„Intelectualii” părăsesc cetatea

În ziua de astăzi, cu greu mai putem vorbi despre o elită intelectuală temeinică. Poate și pentru faptul că ne este greu să definim termenul cu care lucrăm în această discuție. Ce îl face pe om „intelectual”? Este vorba doar despre munca cu intelectul și performanța, în sine, sau este nevoie să aducem în discuție și discernământul? Ei bine, dacă cutezăm să ne referim și la virtutea cernerii Binelui de rău, Adevărului de neadevăr, ajungem, inevitabil, la faptul că intelectualul este necesar să fie implicat în viața cetății.

Fără implicare în cotidian, intelectualul nu-și împlinește menirea de a fi străjuitor al societății, punte de rațiune și apărător al Adevărului. Discernământul relevă faptul că, în momentele esențiale, neutralitatea sau neimplicarea (într-o formă sau alta) poate fi o formă de trădare atât a conștiinței, cât și a oamenilor cetății, întrucât aceștia sunt lăsați în voia vremurilor.

Precum un soldat are datoria să-și apere cetatea cu armele de care dispune, așa și un intelectual, în mod normal, are datoria de a-și apăra cetatea care l-a format prin armele sale – rațiunea (intelectul) și puterea morală (pe care o dobândește odată cu experiența religioasă).

O altă formă de implicare esențială ar fi formarea tinerilor. Acest aspect îi menține și maestrului conștiința trează și vie, ancorată în spiritul vremii, și, deopotrivă, prin faptul că lasă o moștenire pentru următoarea generație, contribuie la persistența tradiției și crearea unui climat prielnic dezvoltării pe plan intelectual în spațiul românesc.

Astăzi, după cum bine știm, trăim timpuri de răscruce. Poate că este și o constantă a istoriei – contemporanii adesea au crezut despre ei înșiși că trăiesc vremuri ieșite din sfera ordinarului, trântind orice eveniment marcant în sfera senzaționalului.

Elita noastră – sau, mai bine spus, o parte din ea, cea mai cunoscută maselor – bate în retragere în fața marilor provocări. Ori tace și-și vede de „întrebuințările intelectuale”, ori se aruncă în duhul tulbure al timpului susținând (subtil sau moderat, dar constant) abordările „oficiale”, care se năpustesc peste drepturile fundamentale ale omului, inviolabile: libertatea, viața și proprietatea.

Este interesant de remarcat, totodată, faptul că foarte mulți „filosofi” („iubitori de înțelepciune”, „căutători de adevăr”, după cum ne spune etimologia) își opresc aproape forțat nevoia de experiență religioasă. Percepția generală a filosofilor contemporani este că religia îi oprește din căutările intelectuale. Ca și cum spiritualitatea ar fi în opoziție cu rațiunea – idee absolut falsă. Filosofii nu mai cred în Dumnezeu, întrucât credința s-ar opune căutărilor. Pe când, de fapt, fără credință căutările sunt simple aiureli. Asta sugerează și Petre Țuțea, care situează omul între Dumnezeu și neam: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.

Firește, unul mai migălos îmi va spune că generalizez. Dar aproape că ne putem permite să generalizăm, într-o societate profanată de repere intelectuale care să aibă acest fond spiritual creștin. Nu mai avem maeștri demni de urmat și suferim din această pricină.

Fără experiență religioasă, intelectualul vorbește despre spiritualitate cum vorbește un medic despre astronomie – poate fi informat, în schimb nu poate cunoaște în profunzime. De altfel, eruditul, dacă nu trăiește în mijlocul cetății, dacă se izolează în permanență în „turnul de fildeș”, nu poate cunoaște problemele reale ale oamenilor.

Cei care astăzi promovează politicile de stat ce se arată a fi absurde („mici atentate” la adresa libertății, în genere), o fac pentru că nu au interiorizat omul românesc. Nu dau semne că ar înțelege ce se petrece atât la nivel colectiv, cât și la nivel personal cu privire la crizele prezentului.

Mircea Eliade scria, în 1934, în consacrata publicație Criterion, un articol cât se poate de actual. Iată câteva fragmente:

„Ați văzut vreodată un «intelectual» în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internaționale?

Nu numai că e uluit și neinformat, asta încă n-ar fi o rușine prea mare. Dar e de-a dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – și tremură pentru viața și libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi.

Numai atunci își dă el seama ce puțin s-a «interesat» de viața socială din jurul său. Și caută pretutindeni sprijin, adăpost, încurajare. Renunță la orice demnitate personală, uită cu desăvârșire misiunea lui istorică; frica face din el o lichea și un sclav. (…)

Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnați de o anumită conștiință socială sau națională. Dar îmi repugnă lașitatea intelectualilor apolitici, care își descoperă deodată aderențe cu o mișcare socială în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel). (…)

Deci, asta reprezintă «intelectualii»: lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, virilității, puterii de creație a unei națiuni. Și, ca atare, n-au de ce să se teamă, să intre în panică și să se umilească în fața unei mișcări politice cu șanse de succes. Mai întâi pentru că orice mișcare politică își are rădăcinile în ideile unui intelectual sau ale unui grup de intelectuali. (…)

Indiferență față de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranță și înțelegere. Dai o mână de ajutor și treci mai departe. Dar în nici un caz nu merită să-ți pierzi cumpătul, să-ți ieși din fire și să pactizezi cu oricine – uitând că nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îți pierzi libertatea? Asta nu ți-o poate lua nimeni. Îți primejduiești situația materială? Asta privește familia ta, nu pe tine. Îți riști viața? Ei, și? Acel pe care îl reprezinți nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunță la «intelectualitate» și fă-te om politic.”

Poate suntem și noi prea puțin indulgenți, e drept, în fața nedumeririi generale. În schimb nu ne putem permite să nu ne exprimăm frustrarea. Sperăm că generația de acum, a tinerilor intelectuali, să pună început bun și să nu se sfiască în fața marilor obstacole care cu siguranță vor apărea.

Autor: Anand-Sergiu Donca

Citiți și:
Intelectualii de papură
Mircea Eliade: «Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor…»
Salvează-ți copiii și nepoții de comoditatea și nepăsarea ta

yogaesoteric
5 aprilie 2022