Ion Antonescu ‒ Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (I)
Ion Antonescu a luat puterea în stat, în septembrie 1940, cu ajutorul determinant al Germaniei. Când el ajunge șeful statului român, Germania era stăpâna de necontestat a Europei. În vara anului 1940, iunie-august, granițele României s-au prăbușit, din cauza Germaniei și URSS.
Încă din 1938, Carol al II-lea, grijuliu să-și păstreze tronul, apropie politica externă a României de Germania. Convențiile comercial-economice, tratatul economic din 23 martie 1939, luarea unor măsuri pe plan intern cu caracter discriminatoriu pentru unele etnii se explică prin frica lui Carol al II-lea de Germania lui Hitler. Desigur, este în afara oricărei îndoieli că, în afara pactului sovieto-nazist din 23 august 1939, dacă România capitulează în vara anului 1940, în fața URSS și a Germaniei, întreaga responsabilitate o poartă doar regele Carol al II-lea. Cu patru provincii românești pierdute fără luptă, dezonorând Armata și Națiunea, în septembrie 1940, Carol al II-lea îl desemnează prim-ministru pe Ion Antonescu, pe care l-a conjurat să accepte oferta sa.
Deci, în momentul când Ion Antonescu ajunge șeful statului român, politica externă a României era orientată către Axa Roma-Berlin de o bună perioadă de timp.
El, Ion Antonescu, a preluat un stat în agonie, pe cale de a se descompune, neavând absolut nicio alternativă de politică externă în afara Germaniei: „ori cu Germania, ori cu Rusia”, va spune el într-o ședință de guvern în toamna anului 1940. Desigur, o alianță cu URSS, care tocmai anexase prin forță, în vara anului 1940, Basarabia și Nordul Bucovinei, era atunci, în septembrie 1940, o imposibilitate. De altfel, în toată vara anului 1940, cât și toamna aceluiași an, URSS s-a dovedit extrem de agresivă față de România. Așa, în toamna lui 1940, URSS a ocupat 5 ostroave în Delta Dunării, canalul Stari-Stambul, provoacă zeci de incidente de frontieră, violează spațiul aerian al României când vrea, exercită mari presiuni în Comisia Europeană a Dunării, refuză să permită statului român să-și recupereze materialul industrial-militar din provinciile din Nord-Est, toate acestea în ciuda faptului că, la Viena, pe 30 august 1940, Germania garantase frontierele ciuntite ale statului român.
Nu există nicio îndoială că, în absența garanțiilor teritoriale ale Germaniei din 30 august 1940, Stalin și URSS ar fi atacat România în toamna anului 1940. De abia după vizita lui V.M. Molotov la Berlin (12-14 noiembrie 1940), când Stalin a solicitat acceptul Germaniei să ocupe Finlanda, România, Bulgaria și Strâmtorile în schimbul intrării cu drepturi depline în Pactul Tripartit, văzând că Al Treilea Reich garantează frontierele românești și împotriva unui atac sovietic, Stalin a înțeles definitiv că dacă atacă România, riscă un război cu Germania.
Ion Antonescu nu a fost deloc germanofil, iar faptul că România Mare se clădise după o luptă grea și cu Germania, nu l-a făcut defel favorabil unei politici orientate spre aceasta. Era din tinerețe pentru o alianță cu Vestul, Vest care ne ajutase să ne realizăm unitatea politică. Dacă în toamna anului 1940, a acceptat să integreze România în Axă, a făcut-o dintr-o aspră necesitate geopolitică și strategică. El știa mai bine ca oricine că Hitler și Germania au lovit poporul român în însăși inima sa, distrugându-i unitatea politică așa de greu dobândită, dar a fost nevoit să accepte colaborarea cu el, gândind că, mai devreme sau mai târziu, în eventualitatea unui război sovieto-german, România ar putea să-și elibereze provinciile istorice din Nord-Est.
În legătură cu întâlnirile Ion Antonescu – Adolf Hitler, desfășurate între 22 noiembrie 1940 – 5 august 1944, precizez că există, s-au păstrat stenogramele, minutele oficiale germane scrise de interpretul oficial al lui Hitler, Paul Otto Schmidt (1899-1970). De asemenea, s-au păstrat consemnările făcute după declarațiile lui Ion Antonescu efectuate de unii membri ai Cabinetului său militar. În ceea ce-l privește pe Paul Otto Schmidt, care a fost diplomat și înalt funcționar al M.A.E. al Germaniei, acesta avea calitatea rară de a nu traduce „frază cu frază”, ci de a sintetiza discuțiile lui Hitler cu diverși șefi de stat veniți în vizită la el.
În cartea de față am analizat toate întrevederile Adolf Hitler – Ion Antonescu, care au avut loc între anii 1940-1944. Aceste întâlniri s-au desfășurat după cum urmează:
– Berlin, 22 noiembrie 1940
– Berlin, 23 noiembrie 1940
– Obersalzburg, 14 ianuarie 1941
– München, 12 iunie 1941
– Berdicev, 6 august 1941
– Rastenburg, 11 februarie 1942
– Rastenburg, 11 februarie 1942
– Rastenburg, 10 ianuarie 1943
– Rastenburg, 10 ianuarie 1943
– Castelul Klessheim (Salzburg), 12 aprilie 1943
– Castelul Klessheim (Salzburg), 13 aprilie 1943
– Rastenburg, 2 septembrie 1943
– Rastenburg, 3 septembrie 1943
– Castelul Klessheim (Salzburg), 26 februarie 1944
– Castelul Klessheim (Salzburg), 27 februarie 1944
– Castelul Klessheim (Salzburg), 23 martie 1944
– Castelul Klessheim (Salzburg), 24 martie 1944
– Rastenburg, 5 august 1944
– Rastenburg, 5 august 1944
După cum ușor putem constata, toate întâlnirile (20 la număr) Antonescu-Hitler au avut loc în Germania. Deși Ion Antonescu l-a invitat pe Hitler de mai multe ori să viziteze România, acesta, invocând problemele militare în curs, le-a declinat.
În „Scrisorile” și în „Memoriile” către Adolf Hitler, la întâlnirile directe cu șeful guvernului german, în cei patru ani cât a guvernat statul român, Ion Antonescu a apărat cu cerbicie, cu strășnicie interesele, drepturile României. La fiecare întâlnire cu cancelarul german, șeful guvernului român nu a ezitat să-i pună în vedere acestuia cât de mare nedreptate i s-a făcut poporului român prin Dictatul de la Viena, de la 30 august 1940, când Germania și Italia obligă România să cedeze Nord-Vestul României Ungariei. Vom urmări pe parcursul studiului nostru cum a apărat și promovat interesele mari ale României șeful statului român, Ion Antonescu, la întâlnirile pe care le-a avut cu Adolf Hitler.
Sau în „Scrisorile” sau „Memorandumurile” pe care i le-a scris cu diferite prilejuri și înaintate lui Hitler, observând că niciodată în istoria modernă a statului român, sau, mai bine spus, de când s-a creat statul român și până la dramaticii ani 1940-1944, vreun șef de guvern și de stat nu a apărat cu atâta hotărâre, cât și strășnicie interesele economice, politice, militare ale României și ale statului român.
Cartea de față am scris-o în baza celor două volume de documente istorice care au cuprins toate întâlnirile Ion Antonescu – Adolf Hitler din noiembrie 1940 până în august 1944, precum și scrisorile și Memorandumurile pe care Antonescu și Hitler și le-au trimis. (Gică Manole)
Berlin, 23 noiembrie 1940 – Prima întâlnire Antonescu-Hitler, reflectată în „Jurnalul Mareșalului Antonescu”
În „Jurnalul Consiliului de Miniștri” se găsesc consemnate numeroase detalii privind vizita lui Ion Antonescu la Berlin din noiembrie 1940. Din Jurnal aflăm că șeful statului român a plecat spre Germania cu trenul, însoțit de o numeroasă delegație, între care menționăm pe Mihail Sturdza, Mircea Cancicov, Alex Constant, Constantin Papanace, colonel Diaconescu, prof. P.P. Panaitescu ș.a. Precizez faptul că în delegație au fost incluse și două dactilografe, „D-șoarele Soreanu și Ivanovici”.
Plecarea s-a făcut din gara Mogoșoaia. La ora 19:45, 20 noiembrie 1940, „trenul special” pleacă din gara Mogoșoaia, iar delegația inițială se mărește, alăturându-se Horia Sima, Constantin Petrovicescu, Mihai Antonescu, N. Mareș, G. Cretzianu, W. Fabricius „cu tot personalul Legației”, generalul Erich Hansen, șeful Misiunii Germane în România, C. Pantazi, Ilie Șteflea, Gh. Dobre, I.Gh. Vântu, Horia Cosmovici, Eugen Cristescu, șeful S.S.I., Corneliu Georgescu, general Ioanițiu, colonel Zăvoianu, Ovidiu Vlădescu, Al. Ghica, comandor Jienescu, colonel Rioșanu, general Speidel, Tr. Brăileanu, P. Ghigi, ambasadorul Italiei la București, A. Cassullo – Nunțiul Apostolic al Vaticanului la București.
Trenul special cu delegația României ajunge pe 21 noiembrie 1940, ora 17:25, la gara de frontieră a Germaniei numită Bruck, fiind întâmpinată de „o delegație de onoare germană” în frunte cu Alexander von Doernberg, directorul protocolului, și Steuger, reprezentantul lui Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler.
Vineri, 22 noiembrie 1940, ora 10:15, delegația oficială a României ajunge la Berlin, în gara Anhalt. A venit în întâmpinarea oaspeților români o delegație oficială germană în frunte cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe.
Oaspeții români au fost salutați și de o companie de onoare „înșiruită în fața gării Anhalt”. De la gară, delegația României a fost condusă la castelul BelleVue. La ora 11:45, Ion Antonescu depune o coroană de flori la mormântul eroului necunoscut – Ehreumal – aflat pe „Unter den Linden”. Între orele 12:00 și 13:30, Ion Antonescu a avut o întrevedere cu Joachim von Ribbentrop, iar la 13:30 delegația română servește masa la castelul BelleVue. La ora 15:00, Ion Antonescu este primit în audiență oficială de Adolf Hitler, al cărei conținut îl vom analiza mai încolo. La ora 18:00, Joachim von Ribbentrop oferă un dineu în onoarea lui Ion Antonescu și a lui Mihail Sturdza, ministrul de Externe.
Pentru sâmbătă, 23 noiembrie 1940, Jurnalul consemnează la ora 11:00 o vizită la Rudolf Hess, „înlocuitorul Führerului”, iar la ora 12:30, la Ministerul de Externe german, „semnarea protocolului” de aderare a României la Axă. După masa de prânz, care în Jurnal e trecută „dejun”, Jurnalul consemnează că „după-amiaza este rezervată pentru convorbiri politice cu Führerul” și Ribbentrop.
Pe 24 noiembrie 1940, ora 10:20, trenul special cu delegația României pleacă din gara Anhalt spre România. Până la frontiera germană, delegația României a fost însoțită de directorul protocolului Alex von Doernberg. Trenul special a ajuns la frontiera României, gara Curtici, luni, 25 noiembrie 1940, ora 11:30.
Notă – Constat că, în Jurnalul Mareșalului Antonescu, autorul acestuia nu a notat absolut nimic despre conținutul întrevederilor Hitler-Antonescu de la Berlin, din 22-23 noiembrie 1940, dovadă că persoana respectivă nu a participat la întâlnirile celor doi oameni de stat. (Gică Manole)
Întâlnirile Antonescu-Hitler (22-23 noiembrie 1940, Berlin), în Stenograma lui Paul Otto Schmidt
Chiar în ziua când regele Carol al II-lea a cedat tronul (6 septembrie 1940), Ion Antonescu, prim-ministru desemnat de fostul rege, îl informează pe Adolf Hitler că a preluat puterea în stat. În scrisoarea către Hitler, Ion Antonescu consideră izgonirea lui Carol al II-lea de pe tron și instalarea sa la putere ca pe o „zi istorică”, zi în care, în opinia sa, poporul român „își regăsește puterea lui sănătoasă”. Ion Antonescu îl asigură pe Hitler că neamul românesc își manifestă încrederea „în marele popor german și marele său Führer”, având încredere că „securitatea prezentului (trimitere la pericolul rusesc) și nădejdea viitorului” se vor realiza printr-o colaborare leală între cele două state.
Pe 7 septembrie 1940, Adolf Hitler îi răspunde lui Ion Antonescu, tot printr-o scrisoare, mulțumindu-i, având convingerea că „în noua ordine europeană viitorul poporului român este asigurat în strânsă legătură cu puterile Axei, Germania și Italia”. La o lună și jumătate după luarea puterii, Ion Antonescu merge în vizită oficială în Germania (22-25 noiembrie 1940), ocazie cu care semnează aderarea României la Axă. Are două întâlniri cu Adolf Hitler. La Berlin, șeful statului român a avut încă două întâlniri oficiale, cu ministrul de Externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop (22 noiembrie 1940) și cu feldmareșalul W. Keitel, pe 23 noiembrie 1940.
Prima întâlnire dintre Hitler și Ion Antonescu a avut loc la 23 noiembrie 1940, la care a asistat și ministrul de Externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop.
La început, Ion Antonescu transmite lui Adolf Hitler salutări din partea poporului român, cât și din partea regelui Mihai. Îi spuse că are o mare admirație pentru opera înfăptuită de Hitler, în care are o mare încredere. Hitler îi răspunse, salutând pe noul șef al statului român, cu care are în comun aceeași viziune asupra lumii. Hitler este convins că între cele două țări va fi o colaborare avantajoasă, o colaborare impusă de „motive politice generale” și de existența unui pericol de „atac etnic și ideologic care amenință întreaga Europă”.
Nu-i greu de înțeles că prin „atacul etnic și ideologic” care amenința Europa, Hitler avea în vedere pericolul unei agresiuni generale a URSS contra Europei. Acest pericol, sublinia Adolf Hitler, determină națiunile europene care au altă orientare, „diferită de democrațiile occidentale”, să se unească pentru a-și asigura securitatea și interesele.
Ion Antonescu îl informează pe Adolf Hitler că, odată cu venirea lui la putere în România, „între trecut și viitor s-a deschis o prăpastie de netrecut”. Îi declară lui Hitler că este sprijinit de Mișcarea Legionară, națională, iar declarațiile sale „de soldat” înseamnă exact cele ce el spuse și va spune.
De la venirea la putere în România „el a căutat să adere la Axă”. Se află, ca și conducător de stat, în condiții deosebit de grele. El dorește să reorganizeze statul român, să întărească țara din toate punctele de vedere: economic, militar, administrativ, politic, intelectual. Are un singur scop, declară Ion Antonescu, să contribuie „la victoria Axei în acest război”. România a pierdut mult „în exterior”, dar se va întări „în interior”. Armata și întărirea ei este principala grijă a sa. Dar și întărirea „morală” a Națiunii, pentru ca, atunci când va fi nevoie, România să poată a-și îndeplini „misiunea ei corespunzătoare în domeniul militar”. În ciuda eufemismelor, nu mă îndoiesc că Ion Antonescu făcea trimitere la un eventual conflict în Est, căci doar în acea parte putea România să-și îndeplinească misiunea sa militară.
După această introducere, Ion Antonescu îi ține lui Adolf Hitler un fel de curs de istorie a românilor, pe care șeful guvernului și statului german a fost necesar să îl asculte.
Poporul român, România, spuse el lui Hitler, are un trecut vechi, glorios, „cel mai glorios” dintre popoarele care trăiesc la Dunăre și Balcani. Națiunea Română este națiunea cea mai veche „din această zonă”. Ea este mai veche cu multe secole de dinainte de Hristos. Imperiul roman s-a întins asupra Carpaților, Dunării și Nistrului, „cu o linie de frontieră așa cum era înainte de cedarea Basarabiei”.
În anii trecuți de după stăpânirea Romei – 1.800 de ani – poporul român și-a menținut limba, obiceiurile și același tip rasial, fapt unic în istoria lumii. Atrage atenția cancelarului german că, în 1.000 de ani, poporul român „a avut de suferit, unul după altul, valuri ale barbarilor, care au trecut peste marele drum al națiunilor europene”. Datorită unor calități istorice unice, poporul român a rezistat, și-a păstrat identitatea și limba intacte, într-o asemenea măsură încât din Dobrogea până în Banat, din Basarabia până în Nord „nu există niciun fel de dialecte, ci pretutindeni se vorbește aceeași limbă română”. Românii sunt singurul popor din Est care a ieșit din Evul Mediu „având o organizație politică”, preciză el.
500 de ani poporul român a luptat „împotriva rușilor”, oprindu-i la Dunăre. Cu tătarii, românii au luptat 300 de ani, oprindu-i la Nistru. Fără o armată puternică, cu forțe mici, dispersate, timp de 2.000 de ani, poporul român a rezistat „tuturor atacurilor”, la frontiera „unde se găsea abia cu câteva luni în urmă, când în urma calamității din istoria lui cea mai recentă, a avut din nou de pierdut atât de mult”.
România, poporul român, nu va renunța niciodată la drepturile sale istorice, la dreptatea sa. Ea nu va înceta niciodată să lupte pentru drepturile sale. În istorie, îl informa Ion Antonescu pe Adolf Hitler, în regiunea în care poporul român trăiește, el este cel mai vechi, este primul în această regiune. Românii nu vor părăsi niciodată pământul lor, iar dacă vor fi nevoiți să plece „vor fi ultimii care să le părăsească”. România a fost greu pedepsită pentru „greșelile unei singure generații”, cu prea mare „severitate”. Tot ceea ce poporul român a muncit în 2.000 de ani de evoluție istorică a pierdut. România nu va renunța de a lupta pentru drepturile sale istorice, chiar dacă va fi nevoită să mai lupte 2.000 de ani pentru „a dobândi poziția la care, după părerea mea, este îndreptățită”. Cu câteva luni în urmă, pentru prima oară în istorie, România a fost învinsă fără să fi luptat.
După care adaugă: „Dezordinea internă era totuși atât de mare, încât România nu era capabilă să lupte și credința sa în conducerea statului dispăruse complet”. În urmă cu câteva luni, România nu a avut niciun sprijin „din afară”, cum nu avea niciun fel de „putere morală” de a rezista, fapt pentru care s-a prăbușit. Toate câte s-au petrecut și care au condus la prăbușirea statului, s-au petrecut „din cauză că în spatele vechiului regim, forțele întunecate ale bolșevismului și iudaismului au dus în mod intenționat la dezorganizarea țării, cu scopul de a arunca țara în brațele bolșevicilor”. Evident, nu am reținere în a crede că Hitler era mai mult decât încântat la auzul diatribelor anticomuniste ale lui Ion Antonescu.
Când el, Antonescu, a ajuns la putere în România, adaugă el, „după cea de a treia lovitură de stat”, nu avea lângă el nicio forță armată pe care să se sprijine. El nu a dorit să ia puterea în stat cu ajutorul Armatei „întrucât consider acest demers ca fiind primejdios pentru viitorul țării mele”. Trimiterea lui Ion Antonescu la cele trei lovituri de stat, cu ajutorul cărora a luat puterea, aveau în vedere, cred, cele trei situații istorice din zilele de 4, 5 și 5/6 septembrie 1940, zile în care generalul Ion Antonescu l-a deposedat de puterea absolută de care dispunea Carol al II-lea începând cu 10 februarie 1938. Îi declară lui Hitler că nu are „nicio legătură politică cu Garda de Fier”. Era, însă, un sprijinitor spiritual al acesteia, recunoscând lupta ei „pentru dreptate și recunoaștere internațională”.
Din acest motiv fostul rege Carol al II-lea l-a amenințat cu moartea și l-a persecutat. Când el și-a asumat conducerea statului, a fost nevoit să accepte urmările nefaste, grave care au dus țara la catastrofă. Basarabia și Bucovina au fost evacuate sub o puternică „presiune rusă”, iar două luni de zile rușii au produs ciocniri de frontieră omorând soldați și ofițeri români. Situația s-a mai stabilizat, dar refugiații tot vin din Basarabia și Dobrogea, zise el. Peste 300.000 de refugiați au venit în România, iar îngrijirea lor a devenit „o povară pentru statul român”.
Statul se obligă să le dea locuințe, hrană, haine, bani, locuri de muncă. Declară că „după verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe două piloane: garanția cu privire la frontiere și protecția minorității de 1.350.000 de români rămași în Ungaria, a căror viață, proprietate și libertate au fost garantate pe baza acestui verdict”. Observați, Ion Antonescu nu vorbește despre „Dictat” (la Viena), ci despre „verdict” care, în fond, tot unul și același era, cu privire la ceea ce s-a decis la Viena, fără acceptul autorităților române.
Imediat după „verdict”, ungurii au încălcat „obligația pe care și-au asumat-o față de Germania și Europa”. Din partea de Transilvanie dată Ungariei, „45.000 de refugiați” au venit în România „cu ochii scoși, limbile tăiate și unghiile smulse”. Zice că el nu a luat măsuri de represalii contra ungurilor din România, cu toate că putea s-o facă. Mii de români au fost schingiuiți, uciși, jefuiți de averile lor de către unguri. „Femei și copii au fost asasinați de unguri”. În țară neliniștea și ura sunt foarte mari la adresa ungurilor. Țara cunoaște o criză economică gravă, recolte proaste, dezorganizare. Criza economică a fost amplificată, adaugă el, și din cauza angajamentelor de livrări pentru Axă, angajamente care au fost îndeplinite în mod strict.
Declară lui Hitler că, la acel moment, în guvernare se sprijină pe Mișcarea Legionară. El îi zicea „mișcare național legionară”, și care avea nevoie de „reorganizare”, căci „foștii conducători” ai Țării uciseseră sau azvârliseră în închisori pe liderii ei. România are nevoie de ajutorul economic și politic al Germaniei, spuse fără echivoc Ion Antonescu. Pentru a reface statul are nevoie de liniște în țară, dar și de securitate la granițele ei. Dacă România se dezvoltă economic, faptul este și în „avantajul Germaniei și Italiei”.
Dorește ca Germania să acorde României „credite pe termen lung cu un procent de dobândă mic”. Războiul va fi îndelungat, iar America va interveni în război, a presupus Ion Antonescu. Și Rusia „are o atitudine nesigură”. În caz de război pe timp îndelungat, dacă Germania ajută România să-și dezvolte industria și economia, ar putea să aibă „într-o măsură mai mare produsele țării”.
Și sistemul de transporturi este necesar să fie dezvoltat în România. Are intenția să acorde o mare atenție „industriei interne de produse alimentare, cu scopul, ca pe această cale, să se evite toate transporturile inutile”. Precizează că „va adera la Pactul Tripartit în ziua următoare”. România, spuse el lui Hitler, nu se va mulțumi doar cu calitatea de membru al Axei, ci va fi gata să lupte cu arma în mână, „împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizației”.
Hitler răspunse lui Antonescu că înțelege bine greutățile prin care trece România și conducătorul ei, Ion Antonescu. Apoi, zise că, la vremea dictatului de la Viena, situația dintre România și Ungaria era gata să explodeze într-un „conflict”, „conflict care ar fi putut duce la o catastrofă generală”.
O astfel de evoluție a evenimentelor, zice Hitler lui Antonescu, din perspectiva Germaniei, „ar fi dus la crearea unui vid militar și politic”. Crede că dacă statul român se prăbușea în 1940, vidul militar din zonă ar fi adus pe scenă bolșevismul, ocupația Rusiei Sovietice. Dacă Rusia ar fi ocupat România, fie și pentru o perioadă scurtă de timp, el, Antonescu, ar fi fost „eliminat sau deportat în Siberia așa cum s-a petrecut în alte regiuni ocupate de Rusia”. Acum, de când Ion Antonescu a venit la cârma statului, Hitler are convingerea că „România, în pofida dificultăților, va fi pusă din nou pe picioare”.
Germania, într-o asemenea situație, îl avertiza el pe Ion Antonescu, nu ar fi putut face nimic, făcând aluzie, desigur, la alianța dintre Al Treilea Reich și URSS de la acea vreme, ca urmare a semnării pactului din 23 august 1939 și a celui din 28 septembrie 1939, ambele semnate la Moscova. La momentul „verdictului” de la Viena, adaugă Hitler, Germania nu era în măsură „de a folosi forța” la adresa URSS.
După ce campania militară din Franța s-a încheiat, „ea a început să-și retragă trupele din pozițiile mult avansate în Occident”. În istorie, mai zise Hitler, nu „frazele” rezolvă o situație politică tensionată. Problemele istorice în istorie sunt reglementate „prin forță”, declară el șefului statului român.
Se pot face presiuni politice doar dacă ele se sprijină „pe mijloace militare”. El, Hitler, a dat „verdictul” de la Viena, „în disputa româno-ungară”, fiind conștient că niciuna dintre cele două părți nu va fi mulțumită: „una pentru că a obținut prea puțin, iar cealaltă pentru că a fost silită să facă concesii prea mari”. Crede că, la Viena, era important să fie ținut seama de un echilibru „între drepturile etnice și drepturile politice și istorice, luând în considerare sensibilitățile ambelor părți”. Această hotărâre am luat-o din considerente strategice și mai puțin din considerente etnografice. El crede că frontierele etnografice nu coincid „niciodată” cu considerentele geografice. Înțelege marile sacrificii pe care ar fi necesar să le facă România. Este mai bine, spuse el, ca să fie făcute „sacrificii grele și să salveze prin aceasta esența națiunii, decât să se piardă întregul popor”.
El, Hitler, are o foarte bună înțelegere cu privire la ce s-a petrecut cu românii „în regiunile cedate”. Poporul german a cunoscut multe „lupte de naționalități”. Doar în Polonia au fost uciși 60.000 de germani înainte de 1 septembrie 1939. Numărul celor uciși „crește din zi în zi”, putând să ajungă „prin descoperirea de noi cadavre” la peste 100.000 de germani uciși de polonezi. După care, Hitler îi spuse lui Antonescu că „există pur și simplu timpuri în care nu rațiunea, ci pasiunea și ura au precumpănire”. Are convingerea că această „etapă” în relațiile româno-ungare va fi depășită. Nu este cazul să fie uitat, preocupați de nenorocirile căzute peste poporul român, că, în spate, se pregătește un pericol și mai mare „ce încă ne amenință”, conchise el făcând trimitere la Rusia Sovietică, fără a o numi.
După care schimbă tema, trecând la problemele războiului în curs. În Vest, războiul a provocat Germaniei pierderi minore, nesemnificative, atât în „efective”, cât și în „materiale”, unde au fost practic „nule”.
În martie 1940, Germania avea gata de luptă 230 de divizii, între care 20 de divizii blindate, toate echipate „cu material exclusiv german”. La acel moment, armata germană „este cea mai puternică și mai bine echipată pe care a avut-o Germania vreodată”. Germania dorește să „termine războiul cât mai curând posibil și să excludă Anglia de pe continent”. Pentru „totdeauna”, preciză el.
În fața catastrofei care o amenință, preciză Hitler cu dreptate, „Anglia ar abandona bolșevismului întreaga Europă cu scopul de a se salva pe sine”. Desigur, el, Hitler, are în vedere că Anglia ar abandona Rusiei „și Balcanii”. Amintește ceea ce Antonescu știa foarte bine, că relațiile dintre Germania și Rusia „sunt reglementate prin tratat”. Însă, ea, Germania, are răspuns la „toate eventualitățile”, Germania se poate bizui în primul rând pe armata sa. Declară că Germania nu are interese teritoriale în Balcani. Pe ea o interesează extinderea imperiului său colonial și „să obțină baze pe coasta Atlanticului”.
Germania are mari interese economice în Balcani. Nu dorește doar să vândă în regiune mărfuri, așa cum fac toți, ci vrea să fie și un mare cumpărător al produselor din regiune. Exportă mașini, tehnică, produse chimice, material de război unde este cazul, și vrea de acolo „materii prime”. Din acest motiv, el, Hitler, nu dorește ca „Balcanii să se cufunde într-o mare de sânge și lacrimi”. Tot din acest motiv, Germania a dat României garanțiile cunoscute privind granițele sale. Garanția dată României pe 30 august 1940, la Viena, a fost o serioasă povară militară pentru Germania, dar n-a fost „o frază goală”. Respectiva garanție se sprijinea pe cele 180 de divizii, fără a le aminti pe cele 50 de divizii „din Occident”.
În privința respectării cuvântului dat României, el, Hitler, este „gata la orice și hotărât să facă totul”. Punctul slab în regiunea de Est, zise Hitler lui Ion Antonescu, este Turcia, unde „englezii au creat baze”, și de unde pot „înainta mai departe spre nord pe calea aerului și să poată trezi lăcomia altor state”. Nu va permite cu niciun chip englezilor să amenințe regiunea. Evident, Hitler avea în vedere, în primul rând, Valea Prahovei, zona strategică cea mai importantă pentru Al Treilea Reich. Dorește ca România „să-i ușureze” oprirea accesului Angliei în regiune.
După care Hitler revine „la chestiunile economice” declarând că Germania are interesul ca România să aibă economia puternică. Germania va ajuta România cu credite generoase pe termen lung, iar surplusul producției românești să fie cumpărat de ea. Prețurile produselor vor rămâne stabile ani buni.
Țările din Europa, îndeosebi popoarele vecine Rusiei, au interesul să colaboreze cu Germania pentru a „înfrânge valul slav”. Amintește că în convorbirile cu V.M. Molotov (12-14 noiembrie 1940 – n.n.) i-a declarat acestuia că garanțiile Germaniei sunt sincere față de România. Adaugă, apoi, că „Molotov a căutat să afle dacă garanția acordată României este îndreptată împotriva Rusiei”. Zice că i-a spus ministrului sovietic că Germania „nu poate îngădui nicio încălcare a teritoriului României, indiferent de țara care ar înfăptui această încălcare”. Nici Finlanda, el, Hitler, nu a lăsat-o la cheremul URSS, declarându-i aceluiași Molotov că „nu va fi îngăduit un război în Marea Baltică”. A urmărit să-l convingă pe Molotov să accepte „o schimbare de direcție a expansiunii ruse și speră că va avea succes și în această chestiune”.
Abordează, apoi, problema războiului greco-italian, unde constată o „umbră temporară în tabloul general”, deoarece Italia nu a luat în considerare în mod suficient „factorii geografici și sezonieri”. În această problemă, Germania nu solicită nicio colaborare României, dorind numai una „între statele majore generale, care nu va constitui niciun fel de povară pentru statul român”. Îl puse la curent pe Ion Antonescu că Rusia a încercat să acorde garanții Bulgariei, dar aceasta „nu a cerut niciun fel de garanție”. El, Hitler, nu „vede chestiunea aceasta în mod favorabil”.
Ca și concluzie, notează Paul Otto Schmidt, interpretul oficial al lui Adolf Hitler, acesta și-a exprimat „convingerea că generalul Antonescu va reuși să reorganizeze armata română și să o transforme într-un instrument eficient al apărării naționale”.
Hitler continuă exprimându-și deplina satisfacție că România a aderat la Pactul Tripartit. Niciodată, zise Hitler, Stalin nu va ataca un „asemenea bloc de puteri cum este cel care-l reprezintă Germania și prietenii ei”. După care declară un adevăr despre Stalin, zicând că acesta „nu dorește să riște nimic, ci numai să obțină câștiguri”. Prin intermediul folosirii forței, desigur, așa cum a procedat în cazul României în vara trecută (1940 – n.n.). Lui Stalin i-am arătat limpede că nu i se va permite expansiunea „spre zone în care sunt interesate Germania și Italia”. El crede că îl va convinge pe Stalin să-și îndrepte pretențiile de teritorii noi „în alte părți”.
Revine și-i declară lui Ion Antonescu că el înțelege bine „dificultățile” interne pe care le are de rezolvat. Ca opera de reconstrucție politică să izbutească, ar fi bine ca generalul Antonescu să aibă alături „un partid puternic”. România se va reface, iar noua prosperitate îl va ajuta să depășească greutățile. „La urma urmelor”, mai zise Adolf Hitler, „istoria lumii nu se termină cu anul 1940”.
Desigur, prin ultimele cuvinte, Adolf Hitler voia să-l consoleze pe Antonescu pentru partea de Transilvanie cedată Ungariei, cât și pentru teritoriile istorice din Nord-Est anexate de URSS, tocmai cu asentimentul Germaniei.
Antonescu îi mulțumește lui Hitler pentru „cuvintele acestea de la urmă”, după care i-a spus acestuia, din nou, „programul lui de reconstrucție, atrăgând în special atenția asupra discuțiilor tehnice avute cu ministrul Clodius”. A repetat ideea că poporul român este „o insulă latină în Marea Slavă”, tocmai datorită capacității de luptă și „de rezistență a poporului român”.
Iarăși a revenit asupra nevoilor României de credite cu un procent redus de dobândă. Îl informează pe Hitler că România are mari dificultăți „cu rușii la Gurile Dunării”, menționând că, în discuția cu Ribbentrop, i-a vorbit acestuia de necesitatea de a construi un canal de la Cernavodă la Constanța. Crede că acest canal va putea fi construit într-o perioadă de 5 ani „și făcând cheltuieli de 2 sau 3 miliarde lei, cu scopul de a zădărnici planul Rusiei de a împotmoli brațele Dunării care aparțin României, până într-o perioadă de 15 ani”.
După acestea, notează Paul Otto Schmidt, Antonescu l-a informat pe Hitler că Rusia urmărește să excludă „Germania și Italia din Comisia pentru Dunărea maritimă”. Rusia a cerut României ca să permită accesul vaselor sale de război „până la Brăila, adică în spatele liniei de apărare a României în Moldova”. De luni bune, România nu poate avea o zi de liniște, „în special din motivul că rușii nu vor să fixeze frontiera în mod definitiv”.
După care, notează Paul Otto Schmidt, Ion Antonescu „s-a plâns în declarații de o lungime considerabilă despre felul cum a fost tratată minoritatea românească de către Ungaria”. A oferit lui Hitler zeci de exemple de crime în masă ale ungurilor contra românilor. El spuse lui Hitler că România are de partea sa în cazul Transilvaniei și drepturile istorice, ca și cele etnice. Pământul acesteia „a aparținut României în istoria lui”. A susținut teza sa în fața lui Hitler „cu unele date istorice”, dezmințind faptul că „secuii ar putea fi considerați unguri”.
A declarat lui Hitler că la acel moment „România va sta acum liniștită”, dar la momentul „păcii generale”, ea va ridica din nou glasul „pentru a obține dreptate”. A mai spus lui Hitler că diferendul cu Ungaria s-ar putea rezolva satisfăcător „pe baza unui schimb de populații între Ungaria și România”. A solicitat viguros ca cele prevăzute în verdictul de la Viena să fie respectate, „în special a obligațiilor prevăzute de acesta cu privire la minorități”.
În replică Adolf Hitler i-a răspuns lui Ion Antonescu că, desigur, „în verdictul de la Viena n-a fost găsită o soluție ideală”. Așa cum Antonescu, adaugă el, a arătat dreptatea cauzei României „în declarații ce au durat ore întregi”, la fel au vorbit și reprezentanții Ungariei „în favoarea tezei ungare”. Nu este încă timpul, mai zise diplomatic Hitler, ca această problemă să fie reanalizată „în retrospectivă”. Repetă lui Ion Antonescu că îi înțelege deplin „simțămintele, indignarea și durerea lui”, după care, iarăși, declară că „istoria nu se va opri la 1940”.
Aflăm că, și după aceste spuse ale lui Hitler, Ion Antonescu a continuat să pledeze cu vigoare cauza României „încă de câteva ori”, cu argumente, și că discuția s-a încheiat „într-o atmosferă prietenească”.
Pe 25 noiembrie 1940, Ion Antonescu a solicitat „în mod expres” ca Hitler să-l primească într-o vizită „de rămas bun”, în care i-a mulțumit lui Hitler „pentru cinstea de a-l fi invitat la Berlin, ca și pentru bunăvoința cu care a fost întâmpinat peste tot, în cursul șederii sale”. Amintește lui Hitler că „a discutat” cu Joachim von Ribbentrop „probleme politice”, înțelegându-se asupra tuturor. E recunoscător lui Hitler și lui Ribbentrop pentru „strădaniile” în vederea reglementării „litigiului româno-ungar”. Reamintește lui Hitler că la semnarea „păcii generale” „România va avea un cuvânt de spus” în problema Transilvaniei cedate Ungariei. Declară că poporul român e gata „să lupte pentru drepturile sale”, iar el subliniază acest fapt „în calitate de conducător al acestui popor și ca soldat”.
Precizează că s-a înțeles cu „domnii germani” și în problemele economice. Reamintește șefului statului german că România are mare nevoie de credite din partea Germaniei. Nu s-a ajuns la un acord doar asupra „problemei dobânzii”. Cu feldmareșalul Keitel a discutat „problemele militare” înțelegându-se „în toate privințele”. Va lucra neobosit la reorganizarea armatei române, iar la primăvară „armata română va fi o forță combativă”. România, zise el lui Hitler, nu solicită „restabilirea granițelor sale fără să fi luptat pentru aceasta”.
Hitler îi răspunse că s-a hotărât să se întâlnească „pentru prima oară cu un om care reprezintă interesele României cu inima fierbinte”. Îl asigură pe Ion Antonescu, în calitatea de „naționalist fanatic”, că el îl înțelege bine și-l aprobă în țelurile sale. Istoria este întotdeauna înțelegătoare „pentru un popor care a tins către țelul său cu idealism credincios și o dăruire fanatică”. Îl asigură pe Antonescu că „România fiind acum aliată”, Germania o va ajuta „în toate privințele”, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Germania garantează existența „statului român”, iar în spatele cuvântului său „stă de acum înainte întregul Wehrmacht german”.
Nu am nicio îndoială că aderarea României la Axă, în noiembrie 1940, la Berlin, a fost un fapt care a salvat ființa statului român. În lipsa sprijinului Germaniei lui Hitler, sprijin oferit la 30 august 1940 la Viena, cât și în absența semnării de către România a Pactului Tripartit, la Berlin, pe 23 noiembrie 1940, URSS nu ar fi ezitat în niciun fel să atace statul român. Numai că, dacă Stalin și-ar fi trimis armatele la Vest de Prut, în toamna anului 1940, armata română ar fi luptat cu bravură pentru apărarea ființei naționale, așa cum a și declarat Ion Antonescu într-o ședință de guvern din toamna anului 1940.
URSS avea în plan să atace și să ocupe întreaga Românie, nu există nicio îndoială; cererile lui V.M. Molotov către Hitler, în cadrul vizitei oficiale a acestuia la Berlin (12-14 noiembrie 1940), prin care a solicitat un răspuns limpede dacă garanțiile date de Germania și Italia României, imediat după ce aceasta a semnat dictatul de la Viena, sunt valabile și în cazul unui atac rusesc contra acesteia, dovedesc fără putință de tăgadă intențiile agresive ale URSS în acea toamnă grea, dramatică a anului 1940.
Citiți a doua parte a articolului
Autor: Prof. dr. Gică Manole
Citiți și:
Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (I)
MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»
yogaesoteric
19 noiembrie 2023