Jabre a băgat spaima-n autoritățile pandemice

591 0

ICCJ şi-a motivat decizia prin care a anulat definitiv certificatul verde, confirmând sentinţa judecătorului CAB Amer Jabre: „Nu pot fi primite alegaţiile CNSU că instanţa de fond avea obligaţia de a se abţine, având în vedere practica constantă a completului de a anula hotărârile CNSU de instituire, modificare sau încetare a măsurilor pentru apărarea sănătăţii publice… CNSU n-a formulat recuzare, deşi cunoştea motivele de la debutul procesului”

Judecătorul Amer Jabre de la Curtea de Apel Bucureşti a adus la disperare autorităţile pandemiei, prin sentinţele de anulare a hotărârilor Comitetului Naţional pentru Situații de Urgenţă (CNSU) legate de starea de alertă, s-a plâns CNSU în fata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu ocazia recursului împotriva unei astfel de sentinţe pronunţate de Jabre.

Este vorba despre sentinţa prin care magistratul CAB a anulat certificatul verde (cunoscut şi ca „paşaportul de vaccinare”) pentru avocata Elena-Corina Ciuchi şi fotograful Laurentiu-Dan Puiu. Mai exact, Jabre a desfiinţat pasajele referitoare la certificatul verde din HG nr. 1183/2021 – hotărârea de Guvern care a prelungit starea de alertă din noiembrie până în decembrie 2021 (detalii în linkurile de la final). Sentinţa CAB nr. 1796 din 3 decembrie 2021 a fost menţinută definitiv de către magistraţii Horaţiu Pătrașcu, Mariana Constantinescu şi Beatrice Mariș de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 16 noiembrie 2022, prin decizia nr. 5486/2022 pronunţată în dosarul nr. 7277/2/2021. Hotărârea ICCJ (motivată la începutul lunii martie) a constituit o premieră, în condiţiile în care până atunci instanţa supremă respinsese sau trimisese la rejudecare sentinţele de anulare a restricţiilor pandemice – inclusiv unele pronunţate de Amer Jabre.

Fără să reluăm toate detaliile speței, amintim că în 2021 judecătorul Amer Jabre nu doar că a anulat certificatul verde, dar l-a şi suspendat pentru reclamanţi, invocând direct Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca să poată ocoli interdicţia conţinută în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. E adevărat: suspendarea a fost dispusă doar în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, dar ea a constituit o premieră, în condiţiile în care, până în acel moment, instanţele se loveau de art. 5 alin. 3 din Legea 554/2004, care interzice suspendarea actelor administrative emise în contextul unor epidemii.

Revenind la Înalta Curte: în recurs, CNSU s-a plâns de faptul că Amer Jabre este cunoscut pentru sentinţele prin care a anulat restricţiile pandemice şi de aceea, chipurile, era incompatibil să judece cauza de faţă. Argumentul nu a fost primit de către cei trei judecători supremi, care au explicat că reprezentanţii CNSU ar fi avut ocazia să-l recuze pe Jabre în faza de fond a procesului, dacă tot erau nemulţumiţi de practica magistratului CAB.

Prin aceeaşi hotărâre definitivă, completul Pătrașcu-Constantinescu-Mariș a respins ca tardiv recursul formulat de Guvernul României împotriva sentinţei lui Amer Jabre. Ministerul Afacerilor Interne a avut calitatea de intervenient accesoriu în sprijinul Executivului. Or, dacă recursul Palatului Victoria a fost respins ca tardiv, automat recursul intervenientului a fost respins ca neavenit, conform art. 67 alin. 4 din Codul de procedură civilă: „Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”.

Redăm principalul pasaj din motivarea ICCJ:

„Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost investită cu o cerere, prin care reclamanţii Ciuchi Elena-Corina şi Puiu Laurenţiu Dan au solicitat anularea în parte a HG nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, în privinţa dispoziţiilor din anexe care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare / imunizare / testare, precum şi suspendarea executării dispoziţiilor din anexele HG nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare / imunizare / testare, până la data soluţionării definitive a acţiunii în anulare.

Prin sentinţa atacată, acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă – reprezentat de DSU –, precum şi petentul Ministerul Afacerilor Interne – prin Direcţia Generală Juridică – formulând recurs împotriva acestei hotărâri.

Recursul formulat de recurentul-pârât Guvernul României este exercitat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, «hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare», acesta urmând a fi calculat, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, pe zile libere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 181 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora «când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește».

Totodată, conform dispoziţiilor art. 185 alin. 1 Cod procedură civilă, «nerespectarea termenului în care este necesar să fie exercitat un drept procesual atrage deciderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate».

Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ şi absolut.

În cauză, potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflate la fila 179 din dosarul de fond, sentinţa atacată a fost comunicată recurentului-pârât la data de 13 decembrie 2021, iar calea de atac a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 7 ianuarie 2022, astfel cum rezultă din ștampila aplicată pe fila 26 din dosarul de recurs – prin urmare, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege. Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186. Cod procedură civilă. Termenul de decădere poate suporta, aşadar, o repunere în termen în condiţiile art. 186 Cod procedură civilă, iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora, însă în speţă recurentul-pârât nu a formulat o astfel de cerere.

Cum în speţă recurentul-pârât nu a formulat cerere de repunere în termen, pentru a opera această instituţie, se constată că recursul este tardiv, fiind depus în afara termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică urmează a fi respins ca neavenit.

Potrivit art. 67 alin. 4 Cod procedură civilă, «Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond».

Cum recursul formulat de către pârâtul Guvernul României urmează a fi respins ca tardiv formulat, devin incidente dispoziţiile anterior citate, recursul formulat de către Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală juridică fiind neavenit, urmând a fi respins ca atare.

Recursul pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, reprezentat de DSU, şi-a întemeiat criticile de nelegalitate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă. Potrivit acestui motiv, «casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material». Prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor (adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd), fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă, acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în esenţă, anularea în parte a HG nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021.

Înalta Curte constată că prin Hotărârea CNSU din 08.11.2021 Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a propus prelungirea stării de alertă pe întregul teritoriu naţional, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 09.11.2021, fiind indicate şi măsurile de prevenţie propuse a fi adoptate de la această dată.

Art. 3 din această hotărâre stabileşte că:

«Măsurile propuse în prezenta hotărâre produc efecte doar în situaţia aprobării lor prin acte normative ale Guvernului sau, după caz, ale conducătorilor ministerelor sau organelor administraţiei publice centrale».

Prin HG nr. 1183/2021, s-a dispus prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, pe o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 09.11.2021, fiind stabilite, totodată, măsurile de prevenire şi control ale infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri, precum şi instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor. Aşa cum se poate decela cu uşurinţă din cuprinsul său, HCNSU nr. 101/2021 conţine doar o propunere de măsuri, nefiind producătoare de efecte juridice prin ea însăşi – aspect menţionat expres la art. 3 din aceasta.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, «Instanța este competentă să se pronunţe în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății».

Hotărârea CNSU nr. 101/2021, atacată în speţă, reprezintă, aşa cum s-a arătat şi anterior, o propunere, fiind emisă pe traseul de adoptare al Hotărârii nr. 1183/2021 din 8 noiembrie 2021 a Guvernului României, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 1070 din 8 noiembrie 2021. În aceste condiţii, legalitatea hotărârii CNSU nr. 101/2021 nu poate fi analizată în mod similar analizei legalităţii unui act administrativ, ci, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, doar în contextul în care ea este privită ca o operaţiune administrativă ce stă la baza HG nr.1183/2021, potrivit art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, criticile aduse de recurentul-pârât sentinţei primei instante, legate de aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în contextul neanalizării actului atacat în sine, precum şi susţinerile privind legalitatea actului şi lipsa discriminării sunt lipsite de relevanţă, urmând a fi respinse de instanţa de control judiciar.

Nu pot fi primite nici alegaţiile privind nerespectarea art. 42 alin 1 pct. 13 Cod procedură civilă, prin intermediul cărora se susţine că instanţa care a soluţionat cauza în fond avea obligaţia, în virtutea rolului activ, de a se abţine, având în vedere practica constantă a completului de judecată de a anula hotărârile CNSU privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor pentru apărarea sănătăţii publice.

Aminteşte Înalta Curte că dispoziţiile art. 41 şi următoarele Cod procedură civilă reglementează atât cazurile de incompatibilitate, cât şi modalităţile procedurale de verificare a acestora, sens în care reţinem cu prioritate că legiuitorul a înţeles să facă distincţie atât între cazurile de incompatibilitate absolută (art. 41 Cod procedură civilă) şi cele de incompatibilitate relativă (art. 42 Cod procedură civilă), cât şi între abţinere şi recuzare ca modalităţi de invocare a acestor cazuri.

În raport de criticile concrete ale recurentului-pârât, se constată că se invocă un caz de incompatibilitate relativă (art. 42 alineat 1 pct. 13 Cod procedură civilă) – situaţie în care partea care apreciază că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, are posibilitatea procedurală recunoscută de art. 44 Cod procedură civilă de a formula o cerere de recuzare.

Atât timp cât legiuitorul a reglementat atât cazurile de incompatibilitate, cât şi mijloace procedurale eficiente de invocare şi verificare a acestora, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului în sensul că instanţa, în virtutea rolului activ, avea obligaţia să se abţină de la soluţionarea cauzei.

Sensul dispoziţiilor legale anterior indicate este tocmai acela ca un caz de incompatibilitate relativă să fie invocat de parte doar înainte de începerea oricăror dezbateri / până la închiderea dezbaterilor, acesta neputând fi invocat direct în calea de atac.

Doar cazurile de incompatibilitate absolută, prevăzute de art. 41 Cod procedură civilă, pot fi invocate în orice stare a pricinii, conform art. 45 Cod procedură civilă.

Prin urmare, susţinerile recurentului ignoră opţiunea legiuitorului cu privire la modalităţi şi termene procedurale, opţiune justificată de distincţia între cauzele de incompatibilitate absolute şi relative.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte reţine că partea interesată nu a formulat în termenul prevăzut de lege o cerere de recuzare prin care să valorifice cazul de incompatibilitate relativă, deşi, astfel cum susţine în cuprinsul cererii de recurs, cunoştea motivele de la debutul procesului în faţa instanţei de fond.

Cum recurentul-pârât nu a optat pentru procedura recuzării judecătorului în faţa primei instanțe, având în vedere dispoziţiile art. 44 şi 45 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că aceste elemente nu pot fi invocate direct în calea de atac a recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Guvernul României şi ca neavenit recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, şi totodată va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, reprezentat de DSU, ca nefondat.”