Infantilizarea culturii occidentale sau când adulții nu mai sunt persoane adulte

Dacă vă uitați regulat la televizor, probabil că ați văzut un urs din desene animate care vă laudă o hârtie igienică (aici), o șopârlă gecko cu accent britanic care vă vinde asigurarea auto (aici) și un iepuraș cu ochelari de soare care promovează baterii (aici).

Ceea ce mie întotdeauna mi s-a părut nițel cam ciudat. Sigur, are sens să te folosești de personaje din desene animate ca să vinzi produse unor copii – fenomen care e bine documentat (vezi aici).

Dar de ce folosesc publicitarii aceleași metode și cu adulții?

Pentru mine, e doar încă un simptom al unei tendințe mai generale de infantilizare în cultura occidentală. Care a început înainte de apariția smartphone-urilor și a platformelor sociale. Dar, așa cum argumentez în cartea mea, The Terminal Self (2018), interacțiunile pe care le avem zilnic cu aceste tehnologii computerizate au accelerat și au normalizat tendințele infantilizante ale culturii noastre.

 Infantilizarea blochează azi dezvoltarea societății

Conform definiției din dicționar, „a infantiliza” înseamnă să tratezi pe cineva „ca pe un copil sau într-un mod care să-i nege maturitatea de vârstă sau experiența”.

Ceea ce se consideră a fi matur sau adecvat vârstei este, evident, o chestiune foarte relativă. Dar majoritatea societăților și a culturilor vor considera că anumite comportamente corespund anumitor etape din viață, pe când altele nu.

Cum se spune în Biblie, în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13:11: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului”.

Unii psihologi se vor grăbi să observe că nu toți ne lăsăm în urmă „purtările copilărești” (vezi aici). Poți rămâne fixat pe o anumită etapă de dezvoltare, nereușind să mai atingi un nivel de maturitate adecvat vârstei. Când te confrunți cu o situație de stres sau traumă imposibil de gestionat, poți chiar să regresezi la o etapă anterioară de evoluție. Iar psihologul Abraham Maslow a sugerat că de fapt comportamentele spontan copilărești la adulți nu ar fi în mod inerent o problemă (aici).

Dar unele practici culturale de azi infantilizează constant pături largi ale populației.

O vedem în vorbirea noastră de zi cu zi, atunci când ne referim la femei adulte cu termenul „fete”; în felul cum îi tratăm pe vârstnici (vezi aici), atunci când îi plasăm în centre de îngrijire a adulților unde sunt obligați să renunțe la autonomia și intimitatea lor; și în modul cum personalul din școli și părinții îi tratează pe adolescenți (vezi aici), refuzând să le admită capacitatea de gândire inteligentă și nevoia de autonomie, restrângându-le libertatea și limitându-le posibilitatea de a intra în rândurile forței de muncă.

Poate o întreagă societate să sucombe în infantilizare?

Membrii „școlii de la Frankfurt” ca Herbert Marcuse, Erich Fromm și alți susținători ai teoriei critice sugerează că – la fel ca fiinţele umane – și societatea poate să sufere de blocaj în dezvoltare.

În concepția lor, neputința adulților de a ajunge la maturitate emoțională, socială sau cognitivă nu se datorează unor neajunsuri personale. Mai degrabă, este un efect al ingineriei sociale.

O reîntoarcere la inocență

Vizitând America în 1946, antropologul francez Claude Lévi-Strauss comenta pe marginea adorabilelor trăsături infantile ale culturii americane. El a remarcat în mod special adulația copilărească a adulților pentru baseball, pasiunea pentru automobile, văzute ca niște jucării, și timpul dedicat hobby-urilor.

Dar, așa cum notează specialiștii contemporani, acest „etos infantilist” a devenit între timp mai puțin fermecător – și mult mai răspândit în societate.

Cercetători de pe ambele maluri ale Atlanticului au observat că acest etos s-a furișat acum pe nesimțite într-o vastă diversitate de sfere sociale. În multe medii de muncă, managerii pot acum să-și supravegheze electronic angajații, mulți lucrând în spații deschise fără pic de intimitate personală. După cum observa sociologul Gary T. Marx (vezi aici), acest aspect creează o situație în care angajații au sentimentul că managerii se așteaptă ca ei „să se comporte iresponsabil, să profite de orice și să lucreze prost, dacă nu este îndepărtată orice tentație, dacă nu sunt împiedicați să facă prostii sau dacă nu sunt păcăliți ori forțați să se comporte cum s-ar cuveni”.

S-a scris mult despre tendința instituțiilor de studii superioare spre a-și infantiliza studenții, indiferent dacă asta se face prin monitorizarea conturilor lor de pe platformele sociale, prin ghidarea fiecărui pas pe care-l fac sau prin promovarea „spațiilor sigure” („safe spaces”) în campus.

În același timp, destinații turistice precum Las Vegas promovează comercial excesul, răsfățul de sine și eliberarea de responsabilitate, în spații de cazino care iscă amintiri ale fanteziilor copilăriei: Vestul Sălbatic, castelele medievale și circul. Cercetătorii au explorat și modul în care această formă de „disney”-ificare în stil Las Vegas și-a pus amprenta pe amenajările comunitare, arhitectură și arta contemporană.

Apoi am fost martorii ascensiunii unei „culturi a terapiei”, care, așa cum ne avertizează sociologul Frank Furedi, îi tratează pe adulți ca pe niște ființe vulnerabile, neputincioase și fragile, în același timp în care implică ideea că problemele lor, cu rădăcini în copilărie, îi califică pentru „o suspendare permanentă a simțului moral”. Furedi afirmă că această tendinţă îi absolvă pe oamenii mari de responsabilitățile adultului și le erodează încrederea în propria experiență și intuiție.

Cercetătorii din Rusia și Spania au identificat tendințe infantilizante chiar și în limbă, iar sociologul francez Jacqueine Barus-Michel observă că, acum, comunicăm prin „mesaje-fulger”, mai degrabă decât prin discurs reflexiv – „comunicare mai săracă și binară, similară limbajului informatic, și menită să șocheze”.

Alții au remarcat tendințe similare în cultura populară – în frazele mai scurte din romanele contemporane, în lipsa de rafinament a retoricii politice și în abordarea senzaționalistă a știrilor difuzate la televiziunea prin cablu.

Suzetele de înaltă tehnologie

Deși teoreticieni ca James Côté și Gary Cross ne reamintesc că tendințele infantilizării au demarat cu mult înaintea momentului actual, eu cred că interacțiunile noastre zilnice cu smartphon-ul și cu platformele sociale ni se par atât de plăcute tocmai pentru că normalizează și satisfac dispozițiile infantile.

Ele girează concentrarea atenției pe sine și exhibiționismul exacerbat. Ele promovează o orientare către prezent, recompensând impulsivitatea și celebrând satisfacerea permanentă și instantanee a dorințelor și impulsurilor proprii.

Ele ne flatează nevoia de vizibilitate și ne asigură o atenție personalizată, nonstop, în același timp în care ne erodează capacitatea de a empatiza cu alții.

Indiferent dacă le folosim pentru muncă sau plăcere, dispozitivele noastre stimulează și o atitudine supusă. Pentru a putea profita de toate avantajele pe care ni le oferă, trebuie să cedăm în fața cerințelor, să fim de acord cu „termeni și condiții” pe care nu le înțelegem și să le înmânăm de bunăvoie munți întregi de date personale.

Realitatea este că rutina și modalitățile agresive prin care dispozitivele noastre electronice ne violează intimitatea, prin supravegherea a tot ce facem cu ele, ne privează automat de acest drept fundamental al adultului.

Oricât de banal sau amuzant ni s-ar părea, acest etos infantilist devine deosebit de seducător în vremurile de criză socială și frică. Iar felul în care el favorizează tot ce este simplu, ușor și rapid, trădează afinitățile naturale pentru anumite soluții politice, în detrimentul altora. De regulă, nu în favoarea unora inteligente.

Viața politică democratică cere dezbatere și compromis, și presupune folosirea gândirii critice. Democrația presupune luarea în considerare a unor puncte de vedere diferite, anticiparea viitorului și alcătuirea unei legislații atent gândite.

Care ar fi o alternativă rapidă, ușoară și simplă la acest proces politic? Nici nu-i greu să ne imaginăm o societate infantilă care să fie atrasă de guvernarea autoritaristă.

Din nefericire, instituțiile noastre sociale și dispozitivele noastre tehnologice par să erodeze semnele distinctive ale maturității: răbdarea, empatia, solidaritatea, modestia și devotamentul față de un proiect mai mare și mai important decât noi înșine.

Toate acestea sunt calități pe care societatea le-a considerat, de-a lungul timpului, esențiale atât pentru un comportament sănătos ca adulți, cât și pentru buna funcționare a democrației.

Autor: Simon Gottschalk

Citiţi şi:
Tehnologiile de dezumanizare care îngrozesc prin proporțiile lor
Noam Chomsky: 10 strategii de manipulare a populației aplicate zi de zi de «elite»

 

yogaesoteric
23 aprilie 2021