Israel și descurajarea nucleară

Dacă dorim să analizăm problematica securității naționale a Israelului, cel mai bine este să pornim de la concepția enunțată de Ben Gurion, primul prim-ministru al statului, lider al mișcării sioniste și una dintre personalitățile politice marcante ale țării. Acesta spunea că, pentru ca Israelul să supraviețuiască ca stat, este necesar să îndeplinească trei condiții obligatorii.

În primul rând să aibă o armată puternică, modernă, capabilă să oprească o agresiune arabă desfășurată simultan pe toate direcțiile, să mute rapid lupta pe teritoriul inamicilor și să obțină victoria în timp scurt. În concepția lui Ben Gurion această armată este necesar să fie scutul de oțel al țării.

În al doilea rând, Israelul este necesar să aibă o alianță strategică cu o superputere care să-i asigure sprijinul și protecția internațională. De la înființarea sa ca stat, în 1948, liderii israelieni au schimbat de mai multe ori protectorul trecând de la Franța, la Rusia și apoi la SUA. De asemenea, o perioadă a urmărit să se apropie de China, anticipându-i probabil dinamica, dar relațiile s-au răcit, în principal din cauza presiunii americane asupra liderilor de la Ierusalim după ce aceștia semnaseră un contract de transfer de tehnologie AWACS către China.

Revenind la condițiile enunțate de Ben Gurion, este interesant de menționat faptul că aceste prime două condiții era necesar să fie îndeplinite urgent și după cum se știe, aceste deziderate au fost realizate.

Cea de a treia condiție era aceea ca Israelul să aibă pace cu vecinii săi arabi. Deși obligatorie, această condiție nu mai era urgentă, ea urmând să se realizeze atunci când vor fi cele mai favorabile condiții pentru Israel. Se pare că aceste condiții favorabile abia acum încep să se materializeze și încă sunt timide: Ierusalimul a semnat tratate de pace cu Egiptul și Iordania, dar pacea este acceptată de elitele politice ale celor două state arabe, nu de populație în ansamblul său.

Fostul președinte al SUA, Donald Trump, a pus bazele așa-numitului Acord Abraham, prin care trei state arabe, Emiratele Arabe Unite, Bahrein și Maroc, și-au normalizat relațiile cu Israelul. Dar sunt și alte state arabe care au relații mai mult sau mai puțin secrete cu statul israelian și așteaptă rezolvarea problemei fundamentale a ecuației de securitate din Orientul Mijlociu, anume semnarea acordului final cu palestinienii, pentru a-și oficializa relațiile cu Israelul. Deși sprijinul țărilor arabe pentru palestinieni este incontestabil, există un anumit grad de ambiguitate în modul în care liderii arabi se raportează la lupta acestora.

Cel mai bine a fost exprimată această atitudine a liderilor arabi față de palestinieni de către Yasser Arafat care, întrebat de un jurnalist israelian de ce liderii țărilor arabe manifestă o atitudine ambivalentă față de problema palestiniană, acesta a răspuns: „Fiindcă rana este necesar să fie ținută deschisă”. Ceea ce înseamnă că această problemă nerezolvată între evrei și palestinieni convine într-o anumită măsură liderilor arabi care astfel pot să-și justifice opoziția față de Israel.

Situația dramatică a palestinienilor nu este indiferentă populației arabe și de modul cum va fi rezolvată depinde natura relațiilor ce se vor stabili între statul evreu și lumea arabă. Abia acum, după trei intifade palestiniene, eșecul mai multor negocieri de pace sprijinite internațional (Madrid și Oslo) și, mai ales după ultima încercare a prim ministrului israelian, Benjamin Netaniahu, sprijinit plenar de administrația Trump, de a rezolva conflictul israeliano-palestinian exclusiv pe cale militară, sub pretextul că Israelul nu are partener de dialog, se pare că atât liderii evrei, dar și o parte din populație, au înțeles că pacea nu poate fi realizată decât prin negocieri, prin acceptarea de către ambele părți a unor compromisuri nepopulare, dar inevitabile.

Revenind la Armata Israelului (IDF), putem afirma că aceasta este pilonul central al întregului sistem de securitate israelian. Neîncrederea tradițională a liderilor israelieni în diplomați, obsesia păstrării secretului asupra dialogului cu țările arabe, a făcut ca atât negocierile de pace cu Egiptul, cât și cu Iordania să fie purtate de structuri militare (Direcția de Relații Externe a IDF), iar în cele recente cu Emiratele Arabe Unite și Bahrein, premierul Netaniahu a folosit ca negociator pe directorul Mossadului. De fapt, mai în glumă, mai în serios, se spune că nimeni în Israel nu poate spune cu certitudine dacă statul are o armată sau IDF are un stat.

Pentru Israel, securitatea națională este o problemă vitală, probabil chiar puțin exagerată, intenționat sau neintenționat, după cum afirmă unii analiști, inclusiv israelieni. Urmare a acestei obsesii de securitate a fost și decizia liderilor israelieni de a iniția programul de realizare a armei nucleare.

Aventura nucleară a Israelului a început din anul 1956, după Războiul din Sinai, când Franța i-a livrat tehnologie nucleară non-militară. Ulterior, prin eforturi proprii a reușit să dobândească knowhow-ul necesar pentru realizarea armei nucleare. Se estimează că în prezent IDF dispune de 150-200 focoase nucleare ce pot fi lansate terestru, din aer sau de pe nave (de suprafață sau subacvatice).

Poziția oficială adoptată de liderii politici și militari ai Israelului este aceea a ambiguității nucleare. Strategia nucleară este cunoscută sub denumirea de Strategia Samson, aluzie clară la eroul biblic care a preferat să dărâme templul în care era înlănțuit și să piară împreună cu toți filistenii, dușmanii Israelului care reușiseră să-l captureze ca urmare a trădării Dalilei.

Chiar și numai această aluzie biblică ar putea avea un efect de descurajare, dar în Orientul Mijlociu nimic nu este normal așa că nici strategia nucleară israeliană nu a avut efectul dorit, iar arabii, de câte ori au vrut să facă război cu Israelul au făcut, fără să fie descurajați de armele sale nucleare.

Totuși, nu se poate afirma că ecuația de securitate din Orientul Mijlociu nu a fost influențată în niciun fel de existența armamentului nuclear în arsenalul IDF.

În primul rând, în intervalul de timp scurs de la realizarea primei arme nucleare până în prezent, Israelul a reușit să acumuleze un număr însemnat de mijloace nucleare.

În al doilea rând, politica sa de ambiguitate nucleară i-a permis să-și dezvolte arsenalul nuclear în paralel cu menținerea relațiilor cu SUA și cu alte state ce promovau neproliferarea nucleară în lume.

Faptul că liderii israelieni nu au spus că au arma nucleară, nu justifică și nici nu dă credibilitate atitudinii celor care au închis ochii în această privință, introducând astfel încă un motiv de suspiciune într-o zonă tradițional marcată de neîncredere și de conflicte de toate felurile.

În sfârșit, au fost și efecte benefice directe pentru Israel generate de posesia armei nucleare: arabii și-au modificat obiectivele militare trecând de la cel al distrugerii complete a statului Israel, la scenarii cu obiective limitate, de tipul recuceririi teritoriilor pierdute în confruntările anterioare, și a influențat hotărârea liderilor arabi de a intra în negocieri cu Ierusalimul.

Nici efectele nefaste nu sunt de neglijat: dobândirea armei nucleare nu a împiedicat războaiele ulterioare (1973, 1991), a provocat cursa înarmărilor în statele arabe, dar și în Israel, a agravat contextul general de securitate regional, bugetul militar al Israelului a crescut continuu deoarece amenințările convenționale sunt mai multe decât cele care ar putea duce la folosirea armamentului nuclear, iar efectivele încorporate s-au menținut sau au crescut. Bilanțul este nefast, iar programul nuclear pare mai curând o aventură periculoasă decât o decizie înțeleaptă.

Oarecum în pofida ambiguității nucleare adoptată de liderii israelieni, a existat totuși o declarație oficială, probabil făcută sub presiunea SUA, anume că „Israelul nu va fi primul care va introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu” (în esență o declarație care nu spune nimic, dar se vrea o poziție menită să liniștească lumea arabă).

Era și cazul, deoarece în anul 1979 a avut loc un test nuclear în sudul Oceanului Atlantic care, deși secret, a fost repede descoperit și comentat internațional. De asemenea, Israelul a protejat cu mare grijă facilitățile sale nucleare de la Dimona unde s-a permis o singură inspecție în anul 1960, complet ineficientă, după care nimeni nu s-a mai apropiat de acea zonă. De fapt, a mai fost un avion care a survolat acest spațiu și care a fost doborât de către apărarea anti-aeriană israeliană.

Ambiguitatea nucleară este accentuată și de faptul că Israelul este unul dintre cele patru state care nu au semnat Acordul de Neproliferare Nucleară (Non Proliferation Treaty). Probabil pentru a sprijini politica de ambiguitate nucleară, liderii militari israelieni nu au cenzurat presa în a aborda subiectul armamentului nuclear israelian și chiar a permis apariția unor materiale neoficiale privind testele rachetelor Jerico I și II, despre care se crede că pot transporta încărcături nucleare până la distanțe de 1.500 km.

Deși liderii israelieni s-au angajat să nu fie primii care vor introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu, acest fapt nu prea s-a realizat. Din momentul dobândirii armei nucleare până în prezent au fost cinci situații în care IDF a dat ordinul de armare a rachetelor nucleare: în mai 1967, pe timpul Războiului de 6 zile, în timpul Războiul de Yom Kipur (1973) de două ori (în septembrie, după ce contraofensiva armatei israeliene pentru respingerea forțelor egiptene ce reușiseră forțarea Canalului Suez a eșuat și atunci când sirienii se pregăteau să introducă o divizie de tancuri T-72 în luptă, pe Înălțimile Golan) și pe toată durata Războiului din Golf (1991).

De remarcat că pe timpul Războiului din Golf, deși teritoriul Israelului a fost lovit în mod repetat de rachetele SCUD irakiene, armamentul nuclear era armat și gata de luptă, deși au fost înregistrate pagube materiale și chiar umane (două persoane au murit), liderii de la Ierusalim nu au considerat necesar (sau nu au fost lăsați) să riposteze nuclear.

Motivele se cunosc, dar ne putem gândi că este și o urmare a aplicării Doctrinei Samson, anume că Israelul va recurge la arma nucleară în condițiile în care este într-o situație disperată. Poate că aceasta este o speculație fiindcă nimeni nu face efortul de a dobândi arma nucleară ca să aștepte să ajungă pe marginea prăpastiei, ci pentru a o folosi oportun pentru a schimba soarta războiului.

Orientul Mijlociu este o zonă complicată, care adună toate tipurile de conflicte și care în toate timpurile a atras marile puteri care l-au inclus în zona lor de influență sub diferite forme. Nu cred că acum este altfel.

Concluzii

Israelul nu poate conta pe descurajarea nucleară. Nici Egiptul, nici Siria, nici chiar Hezbolah nu au fost descurajate să atace Israelul. Dezvoltarea arsenalului nuclear nu a însemnat reducerea celui convențional, ceea ce a ridicat foarte mult nivelul bugetelor militare. În plus, atât Războiul din 1973, cât și Războiul din Golf au demonstrat că mai curând mijloacele convenționale au fost cele care au contribuit la realizarea descurajării inamicului, decât cele nucleare.

Dobândirea armei nucleare nu a contribuit nici măcar la reducerea efectivelor forțelor armate (active și de rezervă): în 2004 IDF avea 16% din totalul populației sub arme; Egiptul a crescut efectivele cu 1% iar Siria cu 2,7%. Posesia armelor nucleare în loc să-i descurajeze pe adversari, i-a încurajat să investească în dezvoltarea programelor de rachete și arme chimice.

Într-o regiune volatilă precum Orientul Mijlociu, posesia armelor nucleare poate duce la escaladarea unui conflict local, de mică intensitate, în unul neconvențional și atunci prima lovitură nucleară va fi și ultima. Această evaluare nu este ipotetică și justifică hotărârea Israelului de a împiedica prin orice mijloace ca o țară arabă să dobândească arma nucleară.

În toate conflictele majore cu palestinienii, liderii militari israelieni au optat pentru tactica transformării rapide a războiului de mică intensitate într-unul de mare intensitate, folosind pe scară largă aviația, artileria, rachetele și tancurile. Întotdeauna populația, liderii arabi dar și comunitatea internațională au reacționat nefavorabil la dezechilibrul dintre combatanți. Disproporția acțiunilor israeliene compromite eforturile comunității internaționale de a normaliza situația din Orientul Mijlociu, discreditează Israelul în opinia publică internațională, alimentează terorismul fundamentalist arab și duce la creșterea antisemitismului.

În conjunctura internațională actuală nu se mai justifică principiul conform căruia este mai ușor să faci război cu arabii decât pace.

Autor: General Br. (r) Dan Niculescu

Citiți și:

Deține sau nu deține Israelul arme atomice? Și dacă da, de ce această țară nu se supune acelorași reguli?
Americanul care a achitat factura înarmării nucleare a lsraelului

 

yogaesoteric
18  iulie 2022