu poţi să domini lumea! La celelalte capitole, adică distrugătoare, fregate, submarine, aviaţie strategică, Beijingul s-a mulţumit să sporească numărul lor și mai puţin performanţele acestora;
11. Are o alianţă oficială doar cu Coreea de Nord, un parteneriat strategic cu Pakistanul și o cooperare în domeniul apărării cu Rusia, precum și alte forme de cooperare cu unele state, dar de mai mică anvergură. Spre exemplu, SUA au angajamente oficiale în domeniul apărării, plus parteneriate strategice cu 62 de state de pe glob, plus apartenenţa la NATO, în calitate de naţiune conducătoare;
12. Lipsa unor baze militare/navale pe teritoriul altor state, care să le asigure posibilitatea de a interveni rapid și eficient îi afectează credibilitatea și capabilitatea operative (se profilează ceva în Grecia – portul Pireu, în Spania și R. Djibouti). Va trebui să își poziţioneze forţele navale în puncte sensibile, de unde să controleze traficul naval (așa cum face o mare putere navală). SUA, spre exemplu, au 702 baze militare în 130 de ţări, de pe toate continentele, cu suficiente forţe pentru a controla întreaga planetă, dacă vor;
13. Libertatea limitată și controlul strict al societăţii de către conducerea comunistă consider că sunt piedici evidente în evoluţia de ansamblu a societăţii chineze care, în momente de criză (mă refer la un conflict de anvergură), nu se știe cum și în ce mod vor reacționa;
14. Ţara este puternic dependentă de infrastructura de transport de mare capacitate, mă refer la avioane de transport personal, tehnică militară, armament, ce provine în principal din alte ţări (Franţa, Rusia).
Concluzii
Așadar, dacă din punct de vedere economic, China ar putea să aspire la locul 1 mondial (deși nici celelalte puteri pretendente nu staţionează), din punct de vedere militar nu cred în așa ceva. Statutul de putere mondială nu se limitează doar la economic, ci, în mod obligatoriu, și la domeniul militar. Când o naţiune combină ,,stăpânirea mărilor” cu puterea continentală și cu un sprijin aerian permanent, indiferent de zona de conflict, așa cum e cazul SUA, devine practic aproape invincibilă. Ori, în acest moment, în cazul Chinei încă nu se poate vorbi de așa ceva. E cu totul altceva să ai 10 portavioane pe care le poţi disloca, concomitent, în orice mare sau ocean și să-ţi impui politica și interesele printr-o strategie adecvată, și alta e să ai numai unul pe care nu știi unde să-l disloci mai degrabă.
Nu înseamnă că argumentele mele sunt invincibile! La cum evoluează societăţile, lumea și ştiinţa, ne putem aștepta la orice, chiar la răsturnări spectaculoase în domeniul strategiei și geopoliticii mondiale. Este numai o părere personală, pe care aș dori să o analizaţi.
Cu deosebit respect, Corneliu Bocai, Mangalia
Articol preluat din revista Lumea
Citiți și:
Șanse și riscuri la nivel mondial
Vor pierde Statele Unite supremaţia? China va deveni curând prima putere mondială
Americanii cred datorită orgoliului lor imens că lor li se cuvine să conducă lumea
yogaesoteric
15 iulie 2018