Între „libertatea presei” și „presa liberă”

Numai presa putea să dobândească privilegiul extravagant de a avea două zile internaționale: 3 mai este „Ziua Internațională a libertății presei”, iar 20 aprilie este „Ziua internațională a presei libere”. Deci una e a libertății ei, iar cealaltă a sa, aflată într-o stare de libertate… Dar cum altfel?!

Această situație ar vrea să transmită că „libertatea presei” și „presa liberă” sunt două noțiuni distincte… Și chiar sunt!

Personal, consider că expresia „libertatea presei” este una dintre cele mai mari prostii care se pot spune (prin dimensiunea implicațiilor).

În primul rând, înainte de toate și orice, ziaristul nu este liber, pentru ceilalți, în raport cu propriul subiectivism, care se traduce prin educație și formare, principii și valori, în cazurile cele mai bune, dar propriile interese, cel mai adesea, în realitatea „brută”. Să-l evaluezi ca „liber” (din perspectiva ta, repet) e semnul nu numai al unei naivități, dar și al unui simț și înțelegeri precare a realităților. El e mereu poziționat, chiar încorsetat și nici n-ar putea fi altfel. Din primul moment în care îți alegi cuvintele pentru a relata asupra unei realități oarecare, intervine interpretarea, proprie, deci subiectivă.

Dar nu este nevoie să mergi prea departe, în profunzimi psihologice, pentru a observa că așa este. Ca român, câteva ore petrecute în fața televizorului sunt suficiente: îți dai seama imediat unde se „înclină” Digi Tv sau Realitatea Tv (spre așa zisa „dreaptă”) și Antena 3 sau România Tv (spre așa zisa „stângă”). Și atunci?! Cum să continui să vorbești despre „libertatea presei”?! Dar mulți o fac, și asta pentru că – dacă ar fi să mă ascultați pe mine – cea mai mare problemă a lumii întregi nu este prostia, cum spunea cineva, ci ipocrizia, în lipsa căreia prostia ar fi inofensivă. Dar așa fiind situaţia, oameni care nu știu și nu înțeleg aspectele despre care vorbesc, vorbesc uneori cu o aroganță intelectuală deplină despre ceea ce nu cunosc și nu înțeleg. Cum ar fi „libertatea presei”…

Idee de independență și obiectivitate absolută, care ar aduce atributul libertății, nu este numai improbabilă, ci practic imposibilă în cazul presei. Ziaristul se raportează din interiorul propriei personalități, iar apoi de la un loc de muncă. Iar atunci când a fost el însuși „prelucrat”…

De aceea o ironie nu prea subtilă face că demn de apreciat este ziaristul care are sinceritatea de a recunoaște, umil și uman, că aparține unui curent de gândire (indiferent pe ce baze, cel mai adesea materiale, a fost format și e întreținut), decât măgarul care se bate cu pumnul în piept că este liber… și face asta tocmai pentru a induce în eroare într-un sens anume.

Dar cum este situaţia în Occidentul cel liber, care a și „inventat” această „libertate a presei”?

În fosta URSS, atunci când redactorul șef al Pravda (Adevărul lor) a spus că războiul din Afganistan este o agresiune sovietică, a fost internat forțat la ospiciu de nebuni. Diferența față de SUA și Vest este că niciun redactor șef al vreunui cotidian principal sau mare agenție de presă din Occident nu a spus vreodată că războaiele din Afganistan, Libia sau Irak au fost agresiuni, deși era evident. Deci, tot după mine, diferența este că omul de presă sovietic a fost dus la nebuni de către regim cu forța, pe când presa mare occidentală era deja acolo demult… liberă.

Este vorba despre o presă care poate spune orice, poate prezenta orice nebunie ca adevăr, pentru că este parte a unui sistem, este mereu cointeresată. Așadar, orice nebunie este permisă, dacă este productivă. Ăsta este factorul de coeziune, care nu permite măcar fisuri: „ungerea”, cointeresarea.

Pentru că e curată nebunie să-ți imaginezi că niște oameni mereu în căutare de publicitate și sponsorizări ar putea fi liberi. În realitate, și mai ales în situații de criză, pe care le traversează permanent, această presă își vinde mereu așa-zisa „libertate”, iar în cazul cel mai bun pentru ea o ține pe tarabă sau o scoate la licitație.

Așa-zisa sa „libertate” nu e altceva decât un non sens, o absurditate, o imposibilitate logică, dar mai ales economică. Într-o asemenea măsură încât te minunezi cum de a putut fi întreținută o asemenea idee, de „libertate a presei”. Răspunsul este însă simplu: tocmai presa a făcut asta, iar celelalte două categorii implicate în această poveste cusută cu ața albă a inocenței și imaculării, politicienii și afaceriștii, predispuși aceluiași gen de corupție morală, au întărit-o, flatându-se reciproc. De exemplu, politicienii care devin vocali, și asta… prin presă, ar vrea mereu să creadă că sunt citați și apreciați de o presă… „liberă” să facă asta. Nu? Pe când subalternii sau acoliții lor fac viramente bancare… Înțelegeți acum cercurile viciilor?

Singurul de la nivelul cel mai înalt care a rupt fortuit acest lanț al ipocriziilor a fost Trump, care a putut astfel spune adevărul: presa mare e coruptă, coruptă, coruptă!! Și din cale afară de mizerabilă. Și nu poate întrece lumea politică întru aceste însuşiri doar pentru că, în fapt, concurența este mult prea puternică.

Iar apoi există, spre exemplu, pentru circuitul informațiilor, câteva agenții de presă de la care se propagă întreaga informație, ceea ce numim „știri internaționale”. Dacă Asociated Press a spus că Trump a făcut o gafă într-un discurs, la fel a spus și Agerpress în România, chiar dacă a fost vorba despre o… interpretare a celei dintâi. Astfel se fabrică „opinia publică internațională” și tot așa s-a fabricat „comunitatea internațională” care a adus războiul (în interesul marilor afaceri din spate) în Irak, pentru că avea „arme de distrugere în masă” sau în Libia, pentru că avea un „odios dictator”.

În realitate, în toată presa mare, care se pretinde „liberă”, o imensă pânză, destul de fină, dar extrem de bine țesută și întreținută, a ipocriziilor și fariseismelor este astăzi, mai mult decât oricând, cea care acoperă totul și face toate jocurile.

Mari organe de presă, cum ar fi CNN, sunt „libere” să se afle în solda plutocrației stângiste internaționaliste. Alții, pentru mult mai puțin, se așează la așa-zisa „dreaptă”. Și astfel avem „democrație”…

Ca umil ziarist de provincie cu studii politice și „europene” caut această libertate a presei mari de aproape 20 de ani. Nu am găsit-o nicăieri niciodată, nu am zărit-o măcar. Dar am sesizat, în schimb, această țesătură a fariseismului despre care vorbeam. De aceea am spus, în spiritul aceleiași ironii care brăzdează totul, că cea mai liberă presă din lume se găsește în China, din simplu motiv că are un singur stăpân, și anume statul. Dar, și mai mult, pentru că mai poți spera din partea acestei structuri birocratice și impersonale, statul chinez, că poate lucra pentru poporul chinez, să-i aibă în vedere interesele, ceea ce doar nebun trebuie să fii ca să crezi că ar putea fi cazul în ceea ce-i privește pe marii afaceriști și politicieni ai Occidentului „libertății presei”

Doar am spus… liber…

Autor: Cristian Pătrașcu

Citiţi şi:
Jurnaliştii sunt cumpăraţi. Udo Ulfkotte, fost jurnalist german, dezvăluie amploarea manipulării opiniei publice prin mass-media…
Acoperiții din presă (I)

yogaesoteric
7 iunie 2021