Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (3)
de Kristina Bojersson
traducere de Lia Stoica
James Bamford este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă, precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.
Interviul luat de Kristina Bojersson în anul 2005 acestui ziarist de excepţie este un veritabil rechizitoriu împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak.
Citiţi aici partea a doua a acestui interviu:
Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane (2)
Kristina Bojersson: În aceste momente, sexualitatea lui Michael Jackson e cea care îi fascinează…
James Bamford: Ieri seară, emisiunea «20/20» a consacrat o oră întreagă discuţiei lui Diana Sawyer cu Petra Nemcova, manechinul care a scăpat cu viaţă în urma unui tsunami…
Kristina Bojersson: Cei care plătesc publicitatea fac legea, nu? Nicio marcă nu vrea ca numele ei să fie asociat cu emisiuni de actualitate intransigente, care ar risca să îi supere de telespectatori, pe înalţii responsabili sau pe cei care se află la putere. Ei vor ca spoturile lor publicitare să intre în emisiuni de divertisment inofensive.
James Bamford: Ştiu. Aşa funcţionează lumea acum. «Primetime» şi «20/20» sunt în competiţie cu «Dateline», în timp ce se adresează unui numitor comun din ce în ce mai mic, adică unor oameni care nu au chef să asculte o expunere despre deciziile lui Rumsfeld sau o analiză despre impactul lor. Ceea ce îi interesează este Michael Jackson sau un manechin, care reprezintă o ţintă de marketing mult mai importantă.
Kristina Bojersson: Totuşi, nu este firesc. În 11 septembrie 2001, două avioane au căzut deasupra New York-ului din cauza unor factori exteriori, despre care o grămadă de oameni nu s-au gândit să vorbească. Oare de ce nu au dorit să afle mai multe despre conducătorii lor sau despre ceea ce se petrece în această lume?
James Bamford: Cred că ţine chiar şi de natura ţării. Ambele părţi sunt democrate şi între ele se întinde o mare zonă roşie republicană. Este ceea ce ne diferenţiază de Europa. Acolo, dacă mergi 250 de km într-un sens sau în celălalt, descoperi altă cultură, altă limbă, oameni care nici măcar nu împărtăşesc aceeaşi istorie. Europenii au intrat în război de mai multe ori între ei, prin urmare ştiu că ceea ce se petrece în altă parte îi priveşte şi pe ei. În timp ce noi, în mijlocul Americii, care se întinde pe sute de km, întâlnim mereu aceeaşi mentalitate, aceeaşi hrană, aceeaşi cultură şi aceeaşi istorie.
Nimeni nu ne-a atacat niciodată, în afară de japonezi la Pearl Harbor şi în acea vreme Hawai nici măcar nu era încă un stat american. În plus, ţara este înconjurată fie de oceane imense, fie de naţiuni cu care avem relaţii excelente. Deci nu avem niciun motiv să ne interesăm de altceva, decât de următorul meci al celor de la Red Sox. Majoritatea americanilor cred că politica externă nu are impact concret asupra vieţii lor. Găsesc asta prea complicat, cred eu, şi tocmai din cauza asta atâţia oameni sunt partizani ai unei mentalităţi de dreapta care se rezumă la slogane care să încapă exact pe autocolantele ce pot fi lipite pe o maşină. Se tot repetă trucuri de genul: «Sunt nişte terorişti, vor să ne distrugă pacea şi ne invidiază libertatea.» Dar din câte ştiu eu, teroriştii nu fac să sară în aer Stockholm-ul! Am citit mare parte din ceea ce a scris Ben Laden şi nicăieri nu vorbeşte despre Curtea Supremă a Statelor Unite. Ceea ce îl face să ne dispreţuiască este politica noastră externă din Orientul Apropiat. Dacă Irakul ar ocupa partea de sud-est a Statelor Unite şi dacă ar avea în inima Statelor Unite o colonie virtuală, în care ar practica o politică de agresiune, având în acelaşi timp şi o armă nucleară, oare ce ar spune americanii? Tocmai un astfel de context nu îşi pot imagina compatrioţii noştri. Ei cred că Orientul Apropiat este un grup de ţărişoare din lumea a treia; ei nu înţeleg că este de fapt o regiune în toată puterea cuvântului, în care locuieşte o comunitate de confesiune musulmană şi că de fiecare dată când ne atingem de unul din teritoriile sale, restul populaţiilor se simt şi ele implicate. Oarecum la fel ca în Statele Unite.
Kristina Bojersson: Găsesc fascinant faptul că americanii nu se ostenesc niciodată să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă am fi noi invadaţi de o altă ţară. Cu toate acestea, legile fizicii sunt aceleaşi peste tot… Când debarcăm în Orientul Apropiat şi atacăm populaţiile care locuiesc aici, cum să nu ne gândim că vor exista confruntări violente?
James Bamford: Bineînţeles. Uitaţi-vă la primul atentat asupra World Trade Center [din 1993]: e de ajuns să vezi cine se află în spatele acestuia şi care au fost motivele sale. Am vorbit despre asta în cartea mea. Am rămas stupefiat de faptul că nimeni, până la mine, nu a publicat nimic despre asta.
Luaţi-l, de exemplu, pe Ramzi Youssef, creierul primului atentat… Ei bine, este nepotul lui Khalid Cheikh Mohammed, unul dintre şefii al-Qaida (Un portret al BBC îl descrie pe Khalid Cheikh Mohammed ca «şeful autoproclamat al comitetului militar al al-Qaida». Se presupune că el ar fi fost creierul atentatelor din 11 septembrie şi al unui număr de alte acte teroriste, inclusiv al răpirii ziaristului american Daniel Pearl. Acest reportaj poate fi găsit la http://news.bbc.co.uk./2/hi/south_asia/2811855.stm). În Filipine, Khalid Cheikh Mohammed purta smoking şi alerga după fete. Ramzi Youssef este inginer. Un om foarte inteligent, e de ajuns să citeşti interviurile pe care le-a acordat pentru a te convinge de acest lucru. Ei au explicat de ce au vrut să arunce în aer World Trade Center, în două scrisori pe care le-au lăsat la locul faptei, după atentat. FBI a pus mâna pe una dintre ele şi a trimis-o unui cotidian de mare tiraj, care a parafrazat câteva extrase, ceea ce a fost de ajuns. Nu s-a mai vorbit niciodată despre asta. Ori, aceste scrisori explicau foarte precis motivele lor, că erau legate de politica americană din Orientul Apropiat, de Israel mai ales. Şi promiteau să revină. Ceea ce au şi făcut. Ramzi Youssef s-a lăsat prins, dar Khalid Cheikh Mohammed a organizat atacurile din 11 septembrie. Nu e nevoie să mergem prea departe să căutăm motivele. Doar dacă nu cumva vrem să ascundem adevăratele motive!
Kristina Bojersson: Astfel, în loc să arate ce gândeau în realitate teroriştii, prin publicarea în extenso a scrisorii lor, nu s-au citat decât câteva fragmente, în cel mai bun caz…
James Bamford: Nu cunosc pe nimeni care să le fi publicat în întregime sau care să fi stabilit o legătură între toate aceste elemente.
Kristina Bojersson: Explicaţia este cea obişnuită: «Nu le vom permite teroriştilor să facă propagandă în coloniile noastre sau pe posturile noastre de radio.»
James Bamford: Dacă nu ne înţelegem inamicul, nu vom ajunge niciodată să îl învingem.
Kristina Bojersson: După 11 septembrie o grămadă de experţi în terorism au fost invitaţi în diverse emisiuni televizate. Mă întrebam atunci câţi dintre ei au vorbit vreodată cu un terorist.
James Bamford: Nu ai cum să faci zece paşi către Washington, fără să dai de un expert în terorism. Aceştia te fac să simţi că pentru a deveni un terorist, e de ajuns să pronunţi cuvântul. Cei de la ABC nu se mai opreau din a mă suna: «Sunt expert în terorism, mi-ar plăcea să vă explic cum funcţionează aceşti oameni.» Dacă o esteticiană trebuie să treacă un examen pentru a avea dreptul de a profesa, cred eu că ar trebui să se ceară acelaşi lucru şi pentru experţii în terorism, care pot provoca mult mai multe daune dacă nu sunt bine pregătiţi. Şi nici măcar nu se sfiiesc să facă asta: cei mai mulţi dintre ei reprezintă, de fapt, anumite interese şi nu caută decât să îşi promoveze cauza proprie.
Kristina Bojersson: De ce administraţia Bush a mizat atât de mult pe Chalabi?
James Bamford: Este copilul multiubit al neoconservatorilor. El figura în planurile lor încă de la început. Erau convinşi că irakienii îl acceptau pe Chalabi pentru că este inteligent, pentru că are multe studii şi… pentru că are un doctorat la Massachusetts Institute of Technology! Problema este că acesta e un escroc care a fost condamnat pentru fraudă în Iordania şi care nu are nicio legătură cu populaţia din Irak, ţară pe care a părăsit-o când avea 12 ani. Neoconservatorii îşi imaginează că, o dată luat sub comandă Bagdadul, Statele Unite îl vor face pe Chalabi şi tovarăşii săi să defileze sub aplauzele mulţimii. Evident, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Kristina Bojersson: Cum au fost în stare să devieze aşa de rău din acest punct de vedere?
James Bamford: Amintiţi-vă de unde vin. Sunt contemporanii mei, am fost toţi marcaţi de războiul din Vietnam: în acea vreme toţi riscam să fim convocaţi. Am tras numărul chiar de la prima extragere (În timpul războiului din Vietnam, serviciul militar obligatoriu se realiza prin tragere la sorţi a datelor de naştere (n.tr.).). Din fericire, m-a dus voluntar doi ani mai devreme.
Intuiam apropierea serviciului obligatoriu… De altfel, în dimineaţa tragerii la sorţi, m-am îmbarcat în primul avion în direcţia Vietnam. Aceşti oameni, din contră, erau pentru război, dar nu au participat la el. Cheney s-a departajat, declarând că avea ceva mai bun de făcut în acea vreme. George Bush era pentru, cu condiţia să nu trebuiască să meargă acolo. Au petrecut războiul în grupe de discuţii la Washington, în redactarea de memorandumuri, care nu aveau decât o legătură foarte vagă cu realitatea.
Kristina Bojersson: Cum au putut să ajungă la putere asemenea indivizi?
James Bamford: V-am spus, neoconservatorii au partizanii lor în această ţară, care le dau mulţi bani. Când a apelat la aceşti indivizi, Reagan a obţinut mai multe voturi din interiorul grupului pro-Israel decât orice alt preşedinte republican până la el. Este o realitate politică: anumite grupuri de interese contează mai mult decât altele. Grupul pro-Israel exercită o influenţă politică enormă. Fie că eşti democrat sau republican, aceştia îşi pot aduce o mulţime de partizani care să îţi semneze cecuri consistente. Tocmai de aceea acest grup este atât de ocrotit. Dacă obţii un procent bun de voturi din interiorul lui, ai mai multe şanse de a câştiga.
Kristina Bojersson: Da, dar acest grup este democrat prin tradiţie.
James Bamford: Este adevărat. Este democrat 60-70%. Dar dacă un candidat republican ajunge să obţină 10 puncte de la acest grup, deci 10% de la democraţi, câştigă teren. Câştigarea unor alegeri înseamnă cucerirea unui număr cât mai mare de alegători, dintr-o serie de diferite grupuri. Un republican nu va obţine niciodată mai mult de 50 % de la gruparea pro-Israel, căci aceasta este majoritar democrată, dar un procent mic din membrii săi este indecis, şi aceştia pot fi atraşi. Chestiunea esenţială în viziunea lor este Israelul. Nimic altceva nu contează. Dacă vă arătaţi mai conciliant către Israel şi dacă vă întăriţi poziţia faţă de ţările arabe, veţi câştiga o bună parte din voturile lor. Asta fac neoconservatorii.
Kristina Bojersson: Asta primează asupra oricărei chestiuni de politică internă?
James Bamford: În cadrul acestui grup, da. Pentru a intra în graţiile sale, trebuie să ne schimbăm politica externă. Pentru a reuşi în cadrul acestui grup, trebuie să schimbăm modalitatea în care Statele Unite se comportă în regiunea cea mai volatilă de pe glob. Consecinţele sunt mult mai mari decât câteva subvenţii în plus pentru industria lactatelor, de exemplu. George H. W. Bush pierduse acest procent pro-Israel.
Nu se poate spune că din această cauză a pierdut alegerile, dar asta a jucat un rol important. Atunci fiul lui a luat-o în direcţia opusă în ceea ce priveşte Orientul Apropiat. În loc să arate cel mai mic dram de înţelegere faţă de cauza palestiniană, acesta declară răspicat: «Palestinienii să se ducă la naiba. Noi sprijinim cauza lui Ariel Sharon.» Şi ca să fie şi mai clar, face apel la susţinătorii de bază, adică la neoconservatori. Alegătorii indecişi din gruparea pro-Israel au înţeles mesajul imediat.
Evident, problema este că o dată ce a ales, nu i-a fost de ajuns să dea câţiva dolari în plus producătorilor de produse lactate. Nu, el trebuie să modifice radical politica americană în Orientul Apropiat deoarece, pentru a obţine voturile necesare, trebuie să recurgă la fanatici. Grupurile de interese fac diferenţa în momentul alegerilor şi există tot felul de astfel de grupul de interese. Termenul nu este peiorativ în sine. Negrii formează un grup de interese, la fel ca şi catolicii sau clasa de mijloc. Dar garanţiile pe care li le dăm sau refuzăm nu afectează cu nimic politica externă. Nu cunosc decât două grupuri, în Statele Unite, pe care politicienii le curtează pentru a influenţa negativ politica noastră externă: grupul pro-Israel şi cubano-americanii din Miami. E absolut incredibil ca Cuba să fie şi acum sub embargo, la 15 ani după terminarea războiului rece. Orice fiinţă de bun simţ ar înţelege că Cuba nu mai reprezintă nici cel mai mic pericol pentru securitatea noastră naţională. Este doar o insulă în mijlocul Caraibelor, iar dacă embargoul există încă, asta se petrece doar din cauza unei bande de politicieni, care doresc să atragă favorurile celor care sunt împotriva lui Castro, din Florida.
Kristina Bojersson: La ce îi foloseşte Congresului să slăbească echilibrul puterilor?
James Bamford: Bună întrebare. Congresul tremură în faţa Casei Albe. Cultul drapelului, frica de a trece drept un patriot prost, dacă votăm împotriva războiului din Irak… E mult mai uşor să urli cu lupii: «Ah, da, pericolul este enorm, asta spune CIA.» Şi e adevărat că aşa a zis, cu Tenet în frunte. Sau cu Colin Powell. Parlamentarii nu au avut de ce să pună întrebări. Şase republicani au votat împotriva războiului, au avut curaj! De altfel nu mai sunt decât patru azi. (Constance A. Morella, din Maryland, nu a mai fost ales şi Amory Houghton, din New York, s-a pensionat.)
Filosofia lui Bush este cea colonialistă, din perioada victoriană: «Trebuie să civilizăm lumea, să îi civilizăm pe fraţii noştri cu pielea de culoare închisă.» Singura diferenţă este aceea că, în prezent, nu regina Victoria este cea care aduce civilizaţia, ci bunul nostru rege George aduce democraţia. Dar atenţie, nu oriunde. Singurele locuri unde ne interesează democratizarea este Orientul Apropiat şi Cuba. Se vorbeşte oare de aducerea democraţiei în Africa? În Asia? Din câte ştiu nu o să invadăm Birmania, nu?
Este absolut vital să poţi să te pui în locul celuilalt, să înţelegi ce se petrece în capul locuitorilor din Orientul Apropiat când se uită la Statele Unite. Nu ei sunt cei care au venit să ne invadeze. Noi suntem cei care am invadat un stat independent din Orientul Apropiat, chiar dacă el nu reprezenta o ameninţare. În acelaşi timp, noi ajutăm Israelul care este duşmanul declarat al acestuia şi care are două sute de ogive nucleare. Prin urmare, noi suntem acolo pentru a proteja Israelul, chiar dacă nicio ţară nu are vreo intenţie de a-l ataca. E o nebunie curată!
Kristina Bojersson: Ceea ce putem spune cu siguranţă este faptul că informaţiile televizate nu incită deloc la acest gen de analize…
James Bamford: Una din marile probleme cu aceste programe de tipul „Nightline” sau altele, sunt invitaţii lor. Indivizi de extremă dreaptă, precum Richard Perle, au microfonul mereu deschis la aceste emisiuni. Iar drept unici oponenţi nu le sunt aduse decât persoane care sunt mai mult sau mai puţin de acord cu ei. L-aţi văzut în ultima vreme la televizor pe Howard Zinn (Profesor de Ştiinţe politice la Universitatea din Boston, istoricul şi politologul Howard Zinn dezvoltă o gândire politică în contradicţie cu ordinea dominantă. Acesta a publicat o duzină de lucrări, printre care cea mai cunoscută, O istorie populară a Statelor Unite, editată în Franţa în 2003 de Agone.)? El se află în opoziţie faţă de cei de genul lui Perle şi ar şti să le facă faţă. Dar în loc să garanteze o adevărată dezbatere dreapta/stânga, nu sunt invitate decât persoane din acelaşi grup, cel mai adesea de dreapta sau de extremă dreaptă şi, mai rar, câte un nefericit reprezentant al dreptei moderate. Iată un simţ ascuţit al ideii de pluralism!
Kristina Bojersson: Cum explicaţi că atât de mulţi jurnalişti nu cunosc principiile de bază ale profesiei lor, până acolo încât uită că sursele oficiale mai mint din când în când, şi că, cu cât subiectul este mai sensibil, cu atât mai mari sunt şansele ca realitatea să fie muşamalizată?
James Bamford: Pe când eram la începuturile meseriei mele şi scriam pentru Puzzle Palace (James Bamford, The Puzzle Palace: A report on America`s Most Secret Agency, Boston, Houghton, Mifilin, 1982), o carte despre o agenţie de informaţii enormă, eram un necunoscut. Am început singur de jos, fără experienţă, fără pregătire, eram un nimeni şi a trebuit să mă descurc că să găsesc surse. Pe când, o dată ce ajungi să lucrezi pentru marile concerne media ca reporter, sau echivalentul său în presa scrisă, este foarte uşor să dispari sub ceea ce eu numesc „jurnalism pe un platou de argint”. Cineva te cheamă şi îţi propune un subiect deja pregătit cu toate punctele, sursele pregătite să vorbească, documentele pe care nu mai trebuie decât să le fotocopiezi… Asta se întâmplă tot timpul. Nu am acceptat niciodată acest gen de propuneri, însă alţii o fac.
Tocmai de aceea New York Times a trecut prin mari dificultăţi. De două ori au fost obligaţi să îşi ceară public scuze. Prima dată, s-a întâmplat când Wen Ho Lee, un cercetător angajat al laboratorului naţional din Los Alamos a fost acuzat de spionaj în beneficiul Chinei. Nişte deputaţi de dreapta au oferit povestea pe un platou de argint unui jurnalist al New York Times, incluzând denunţuri care aveau sprijinul unor asistenţi parlamentari gata să încline balanţa în favoarea poveştii. De fapt, informaţiile s-au dovedit a fi până la urmă 90% false (Informaticianul chino-american Wen Ho Lee lucra pentru laboratoarele nucleare de la Los Alamos când a fost arestat, în 1999, şi acuzat că ar fi furat secrete despre arsenalul nuclear american, pentru China. Acesta a fost eliberat în august 2000, după ce a negociat nişte mărturii prin care recunoştea că ar fi accesat nişte informaţii clasificate. Celelalte 58 de acuzaţii au fost abandonate, judecătorul care prezidase procesul său şi-a cerut scuze pentru faptul că l-a ţinut în închisoare timp de nouă luni.). Dacă aş fi fost membru al redacţiei la acel moment, aş fi spus: „Haideţi să afirmăm contrariul celor spuse de această poveste şi dacă nu reuşim să găsim elemente autentice, foarte bine, dar măcar vom fi făcut propria noastră anchetă”. Tocmai asta au făcut cei de la Washington Post: au apărat versiunea opusă şi, până la urmă, ei au fost cei care au avut dreptate. Tot respectul pentru ceea ce au făcut! Din câte îmi amintesc, era pentru prima dată când New York Times publica un articol de o pagină pentru a-şi face mea culpa. Cei de la ziar au examinat atent toate sursele lor şi au recunoscut că au greşit în cea mai mare parte. Patru ani mai târziu, acelaşi ziar a trebuit să facă din nou acest lucru, de această dată din cauza articolelor lui Judy Miller. Şi de această dată au fost invocate scuzele, dar numele lui Judy Miller nici măcar nu a fost menţionat. Au preferat să vorbească timid despre un „reporter”…
Kristina Bojersson: Şi editorialiştii?
James Bamford: Editorialele New York Times au fost mereu de calitate bună şi sunt, fără îndoială, cele mai bune din ţară. Cele mai proaste, dacă le excludem pe cele ale Wall Street Journal, aparţin Washington Post. Dacă citim toate editorialele lor de la prima depunere a jurământului de către Bush, ne dăm seama că acesta preconiza războiul încă de la început. Aruncaţi un ochi pe editorialul din 30 ianuarie 2001, când Bush şi-a reunit pentru prima dată Consiliul naţional de securitate. În esenţă, autorul ne spune: „Bush nu a menajat Irakul în timpul campaniei sale electorale, acum rămâne de văzut dacă îşi ţine promisiunile.” Ei sunt ultimii care au părăsit vaporul când acesta a început să se scufunde şi nici măcar în prezent nu recunosc decât de nevoie că au făcut o greşeală enormă. Din contră, reportajele lor sunt mai bune decât cele ale New York Times, chiar dacă au aranjat lucrurile în aşa fel încât să marginalizeze articolele lui Walter Pincus.
Kristina Bojersson: Dacă ar trebui să evaluaţi mass-media pentru calitatea informaţiilor oferite, ce notă i-aţi da?
James Bamford: Un trei din zece înaintea războiului şi poate un şapte din zece în prezent. Problema este că ne-ar fi trebuit un şapte din zece înainte de război, nu după. Dacă numai o zecime dintre jurnaliştii care au anchetat afacerea Lewinsky (De la numele Monica Lewinsky, o stagiară de la Casa Albă cu care Preşedintele Clinton a negat mai întâi că ar fi întreţinut relaţii sexuale înainte să mărturisească, în august 1998, despre o „relaţie neadecvată” cu o tânără.) ar fi depistat minciunile debitate de Casa Albă despre Irak, poate că nu am fi plecat la război.
Lucrurile s-au schimbat foarte mult de când am început eu să lucrez ca jurnalist. Când mă uit la Fox (n. tr. postul TV cel mai popular de ştiri din SUA), mă simt sincer jenat. Cât de şovini pot să fie! Sunt convins că, înainte să fie trimişi pe teren, trec în fiecare dimineaţă mai întâi să dea raportul, pentru a verifica dacă insignele lor cu steagul Americii sunt bine prinse de gulerele hainelor lor.
Ceea ce m-a mai uimit este că, în timpul perioadei care a precedat războiul, toate televiziunile angajaseră ofiţeri în retragere drept consultanţi. La fiecare cinci minute, acestea îl solicitau pe generalul Machin pentru a-l întreba ce crede. Şi el trebuia să răspundă: „Îl vom învinge pe Saddam Hussein, şi pentru a face acest lucru vom ordona mişcări de trupe…” Se vorbea întotdeauna despre „noi”. dar cine sunt aceşti „noi”? CNN? Administraţia Bush? Poporul american? Ne dădeau impresia că suntem toţi în aceeaşi barcă, precum spectatorii unui meci de fotbal. Nu era nimeni acolo care să pună întrebări de genul: de ce Casa Albă face toate astea? Care sunt obiectivele sale? Ce prevede că se va întâmpla o dată terminat războiul? Ce va face cu insurgenţii? Câţi oameni vor urî Statele Unite după invazie? Nicio întrebare interesantă. Numai generali ieşiţi din dulapul cu naftalină, care turnau poveşti despre chestiuni de strategie militară. Nişte anecdote, în fond.
Kristina Bojersson: Legăturile de dependenţă nu permit, deci, un jurnalism de calitate, mai ales în timp de criză?
James Bamford: Tocmai asta spuneam, exact. Sunt mulţi jurnalişti mult mai inteligenţi şi mai experimentaţi decât mine, numai eu sunt independent, fapt care înseamnă că pot să îmi asum riscuri şi să scriu ceea ce vreau. Acest lucru devine imposibil când lucrezi pentru un organ de presă sau pentru un canal de televiziune. Intervine frica de a-ţi pierde locul de muncă, de a supăra un grup de presiune sau altul, frica de a trece drept un american nepatriot.
Kristina Bojersson: Tom Yellin (care era producătorul executiv al lui Peter Jennings pentru documentare) şi Ted Koppel jură amândoi că pot să lucreze după pofta inimii, atâta timp cât rămân în cadrul sistemului lor, cel al unui canal de televiziune important.
James Bamford: Tocmai asta nu accept eu. Iată de ce scriu cărţi: pentru că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem. Nu putem să ne mulţumim doar cu a spune: „Fac ce pot”.
Kristina Bojersson: Sistemul există şi are nevoie de jurnalişti. Aceştia pot să încerce să mute limitele în măsura în care pot face aceasta. Dvs. aţi cunoscut succesul, arătându-vă plin de iniţiativă. Aţi devenit un mic patron independent, într-un anume fel. Cei care pot să vă urmeze exemplul nu sunt prea numeroşi.
James Bamford: Ştiu, dar trebuie să dai vina pe cineva. Eu unul îmi îndrept reproşurile către cei care ocupă posturile de conducere.
Kristina Bojersson: Trebuie amintit faptul că emisiunile de actualitate depind de instituţii mari, care le presează financiar.
James Bamford: Haideţi, lăsaţi-o baltă! Dacă lucraţi pentru una dintre aceste instituţii, deja faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă mulţumiţi să scânciţi că nu aveţi de ales. Întotdeauna putem alege. Dacă ţineţi la cei 500.000 de dolari de salariu anual, atunci asumaţi-vă responsabilitatea care vă revine. Nu vă mulţumiţi să spuneţi că nu puteţi face nimic. E ca la Nürnberg: „Astea erau ordinele, trebuia să mă supun, nu puteam face nimic.” În cazul unui reprezentant al presei e şi mai rău, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. Poate să plece dacă nu îi convine. Bineînţeles că este greu să renunţi la cec. Dar măcar să o spună, decât să fabrice tot felul de alibiuri false. Credeţi sincer că mai există jurnalism de investigaţie în vreunul din domeniile existente?
Kristina Bojersson: Asta costă foarte mult…
James Bamford: Ştiu. Am cheltuit mulţi bani când eram la ABC. Asta ne împiedică să facem ceea ce ne-am propus, numai în măsura în care obiectivul nostru este acela de a ne câştiga, cât mai comod posibil, un trai bun, fără a face prea multe valuri, aşa că trebuie să ne asumăm responsabilităţile în loc să repetăm: „Fac ce pot”.
Kristina Bojersson: Ei afirmă că este posibil să câştigăm un trai bun şi, în acelaşi timp, să facem ce putem.
James Bamford: Foarte bine, dar eu nu cred în asta. Putem să rămânem aşezaţi pe scaunele noastre şi să continuăm să scoatem reportaje despre Iisus sau despre OZN-uri, pentru că despre asta se vorbeşte, sau putem să realizăm o anchetă fără compromisuri despre motivele pentru care suntem în Irak. Oamenii fac alegeri. Eu, unul, prefer să nu lucrez în asemenea condiţii; alţii, gândesc contrariul. Dar să nu zică că fac tot ce pot.
Kristina Bojersson: Se mai întâmplă ca atunci când prezinţi informaţii controversate sau deranjante din punct de vedere politic, să ţi se sară la gât. Riscul este să fii marginalizat, urmărit, târât în noroi…
James Bamford: Da, îmi este cunoscută situaţia. În perioada Watergate, studiam dreptul. Era foarte interesant: pătrundeam în tainele legilor şi ale Constituţiei chiar în clipele în care Preşedintele era acuzat că ar fi minţit şi comis abuzuri de putere. Este unul din motivele care m-au determinat să încep să fac jurnalism de investigaţie: vroiam să scot la lumină greşelile sau escrocheriile puterilor publice. Când am scris prima mea carte, Puzzle Palace, guvernul m-a ameninţat de două ori cu anchetări pentru spionaj. Este prima oară când NSA era obiectul unei anchete ample, de asta vroia cu orice preţ să mă împiedice să ajung până la capăt. Am început prin a înainta cereri în numele legii privind libertatea informării. NSA se bucurase foarte mult de un regim de excepţie, dar cu toate acestea am reuşit să strâng destul de multe informaţii. Am găsit materiale la Ministerul de Justiţie, inclusiv un raport despre NSA, care dovedea că aceasta practică forme ilegale de spionaj. Era un raport „top secret”. Ministerul de Justiţie a tot amânat momentul, dar după nouă luni tot mi l-a transmis. Pe atunci administraţia Carter îşi trăia ultimele zile şi Ministrul de Justiţie, Benjamin Civiletti, ştia că nu mai erau prea multe de pierdut. Când cei de la NSA au aflat de acest lucru, au strâns puternic din dinţi. Directorul acesteia, Bobby Inman, a făcut scandal, dar era prea târziu: deja eram în posesia documentului!
Apoi Reagan ajunge la putere şi, o dată cu el, extrema dreaptă. De asemenea, Bobby Inman se grăbeşte să meargă să vorbească cu noul Ministru de Justiţie, William French Smith. Acesta decide să treacă la atac, mai ales prin intermediul unuia dintre adjuncţii săi, un anume Ken Starr (Recunoscut pentru poziţiile sale conservatoare, avocatul republican Kenneth Star a fost însărcinat, în calitatea sa de consilier independent, să ancheteze posibilele abuzuri ale preşedintelui Clinton în scandalul imobiliar Whitewater şi eventualele motive pentru o procedură de destituire, printre altele pentru sperjur şi obstrucţionarea justiţiei în timpul scandalului Monica Lewinsky). Faptul că m-au convocat prin telefon nu anunţa nimic bun. Atunci mi-am angajat un avocat bun din Washington, Mark Lynch, împreună cu care m-am întâlnit cu funcţionarii Ministerului de Justiţie. Pe scurt, ne-au spus că administraţia Carter a greşit când a declasificat acest document, că este din nou clasat „top secret” şi că vor să îl recupereze. Îmi explicau toate astea pe lung şi pe larg, spre marea mea fericire căci în trecere îmi dezvăluiau o grămadă de trucuri pe care eu încă nu le ştiam. Evident, nu am nici cea mai mică intenţie de a le da înapoi documentul. Trag de timp, propunându-le o nouă întâlnire, de data asta la editorul meu. Iată-i cum se prezintă din nou, acum în Boston. De această dată au venit doi avocaţi din partea Ministerului de Justiţie, consilierul juridic al NSA, precum şi directorul acesteia pe probleme politice. Imediat şi-au scos colţii: „Câte copii ale documentului aţi făcut? Cine le-a văzut? Cui le-aţi dat?”. Am refuzat să răspund la aceste întrebări. Le-am spus să vorbească cu avocatul meu, care atunci se afla în Washington. Ceea ce au şi făcut imediat. Atunci discuţia a devenit furtunoasă. Au invocat legea contra spionajului, care prevede anchete împotriva oricărei persoane care deţine documente clasate secrete şi care refuză să le înapoieze proprietarului de drept. Mark le-a spus: „Auziţi, lăsaţi-mă pe mine, mergeţi şi aşteptaţi afară şi daţi-mi-l pe Bamford, vreau să vorbesc singur cu el”. Iau telefonul şi îmi spune: „Bătrâne, sunt prea puternici pentru tine, probabil că deja au un mandat de arestare în buzunar pe numele tău, te sfătuiesc să îi laşi pe mâna mea. Imediat ce revin în cameră tu dispari!”. Zis şi făcut. În timp ce Mark le reproşa la telefon că şi-au încălcat limitele drepturilor lor, am şters-o. Erau înnebuniţi. Mai ales că uitaseră un lucru: exista o altă lege, decretul-lege privind secretul, care data dinainte de Reagan. Acesta stipula că, o dată declasificat un document, nu mai putea fi reclasificat. Ori, tocmai asta încercau ei acum să facă. Le răspundeam de fiecare dată aşa: citiţi decretul-lege despre secret. Iar ei de fiecare dată răspundeau: „În ciuda acestui fapt, documentul a fost reclasificat top secret.” Ba chiar era şi mai secret decât înainte, căci inventaseră un titlu de genul „secret cosmic”… „Şi cerem ca Bamford să ni-l dea înapoi!”
Imediat, Preşedintele Reagan s-a grăbit să modifice decretul-lege, şi anume că un document declasificat poate fi reclasificat, conform deciziei puterii în exerciţiu. Din nefericire pentru ei, această nouă lege nu era retroactivă, prin urmare nu aveam nicio îngrădire. Până la urmă m-au lăsat în pace, pentru că nu comisesem niciun delict, dar asta a provocat un mare tapaj. Cea mai amuzantă parte din toate acestea este că prima care a vorbit despre asta într-un articol a fost… Judith Miller.
Kristina Bojersson: Cunoaşteţi mulţi confraţi la fel de perseverenţi ca dvs.?
James Bamford: Jurnaliştii de astăzi aparţin unei generaţii de linguşitori, contrar unora precum Bradlee, Woodward, Bernstein şi alţii de genul Sy Hersh. Aceştia aparţin vremurilor în care era o plăcere să agiţi apele. Poate că balanţa se va înclina din nou în cealaltă parte. Până atunci, mizele sunt mult mai mari decât în acele timpuri. Războiul din Vietnam nu ar fi provocat niciodată un conflict nuclear sau un război cu terorişti capabili să pulverizeze un zgârie-nori din New York.
Kristina Bojersson: Credeţi că vor mai fi şi alte atentate devastatoare în Statele Unite?
James Bamford: Cred că se depun eforturi susţinute pentru a crea un sentiment de teamă. Terorismul e scos ţap ispăşitor pentru toate. Administraţia se foloseşte de asta pentru a suscita frica, iar frica serveşte la justificarea războiului. În timpul deceniului care a precedat 11 septembrie, numărul mediu de americani omorâţi în atentate teroriste comise de străini era de nouă pe an. După, această cifră a scăzut şi mai mult. Avem o singură „culme” de trei mii de persoane, ceea ce e înfricoşător. Dar dacă ne gândim în termeni de raport cost/profit la 10 ani, e vorba de un număr foarte mic de oameni. Mai ales dacă îl comparăm cu cele 50 de mii de decese cauzate în fiecare an la noi, de cancerul de colon.
Kristina Bojersson: Şi apoi mai sunt şi alte provocări, precum Patriot Act.
James Bamford: Tocmai de asta spun că ameninţarea terorismului este extrem de exagerată. Eu unul am o soluţie foarte simplă, în trei etape. Începem cu Israelul, pe care îl vom trata de acum înainte ca pe o ţară ca toate celelalte, şi nu ca unul din cele 51 de state ale Statelor Unite. Mereu am menajat Israelul şi cred că a venit momentul ca asta să se schimbe. Dacă vor să continue să construiască colonii în teritoriile ocupate, violând politica ONU, precum şi pe cea a SUA, să plătească preţul. Să li se taie porţia şi să li se impună sancţiuni, până când îşi vor schimba atitudinea. Asta ar arăta lumii arabe, europenilor şi restului planetei că suntem în stare să apărăm şi alte cauze decât cele ale unui Sharon sau ale unui Netanyahou. Impactul ar fi enorm în Orientul Apropiat. La fel şi cu războiul din Irak: trebuie să ne retragem trupele şi să le înlocuim cu „căştile albastre”, trupele de menţinere a păcii, sub mandat ONU. A treia măsură: alocarea fondurilor astfel economisite, pentru un nou „război”, dar nu pentru dominarea ţărilor, ci pentru salvarea oamenilor. Lupta contra SIDA, de exemplu. Această maladie omoară trei milioane de persoane pe an, iar această cifră este în continuă creştere, mai ales în regiunile lumii deja devastate de mizerie. Stoparea acestui flagel ar fi nu numai în interesul populaţiilor, ci şi al stabilităţii mondiale. Alocând o sumă mare de bani acestei cauze – să zicem 55 de miliarde de dolari, ceea ce nu reprezintă decât un mic procent din ceea ce noi cheltuim în Orientul Apropiat – Statele Unite ar atrage simpatie aproape de peste tot, dar mai ales din partea ţărilor din lumea a treia. Oare oamenii ne-ar mai ataca dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica externă în Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta cinstit?
Citiţi şi:
Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane
DOSAR: Atentatele din 11 septembrie 2001 – un pas către instaurarea noii ordini mondiale
yogaesoteric
1 februarie 2010