MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primăvara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsă legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său ş.a.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este denunţat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. La acest plan s-a opus preşedintele american Roosevelt.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de către guvernul Antonescu, cât şi de opoziţia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmărea o politică în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea română nu avea nicio garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS: „Singurul om ce poate face schimbarea de front în România este Mareşalul Antonescu”

Ruşii îşi urmăreau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA şi Anglia, Molotov, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcări aliate”. Cu acest prilej, el insistă asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza să le dea nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi antonistii şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”.

Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti – Bodnăraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt susţine capitularea necondiţionată

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu, arătând că „noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discuţiile dintre putere şi opoziţie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS şi unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu URSS de la Stockholm conţinea următoarele condiţii:
1. Trupele române de pe front fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independența şi suveranitatea României.
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră.
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate.
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mult mai avantajoase pentru România față de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

În paralel cu negocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistiţiu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic.

Barbu Ştirbei îl găzduieşte pe Bodnăraş

După paraşutarea lui Emil Bodnăraş în România, în primăvara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii PCR. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnăraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu şi Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român…
Emil Bodnăraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rășcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvernul Antonescu cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezultă clar dintr-o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi făcea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă, fiind implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat şi acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi, în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl considera unii ca „act de înaltă trădare”, iar alţii ca „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el este atât act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Aceştia susţin, şi le dăm dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, față de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată până la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Răsplata trădării

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucură la Moscova mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegaţia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de Război, iar al doilea – şef al Marelui Stat Major şi ambii făcuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”.

Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. După război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.


Citiți și:

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

Prof. univ. dr. Ion Coja: O vorbă proastă, ce este prea des repetată: «Românii au trădat ușor!» Oare este aşa?

Adevărata faţă a lui Churchill
 

yogaesoteric
31 martie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More