Încremenirea Zoiei – un miracol uluitor şi nedezlegat din epoca Rusiei comuniste
Prolog
Totul s-a petrecut în 1956, în plină tiranie comunistă, în preajma Anului Nou. Locuitorii din Kuibâşev (astăzi Samara) se pregăteau să întâmpine sărbătorile iernii, când o veste a căzut ca un trăsnet peste oraş. Zoia Karnauhova, o muncitoare de la uzina de ţevi, membră fruntaşă de partid şi atee convinsă, împietrise pe loc în clipa în care luase în derâdere numele Domnului. Oficialităţile au catalogat evenimentul drept o isterie de masă, în timp ce locuitorii şi credincioşii din Kuibâşev au văzut în el o mare minune dumnezeiască. Fenomenul miraculos a cutremurat din temelii întreaga Uniune Sovietică şi a pus pe jar autorităţile comuniste atee. Evenimentul se petrecea la câţiva ani după moartea lui Stalin, pe vremea lui Nikita Hruşciov, într-o perioadă de prigoană cumplită îndreptată împotriva Bisericii. Timp de 128 de zile, tânăra femeie, deşi în viaţă, a rămas nemişcată, nu a mâncat şi nu a băut nimic. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune, ajungând până la urechile şefilor comitetului regional de partid. Kuibâşev nu era un orăşel oarecare, ci a şasea localitate ca mărime din Rusia, emblematică pentru faptul că aici se fabricau rachetele cosmice „Soiuz”. Considerat de către toţi credincioşii un evident semn dumnezeiesc, evenimentul miraculos a întors la credinţă sute de mii de oameni.
Petrecerea ateilor şi minunea încremenirii Zoiei
În preajma sărbătorilor de iarnă, Zoia Karnauhova şi-a invitat prietenii la o petrecere. Pentru că era postul Crăciunului pe stil vechi (6 ianuarie), mama sa, femeie cu frica lui DUMNEZEU care nu se îndepărtase de la cele sfinte, a rugat-o să amâne petrecerea. Zoia nu s-a lăsat însă înduplecată, iar mama, întristată, a plecat la biserică să se roage.
În casa familiei Karnauhov, oaspeţii soseau rând pe rând, cu excepţia celui mai aşteptat dintre ei: Nicolai, logodnicul Zoiei. Într-un final , musafirii nerăbdători au început petrecerea fără el, punându se pe băut şi pe dansat. Spre miezul nopţii, ameţiţi de alcool, câţiva băieţi au început să o necăjească pe Zoia, care nu vroia să danseze. Ea îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nicolai, care însă întârzia să apară: „Uită-l! Nu va veni. Hai la joc”, i-au spus prietenii de chef. „Nu va veni?”, s-a răstit ameninţător Zoia. „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nicolai al meu, o să dansez cu Nicolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul de minuni)!” Furioasă, s-a dus în odaia mamei sale, unde se afla o icoană a sfântului, a smuls-o de pe perete şi a început să se învârtă cu ea prin încăpere, într-un dans grotesc şi nelegiuit. Şocaţi de atitudinea Zoiei, care prin nefirescul ei îi trezise din ameţeală, oaspeţii au îndemnat-o să se oprească, spunându-i: „Mai bine pune la loc icoana! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Tânăra însă, furioasă din cauza absenţei logodnicului ei, le-a răspuns rânjind batjocoritor: „Dacă DUMNEZEU există, atunci să mă pedepsească!” Nu a apucat bine să îşi termine vorba, când casa a fost lovită de un trăsnet cumplit, însoţit de un vânt năprasnic. Dar şocul cel mare a urmat abia atunci când privirile oaspeţilor au descoperit-o pe Zoia stând încremenită în mijlocul camerei. Pur şi simplu împietrise. Îngroziţi, cei mai mulţi au rupt-o la fugă. În urma lor, în odaia devastată de chef, rămăsese o statuie înţepenită, cu icoana Sfântului Nicolae strânsă la piept.
Ambulanţa a sosit în câteva minute, din echipaj făcând parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, însă medicii nu au reuşit să o aducă pe tânără în simţiri. Zoia trăia, inima îi bătea mai slab, dar regulat, şi numai trupul îi era rece şi rigid, ca de marmură. Au încercat să-i facă injecţii, dar acele seringilor se rupeau, ca şi cum ar fi încercat să intre în piatră. Au vrut să o transporte la spital, pentru a-i face mai multe investigaţii, dar nu au putut să o mişte din loc: picioarele îi erau parcă înfipte în podea. Nici măcar nu au reuşit să îi scoată din mâini icoana.
Părintele Vitali Kalaşnikov, parohul Bisericii Sfânta Sofia din Samara, îşi aminteşte cum mătuşa lui, Anna Pavlovna, care lucra în 1956 ca medic la salvare, a sosit îngrozită acasă. Deşi pe atunci era doar un copil, preotul nu a uitat cât de tulburată era doctoriţa: „Voi dormiţi aici şi tot oraşul vuieşte! Zoia a împietrit! De acolo vin. Aşa ceva nu am mai trăit!” Ea încercase să-i facă injecţii Zoiei, însă a fost imposibil. Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – acele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. „Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea”, a mărturisit atunci Anna. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, doctoriţa nu a ţinut seama de nimic.
Când mama Zoiei s-a întors acasă şi a aflat despre cele petrecute, şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost dusă de urgenţă la spital. După câteva zile şi-a revenit şi, plângând amarnic, a început să se roage pentru iertarea păcatelor fiicei sale şi pentru izbăvirea ei.
Semnul dumnezeiesc readuce oamenii la credinţă şi face de râs propaganda comunistă
Vestea despre evenimentele din Kuibâşev a făcut rapid înconjurul regiunii. Mii de oameni din toate localităţile au venit să vadă cu ochii lor minunea. În primele zile, casa a fost înconjurată permanent de mulţimi de oameni: credincioşi sau gură-cască, medici, specialişti şi preoţi. Dar având în vedere că fenomenul era considerat de oameni un semn divin şi risca să ia proporţii, autorităţile regionale au clasificat cazul ca fiind de o importanţă majoră. Astfel, în scurt timp, miliţia a închis accesul în zonă și tot cartierul a fost împânzit de patrule călare, în timp ce casa Zoiei era păzită cu străşnicie de mai mulţi militari. Chiar şi staţia de autobuz din apropiere a fost desfiinţată. Oamenii au fost împrăştiaţi de reprezentanţii autorităţilor, care susţineau hotărât că nu există şi nici nu a existat vreun miracol dincolo de zidurile modestei locuinţe a Zoiei Karnauhova. Cu toate acestea, un articol despre acest caz ciudat a apărut chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956.
Irina Dazareva, ghidul muzeului din Samara, îşi aminteşte că avea în jur de 10 ani când s-a petrecut minunea cu Zoia: „În faţa casei, în mulţimea de oameni adunaţi să vadă miracolul, a apărut un înalt funcţionar de la Ministerul de Interne. El a ţinut un discurs în care proslăvea partidul comunist şi susţinea că Biserica şi slujitorii ei fac numai rău oamenilor, pentru că DUMNEZEU nu există.” „Omul nou va accede la progres şi glorie numai prin comunism, nu prin minciunile preoţilor”, spunea ateul comunist. „A avut loc prima expediţie sovietică reuşită în Antarctica. Asta înseamnă un adevărat miracol!”, mai spunea el, încercând să devieze atenţia oamenilor.
Însă oamenii erau mult prea înspăimântaţi că asupra lor se va abate o pedeapsă divină ca să renunţe atât de uşor la „priveghi”. Se hotărâseră să facă cu schimbul, astfel încât zi şi noapte cineva să supravegheze casa Zoiei.
O altă martoră, pensionara Anna Fedotova, povesteşte cum într-o seară, cunoscându-l pe unul dintre miliţienii care păzeau casa Zoiei, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „E adevărat că Zoia e împietrită? De ce spuneţi că nu este adevărat, din moment ce casa este supravegheată neîncetat? Şi de ce sunt scânduri bătute în cuie la ferestre?”. Miliţianul i-a răspuns că nu are voie să vorbească despre asta, că îşi poate pierde nu numai serviciul, dar şi viaţa. „Dacă nu mă crezi, uită-te!”, i-a spus apoi îngrozit. „Ce vezi este mai grăitor decât orice cuvânt. Uită-te cum arăt. Şi am numai 28 de ani!”. Şi scoţându-şi chipiul de pe cap, miliţianul i-a arătat Annei că părul îi albise complet.
Profund mişcat de cutremurătoarea suferinţă a mamei Zoiei, şeful miliţiei locale, un oficial ceva mai omenos, îi acordase acesteia permisiunea să rămână în curtea casei. În genunchi, biata femeie se ruga zi şi noapte. Odată cu lăsarea întunericului, din gura încremenită a Zoiei ieşea un urlet lugubru, ce îngrozea chiar şi forţele de ordine: „Mamă, roagă-te! Rugaţi-vă toţi! Lumea piere în păcat! Rugaţi-vă!”
Pentru că evenimentele legate de Zoia ameninţau să ia o amploare tot mai mare, şefii de partid din regiune şi din împrejurimi au fost convocaţi într-o şedinţă de urgenţă. Prim-secretarul de partid al oraşului Kuibâşev primise în ultimele săptămâni zeci de scrisori, cu cererea de a confirma sau infirma zvonul despre tovarăşa Zoia Karnauhova. „Da, a avut loc această minune, atât de ruşinoasă pentru noi, comuniştii, conducătorii de partid… Însă nimic nu trebuie să răsufle, iar miliţia trebuie să stingă, pe tăcute, aceasta vâlvă”. Deşi propaganda antireligioasă a fost intensificată de comunişti, aceasta n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârşitul anului 1956: „Zvonurile despre «fata de piatră» s-au răspândit şi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaţiei este în continuă creştere. Oamenii au început să ţină posturile şi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada Paştelui.” Pe străzile din Kuibâşev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acţiuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea. În cele din urmă, exasperate de situaţia care le scăpa de sub control, autorităţile le-au îngăduit preoţilor să intervină, în speranţa că măcar ei vor rezolva problema.
După 128 de zile petrecute de Zoia fără hrană şi apă, DUMNEZEU mai face o minune
Astfel, în preajma Paştelui, în oraş a venit ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la sihăstria Glinsk, pentru a sfinţi casa. Acesta era un părinte înduhovnicit şi mare nevoitor. După ce a miruit-o pe Zoia, monahul a izbutit cu uşurinţă să scoată din mâinile fetei icoana Sfântului Nicolae. Ceea ce încercaseră mulţi înaintea lui, chiar apelând la forţă, el a izbutit printr-un gest simplu şi firesc. Apoi, monahul cel credincios le-a spus tuturor cu umilinţă, fără să scoată în evidență că el face de fapt o prevestire: „Acum trebuie să aşteptăm să ni se dea un semn dumnezeiesc la Paşte! Dacă acesta nu va apărea, înseamnă că sfârşitul lumii nu este departe!”
Comuniştii au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ştie nimic despre cele petrecute şi să infirme orice fel de minune, însă ieromonahul Serafim a refuzat cererea lor. Drept represalii, autorităţile sovietice i-au fabricat un dosar penal de sodomie şi l-au aruncat într-un lagăr de „reeducare”. După patru luni în care Zoia a stat încremenită, cu o zi înainte de ajunul praznicului Bunei Vestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), un bătrân cu barbă albă şi chip luminos s-a apropiat de miliţienii care o păzeau pe Zoia şi i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. Aceştia au refuzat. Bătrânul a venit şi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Buna Vestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe şi bătrânul s-a strecurat în casă. Paznicul, care tocmai revenise la post, l-a auzit pe bătrân întrebându-o pe Zoia cu blândeţe: „Ei, ai obosit de atâta stat în picioare, Zoicika?”
Atunci paznicul a intrat în încăpere, dar bătrânul dispăruse. În schimb, Zoia se trezise din încremenire. Începuse să respire vizibil şi clipea. Apoi tânăra a început să strige şi să plângă fără încetare: „Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!” A fost culcată în pat, dar ea striga şi îi implora pe toţi să se roage pentru cei căzuţi în păcate, pentru pământul care arde în fărădelegi. A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoană, spunând că bătrânul a fost chiar Sfântul Nicolae. Le-a mai spus şi de ce ţipa uneori atât de înfricoşător: „Este groaznic ce se petrece în lume! Arde Pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!” Chemate la faţa locului, autorităţile comuniste au încercat să o investigheze. „Cum ai trăit până acum? Cine ţi-a dat de mâncare?” „Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!”, le-a răspuns tânăra.
La scurt timp, în presă au apărut şi „explicaţiile”. Oamenii de ştiinţă, medicii, psihiatrii au confirmat fenomenul de încremenire a Zoiei, susţinând însă că nu este vorba de niciun fel de miracol dumnezeiesc. „Boala se numeşte catatonie”, au încercat ei să explice, „un sindrom psihomotor al schizofreniei, caracterizat printr-o stare de rigiditate a trupului în anumite poziţii, blocaj mental, amuţire, imobilitate şi insensibilitate completă”. Totul a fost doar o încercare de manipulare, pentru că, după cum se afirmă şi în „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale”, această stare de prostraţie durează doar câteva minute, cel mult câteva ore. Or, încremenirea Zoiei s-a menţinut timp de 128 de zile, fapt inexplicabil prin catatonie! De altfel, în cazul catatoniei nu se manifestă o aşa rigidizare a pielii, încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului. În al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar mişcată din casă. În plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit.
Epilog
Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. În mod mai mult decât suspect, în 1999, sediul Direcţiei Afacerilor Interne din Samara, acolo unde se aflau dosarele secrete ale acestui caz uimitor, a ars într-un incendiu. Au murit atunci 16 oameni, iar arhivele au fost distruse complet, şi odată cu ele şi dosarul Zoiei Karnauhova.
Unii spun că tânăra ar fi adormit întru Domnul, la numai câteva zile după revenirea la viaţă, alţii că ar fi fost internată într-un spital de boli psihice, iar alţii susţin că ar fi urmat drumul călugăriei. În orice caz, toate cele petrecute i-au impresionat atât de profund pe locuitorii oraşului şi pe cei din împrejurimi, încât mulţi oameni, văzând miracolul şi auzind ţipetele îndurerate ale Zoiei, s-au întors la credinţă. Cei nebotezaţi s-au botezat, cei necununaţi s-au cununat, iar cei ce Îl lepădaseră pe Domnul au revenit la Biserică, plini de căinţă.
Puţine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova.
Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseşte doar fosta staţie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinţată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieşte să construiască acolo un paraclis şi a creat o comisie specială, care este chemată să adune toate documentele legate de miracolul „încremenirii Zoiei”, pentru a putea marca acest fenomen unic şi în calendarul creştin-ortodox.
În anul 2009 s-a realizat şi un film, intitulat „Ciudo” („Minunea”), regizat de Aleksandr Proşkin, care urmăreşte să reproducă pe această cale cele petrecute. Astăzi, în bisericile din Samara oamenii încă mai repetă cuvintele Zoiei: „Rugaţi-vă toţi! Pentru cei căzuţi în păcat, pentru Pământul care arde în fărădelegi, rugaţi-vă!”.
Articol preluat de pe site-ul revistei „Formula As”
Unele completări utile ce au fost realizate de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Transpare de aici o tainică învăţătură dumnezeiască, pe care ne-o dezvăluie la o analiză atentă şi lucidă acest caz: atunci când DUMNEZEU vrea aceasta (datorită Omnipotenţei sale), o fiinţă umană încremeneşte fulgerător şi nu se mai poate mişca deloc 128 de zile. La prima vedere pare incredibil, dar totuşi aceasta s-a petrecut în realitate. Iată unde au dus-o pe această femeie încăpăţânarea, înfruntarea impertinentă a lui DUMNEZEU, ateismul, răutatea, batjocorirea a ceva sfânt şi necredinţa ei. Să luăm aminte că unii dintre noi ne aflăm uneori în aceste jalnice şi periculoase ipostaze ce vor atrage apoi pentru noi răsplata pe care o merităm pentru păcatele şi greşelile noastre.
Prin această minune s-a dovedit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: DUMNEZEU nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Îndurarea lui DUMNEZEU întoarce însă chiar şi răutatea omenească în bine, astfel că Sfântul Duh, după ce a menţinut-o pe Zoia (al cărei nume înseamnă în greacă, în mod foarte semnificativ, „viaţă” sau „fiinţă vie”) în mod miraculos în viaţă timp de patru luni, încremenind-o cu icoana în braţe, a trezit-o spiritual, chemând-o la viaţa veşnică.
Citiţi şi:
Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice
Simţul tainic al sacralităţii – al şaptelea simţ?
Crăciunul este în primul rând o sărbătoare spirituală
yogaesoteric
7 februarie 2012