Inteligenţa (I)


Termen de glosar


de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Inteligenţa este ansamblul facultăţilor conştiinţei care permit înţelegerea realităţii şi a faptelor, descoperirea relaţiilor dintre acestea şi dobândirea cunoaşterii conceptuale şi raţionale.

Termenul „inteligenţă” derivă din latinescul intelligentia, ce înseamnă „facultatea de înţelegereˮ şi este format din prefixul inter („întreˮ) şi radicalul legere („a alege”, „a culege”) sau ligare („a lega”) care sugerează aptitudinea de a lega elemente între ele, de a face conexiuni logice între diferite elemente. Aşadar, se referă, sub diverse unghiuri, la puterea de pătrundere şi funcţia specifică a conştiinţei de a stabili rapid legături şi de a face legături creatoare de natură să reveleze adevărul.

Exprimând acţiuni şi calităţi ale omului, totodată faber („muncitor”) şi sapiens („înţelept”), inteligenţa, ca orice categorie culminativă, nu poate fi definită clasic prin delimitări de gen proxim şi diferenţă specifică. În sistemul yoga, inteligenţa apare atât ca fapt real, cât şi ca unul potenţial, atât ca proces, cât şi ca aptitudine sau capacitate, atât ca formă şi atribut al organizării conştiinţei, cât şi ca formă şi atribut al organizării comportamentale.

Yoghinii consideră că inteligenţa unei fiinţe umane este în strânsă legătură cu gradul de energizare, conştientizare şi dinamizare a lui VIJNANAMAYA KOSHA, care este structura subtilă a înţelegerii superioare.

René Descartes vorbeşte despre inteligenţă ca fiind „un mijloc superior de a-ţi însuşi o ştiinţă perfectă, raportată la o infinitate de aspecte”. Sugestii asupra inteligenţei se întâlnesc la mulţi alţi filosofi, printre care şi Thomas Hobbes, pentru care inteligenţa naturală nu este nativă, ci se dobândeşte prin experienţă şi constă în ordonarea gândurilor în vederea unui scop specific. Toate acestea descriu fenomene ce ne permit să presupunem o sinonimie între inteligenţă şi gândire sau raţiune, dar nu ne indică originea şi funcţia inteligenţei, cu alte cuvinte, raţiunea de a fi a inteligenţei, indiferent de modalitatea ei raţională.

Leonardo da Vinci punea inteligenţa în contextul vieţii. Experienţa ne dă ceea există, dar ea nu poate fi folosită creator dacă nu este interpretată, şi astfel se stabileşte nu numai existenţa aspectelor care ne interesează, „ci şi, într-o măsură mai mare, raporturile reale dintre ele, pe de o parte, şi legăturile cu noi înşine, pe de altă parte”. Aceste raporturi dintre relaţiile obiective şi subiect clarifică oarecum problema inteligenţei şi o integrează în câmpul existenţei biologice, vital-emoţionale, psiho-mentale şi supramentale a fiinţei umane.

Înţelegem de ce unii consideră că teoriile despre judecăţi, legi ale gândirii şi principii raţionale nu lămuresc problema inteligenţei, mult mai mult obţinându-se printr-un studiu sintetic al inteligenţei, prinsă în relaţiile ei vitale, concepută în raport cu datele experienţei. În consecinţă, dincolo de orice speculaţii metafizice, inteligenţa este necesar să fie considerată un fenomen superior şi o caracteristică a adaptării cât mai armonioase la mediu, a transformării înalt creatoare a mediului de către om.

Recunoaştem şi la animale rudimente şi premise de comportament inteligent, care se situează la polul opus instinctului. Inteligenţa este un instrument de adaptare care intră în funcţiune atunci când celelalte instrumente de adaptare, instinctul şi deprinderea, nu mai pot face faţă. Comportamentul inteligent nu numai că se datorează învăţării şi evoluţiei lăuntrice spirituale, dar prezintă o astfel de flexibilitate, încât s-ar putea spune că se construieşte „în mers”, operativ şi adecvat situaţiilor.

La animale, comportamentul inteligent se prezintă ca „tentativă şi eroare”, explorările tatonante fiind un preambul sau un echivalent funcţional al inteligenţei. Adevărata inteligenţă depăşeşte însă tatonarea prin mijloace deja selecţionate în baza experienţelor cu cimpanzei, ce ajung să folosească beţe montate unul în altul sau lăzi suprapuse, pentru a dobândi fructe inaccesibile direct. Unii pretind că animalul dovedeşte inteligenţă prin reunirea elementelor necesare (obiect-mijloc şi obiect-scop) în acelaşi câmp vizual. Este un moment tranzitoriu, raportarea uneltei la scop nefiind scutită de tatonări prealabile. Mai importantă pare a fi transpoziţia rapidă şi adecvată în situaţii analoge, aici inteligenţa dovedindu-se a fi susţinută prin generalizări practice.

Contopind planurile obiectiv şi subiectiv, material şi ideal, scriitorul şi filosoful Henri Bergson declară că „inteligenţa este facultatea de a fabrica obiecte artificiale, şi în special unelte, şi de a varia calitativ la infinit această fabricare”. Nu este deci vorba numai de jocul combinatoriu al asociaţiilor dobândite şi de formarea de noi asociaţii, cum susţineau mulţi psihologi în secolul al XIX-lea, ci de o anumită mijlocire superioară, funcţională, în vederea unei rezolvări. Trecând de inteligenţa senzorio-motorie de tip animal şi preliminar-uman, veritabila inteligenţă va presupune întotdeauna o mijlocire transformatoare, o reordonare, o sui generis reconstrucţie creatoare a conştiinţei în vederea atingerii unui scop. Unii observă că ordonarea, clasificarea datelor experienţei într-o ierarhie, uzând de simboluri verbale, ajunge la performanţe când discriminarea este nuanţată, când sunt sesizate nuanţele imperceptibile.

Inteligenţa nu este reductibilă doar la experienţă, deşi se întemeiază şi pe aceasta. Inteligenţa înseamnă mai degrabă o transgresare intuitivă a experienţei acumulate prin descoperirea unor raporturi perfect reale, de regulă ascunse, a căror utilizare satisface un scop adaptativ sau transformativ. În acest sens, inteligenţa ce presupune reorganizări raţionale este complementară intuiţiei cognitive, concepută ca o forţă iluminatorie ce acţionează similar instinctului şi oarecum în prelungirea lui. Inteligenţa rămâne mereu un proces complex superior, prin care se operează diferenţieri şi recombinări operaţionale cu o finalitate superioară transformativă, fiind şi evaluată după eficienţa constatată a transformării. În mod curent, inteligenţa este evaluată după nivelul şi după dimensiunea facilitării implicate în adaptarea transformativă superioară umană. Inutil să mai amintim aici faptul că, apărând ca o caracteristică a fiinţei manifestată în relaţiile sale cu ambianţa, inteligenţa este tributară, prin origine şi destinaţie, existenţei.

Exagerând la extrem rolul eredităţii în dezvoltarea inteligenţei, unii nu au conceput totuşi ereditatea ca fiind un fapt pur natural, ce reflectă fidel karma existenţelor anterioare, ci ca fiind o acumulare a deprinderilor însuşite prin interacţiunea cu mediul, fiecare generaţie exercitând o influenţă enormă asupra înzestrărilor generaţiei care o urmează. Această teză a masivului şi imediatului transfer de la dobândit la ereditar nu numai că este infirmată de genetica din aceste vremuri contemporane şi relativizată prin reducţia la minimum, la o minoră semnificaţie, de către analize psihologice ulterioare, ci chiar este pusă şi la îndoială.

În esenţă, inteligenţa se manifestă prin justeţea şi rapiditatea de clasificare, achiziţie şi construire de ansambluri. De la început se vădeşte faptul că inteligenţa, fiind pluridimensională, nu poate fi investigată prin probe univoce, impunându-se o pluralitate de probe cu diverse „adrese”.

Psihologul Alfred Binet concepe inteligenţa ca o facultate general-umană ce se formează stadial, „scara metrică a inteligenţei” propusă de el bazându-se pe o corelare între vârsta cronologică a copiilor şi tinerilor şi vârsta lor de maturitate psiho-emoţională, stabilită prin devieri în plus sau în minus, faţă de un standard mediu al vârstei cronologice. În aceste condiţii, după anumite norme şi baremuri, se calculează un I.Q (coeficient de inteligenţă) ca măsură globală a inteligenţei.

Stabilind drept cadru de manifestare a inteligenţei activitatea şi experienţa personală, Alfred Binet socoteşte că facultăţile conştiinţei se dezvoltă inegal. El scrie: „O lipsă de memorie se poate asocia uneori cu mult raţionament, după cum cineva cu o memorie bună poate fi un prost veritabil”. Inteligenţa este „o funcţie generală de integrare, căreia îi sunt subordonate toate celelalte”, dar, la rândul ei, inteligenţa este, după Alfred Binet, tributară diverselor facultăţi, printre care „înţelegerea rapidă, memoria, imaginaţia creatoare, raţionamentul şi mai ales exprimarea”. Operaţiile care intră nemijlocit în schema inteligenţei sunt comprehensiunea, invenţia, direcţia (orientarea către un scop) şi cenzura (critica).

Pentru a testa aptitudinile intelectuale, indiferent de volumul de cunoştinţe acumulat, testele de inteligenţă evită apelul la cunoştinţe rezultate din învăţare, solicitând răspunsuri care sunt la îndemâna oricui, indiferent de pregătire. S-a observat însă ca înseşi răspunsurile la teste necesită învăţare. Nu se pot despărţi cu totul operaţiile de informaţiile pe care le susţin. Aplicarea testelor de inteligenţă la fiinţe umane din grupe etnologice aparte, a dat rezultate paradoxale, explicabile prin gradele diferite de inteligenţă şi construcţia specifică a intelectului la respectivele populaţii.

Unii psihologi consideră că inteligenţa se determină gradual prin patru caracteristici: plasticitate (restructurare), complexitate (structurală), globalizare (reunire în tot a elementelor), rapiditatea de gândire şi fluiditate (modificări de direcţii prin care se evită fixismul). În rest, se socoteşte că nu există o formulă unică de inteligenţă, compoziţia operaţională a acesteia fiind variabilă după tipuri de activităţi şi după specificul personal. Există deci o diversitate de forme de inteligenţă, iar ceea ce psihologii măsoară nu este o inteligenţă generală, ci una globală, în ordinea statistică abstractă, ea fiind aptitudinea intelectuală medie.

Am putea implica aici şi conceptul de stil cognitiv, fără a ignora nivelul după care inteligenţa este întotdeauna calificată. Această poziţie se îndepărtează întrucâtva de cea a psihologului Charles Spearman care a radicalizat proprietatea inteligenţei de a fi generală (aplicabilă în variate domenii), reducând-o, pe baza constatării corelaţiilor foarte consistente dintre rezultatele testelor intelective la un factor general (G) care ar fi omogen, reprezentând o „puternică energie generală a conştiinţei”, spre deosebire de factorii speciali (S), implicaţi numai în anumite activităţi concrete. Teoria bifactorială (G şi S) a lui Spearman susţine deci omogenitatea constitutivă a inteligenţei, de unde generalitatea ei ca foarte puternic câmp elevat al conştiinţei şi ca factor comun ce facilitează performanţele rapide în orice activitate, nu însă fără complementaritatea unor factori S, adecvaţi formelor particulare ale activităţilor.


(va urma)

Termen de glosar preluat din cartea Aforisme şi cugetări despre justiţie şi nu numai, de profesor de yoga Gregorian Bivolaru, publicată la editura Shambala, tipărită de Ganesha Publishing House.

Citiţi şi:

Câte ceva despre inteligenţa spirituală

Ajna Chakra – aspecte psihologice

 

yogaesoteric
21 decembrie 2019


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More