Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (III)
Citiți partea precedentă a articolului
În ianuarie 1954, A. Lazarev, în calitate de ministru al Culturii din RSSM şi membru al Biroului C.C. al P.C.M., a făcut o încercare (nereuşită, însă) de a se întâlni cu N. Hruşciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară. În 1958, A. Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai RSSM: Z. Serdiuc, I. Codiţa şi A. Diordiţa, privind „petele albe” din istoria Moldovei şi, în special, problema fostelor teritorii moldoveneşti.
Chiar şi în anul 1986, un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în care era pusă problema sudului Basarabiei. Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără niciun răspuns din partea autorităţilor de la Moscova. Nimeni nu s-a încumetat cel puţin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.
În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Aceasta a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a URSS, cât şi graţie unor „daruri” generoase din partea Moscovei.
Conform recensământului populaţiei din anul 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km pătraţi, populat de 29 mil. de locuitori. Astăzi, teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătraţi, cu 52 mil. de locuitori.
Cele mai valoroase „achiziţii” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit Crimeea (1954) ‒ în calitate de „cadou” din partea lui Nikita Hruşciov cu prilejul aniversării de 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia şi o parte din teritoriile moldoveneşti (1940).
După dezmembrarea vertiginoasă a URSS, avea să conteze fiecare metru de teritoriu, vecinii argumentând unul altuia, cu hărţi şi documente în faţă, unde este corect să fie instalat stâlpul de frontieră.
Uneori, din păcate, se recurgea şi la ultimul „argument” ‒ zăngănitul armelor…….
Republica Moldova şi graniţele ei post-sovietice
Şi Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, şi-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu ţara-vecină Ucraina. Proces cam dosit de opinia publică, fără ca mass-media autohtonă să insiste prea tare asupra oglindirii lui multilaterale şi minuţioase. Acum rar își mai amintește cineva componenţa nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova, sau (cu excepţia cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar după încheierea tratativelor sus-numite şi cunoaşterea rezultatelor finale, se pune întrebarea: oare nu cumva „deficitul” de informaţie la tema dată urmărea scopul de a atenua, cumva, poziţia cam timidă şi nehotărâtă a părţii moldoveneşti? În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităţilor de delimitare a graniţelor, fiind la orice pas controlaţi de conducerea de vârf a Kievului, dar şi de întreaga populaţie locală – prin intermediul organelor de informare în masă. În consecinţă, ei au obţinut ceea ce şi-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Moldova. Ba chiar, în plus, alipindu-şi şi vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.
S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt şi Chişinăul a dat asigurări populației că nu s-a comis nicio cedare. Şi doar ţăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsaţi singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în faţa vameşilor şi a grănicerilor străini – de fiecare dată când pleacă „peste drum” la muncă în câmp sau când îşi aduc roada de pe lanuri.
Care puteau fi argumentele de bază ale părţii moldoveneşti până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina? De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un şir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Basarabiei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în anul 1990, savanţii români A. Moraru şi I. Iaţenco, presimţind căderea imperiului sovietic şi inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalităţile admise de Kiev şi Moscova, în august 1940, la delimitarea teritoriilor şi instaurarea frontierelor între R.S.S. Moldovenească şi R.S.S. Ucraineană.
Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate „argumentele ştiinţifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptăţirii acţiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor românești ale Basarabiei. Intenţionat și neîntâmplător, cert este că, din anul 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării şi, în afară de specialişti, rar cine mai cunoaşte ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată. Ba, se pare chiar şi factori de decizie, obligaţi prin funcţiile lor să le cunoască, au făcut abstracţie de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor ‒ anume atunci când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.
După ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Herței la 28 iunie 1940, cu o viteză fulgerătoare ‒ ceva mai mult de o lună ‒ ocupanții sovietici au trasat noile frontiere ale RSSM, prin transferarea la 2 august către R.S.S. Ucraineană a sudului Basarabiei (Cetatea Albă, Izmail) și a nordului Basarabiei (Hotin) și „compensarea” RSSM printr-o fâșie de pământ pe malul de est al Nistrului. În linii mari acestea au rămas frontierele recunoscute pe plan internațional ale statului Republica Moldova, care și-a declarat independența pe 27 august 1991. Totul a început însă mai devreme, în anul 1924, când Stalin a înființat pe malul estic al Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), pe vremea când Basarabia făcea parte din Regatul României.
Actul din anul 1924 este considerat unul „epocal”, tratat la modul superlativ de istoriografia sovietică în perioada URSS. Din start a fost o creație artificială care avea ca obiectiv principal crearea unor premise pentru extinderea revoluției bolșevice mondiale pe direcția sud-estică: România, Balcani, Europa Centrală.
Formularea nefericită cu privire la capitala acestui teritoriu care temporar se află sub ocupație, avându-se în vedere Chișinăul, denotă în mod explicit care era conotația acestei pseudo-autonomii. Acesta era pretextul care se urmărea să fie exploatat în condiții favorabile de către autoritățile de la Moscova pentru a anexa nu doar Basarabia, dar tot teritoriul până la Munții Carpați ‒ fostul teritoriu al Principatului Moldovei și chiar toată România, deci era un obiectiv major strategic. Acest cap de pod a funcționat în permanență până în anul 1940, pentru că de aici au venit mai multe scenarii de destabilizare a situației interne a României, prin infiltrarea unor agenți secreți ai serviciilor speciale sovietice, prin lichidarea fizică a unor persoane importante, avem sute de grăniceri români care au murit aici la Nistru apărând frontiera de est a României.
A fost o zonă de maximă instabilitate, iar atunci când s-au ivit premisele favorabile, acest cap de pod sau „place d’armes” cum i se mai spune pe aici pe la noi, a fost pus în aplicare și a asigurat succesul invaziei sovietice a Basarabiei din 28 iunie 1940. În mai puțin de o lună s-au petrecut aceste drame cumplite care au avut consecințe nenumărate, dar vorbim despre această amputare teritorială a sudului și a nordului Basarabiei și încorporarea cu de-a sila a acestor teritorii în componența R.S.S. Ucrainene și atribuirea fâșiei înguste de pământ de pe malul de est al Nistrului RSS Moldovenești, dar și a Ținutului Herței și a nordului Bucovinei, care nu aveau nicio treabă cu URSS.
Amputările teritoriale au fost nefaste pentru populația majoritară românească, dar și pentru minoritari, pentru că dacă ne referim la sudul Basarabiei, de acolo au fost amputate două din cele opt județe, este vorba de Cetatea Albă și Izmail. Aici nu s-a ținut cont de criteriul etnic de la care se revendicau sovieticii, a fost încălcat acest principiu de o manieră flagrantă. Sunt zone până aproape de confluența cu Marea Neagră unde avem populație compact românească. Fosta R.S.S. Moldovenească a devenit astfel o enclavă. De altfel este o recidivă, prin tratatul de pace de la București din 16/28 mai 1812, unde se prevedea încorporarea acestui teritoriu de la est de Prut în Imperiul Țarist. Iar miza principală erau tocmai gurile Dunării, pentru că la acea vreme fluviul era principala arteră comercială și avea și o importanță covârșitoare din punct de vedere strategic.
De aceea, conform prevederilor tratatului de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii în care Imperiul Otoman în alianță cu Franța și Marea Britanie au învins Rusia Țaristă, cele trei județe sud-basarabene au fost retrocedate Principatului Moldovei, deci este o dispută dintre Rusia și marile puteri europene care datează din secolul al XIX-lea.
Este necesar să se țină cont și de faptul că Stalin a cedat această inițiativă și toate prerogativele conducerii comuniste de la Kiev, unde prim secretar era pe atunci Nikita Hrușciov, viitor prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. care în 1956 îl va demitiza pe Stalin, dar iată că în iulie 1940 Hrușciov este acela care preia ștafeta de la Stalin și bineînțeles că a avut grijă să decupeze cât mai mult teritoriu românesc ca să-l încorporeze cu de-a sila în teritoriul Ucrainei. Așa au fost încorporate nordul Bucovinei, Herța (93% populație românească ‒ parte a Vechiului Regat), sudul Basarabiei și nordul (Hotin). Prin decretul care a fost o emanație a sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem care a constituit o gravă încălcare a legilor și a Constituției Sovietice din 1936, fiindcă nu a fost luată în vedere opțiunea populației.
Moldova a fost reprezentată atunci în Sovietul Suprem de 32 de persoane, dintre care doar șapte aveau origine românească, ceilalți erau minoritari, inclusiv un ungur, deci delegația nu a reflectat starea de spirit în aceste teritorii proaspăt anexate. Aceste teritorii au fost decupate încălcându-se același principiu etnic, de pildă, din nordul Basarabiei a fost inclus în Ucraina 3/4 din județul Hotin, deci sunt zone cu populație compact românească. Șase din cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. au fost încorporate în RSSM, restul de opt revenind Ucrainei, dar este important de menționat că în cele opt raioane erau majoritari alogenii. Bineînțeles că aici s-a plimbat mâna lui Hrușciov în toată această poveste geografică și noi am avut mari necazuri de pe urma acestei trasări.
Aceste frontiere erau absolut arbitrare, consfințite printr-un decret din 14 noiembrie 1940. Atunci a fost luat accesul la Dunăre, a fost decupată jumătate din moșia satului Giurgiulești, care avea o lungime de 800 de metri, unii spun chiar 1100 de metri de-a lungul malului stâng al fluviului Dunărea. La fel a fost și la Palanca, un sat în extremitatea estică a fostei RSS Moldovenești, care actualmente face parte din teritoriul Republicii Moldova. În aprilie 1947, autoritățile de la Kiev au dat indicații autorităților de la Izmail, iar acestea au impus celor din localitatea Starokazaci la frontiera cu RSS Moldovenească să ocupe printr-un rapt, care n-avea nici măcar o legitimitate formală, vreo 30 de hectare din moșia satului Palanca și în felul acesta s-a încheiat opera de enclavizare a Moldovei Sovietice care a fost lipsită de acces la Limanul Nistrului, care era navigabil și Moldova încă mai păstra această portiță prin care era stat riveran la Marea Neagră.
În 1947, aceasta a fost cireașa de pe tort a decupărilor arbitrare ale autorităților sovietice din teritoriile istorice românești de la est de Prut. Au existat și memorii trimise de conducerea RSS Moldovenească lui Stalin pentru restituirea acestor teritorii între 1940 și 1946, dar nu au fost luate în considerare. Acolo argumentau necesitatea retrocedării acestor teritorii RSS Moldovenești, pentru că republica se sufoca sub aspect economic, pentru că era vorba de ieșirea la Marea Neagră și nordul Basarabiei care asigura o legătură mai ușoară cu alte regiuni. Nici acest memoriu nu a fost luat în considerare pentru că Partidul Comunist de la Kiev avea la Moscova o influență net superioară celui de la Chișinău, așa încât aceste teritorii au continuat să facă parte din componența Ucrainei Sovietice.
Chiar din prima zi a ocupației sovietice, 28-29 iunie 1940, au venit alături de Armata Roșie invadatoare foarte mulți „specialiști” și nomenclatura comunistă sovietică de partid. Pe 4 iulie au fost constituite comitetele județene de partid, comitetul executiv, ulterior cele raionale, deci am avut parte de o nomenclatură de import 100%.
Sovieticii n-au avut încredere nici măcar față de foștii ilegaliști sovietici din Basarabia, care fuseseră bineînțeles infiltrați și ei cu concursul serviciilor sovietice de informații. Toți aceștia au fost suspectați de lipsă de loialitate și au recurs la „cadrele calificate” furnizate de Ucraina Sovietică, toți cei care conduceau erau străini, localnicii nu au fost angrenați, cel puțin la prima etapă în procesul de administrare a acestui teritoriu. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, s-a pus pe rol acea politică de a aduce băștinașii, nu chiar în prima linie, dar în verigile medii ale nomenclaturii de partid și sovietice.
Efectele înființării RASSM în anul 1924 le suportăm și astăzi. A fost o reușită extraordinară a conducerii de atunci și a serviciilor secrete sovietice prin instituirea acestei pseudo-statalități în componența Ucrainei Sovietice. Au exploatat-o pe deplin și în perioada interbelică, și în perioada postbelică, și în prezent. În acest teritoriu crima și teroarea au fost instrumentate pe o perioadă mult mai lungă în comparație cu Basarabia și această politică de eliminare a elementelor indezirabile, de zombificare, a dat efecte mult mai dezastruoase, dar populația din stânga Nistrului, din păcate, inclusiv cea românofonă cu mici excepții, nu are aceeași abordare a tematicii etnice pe care o au românii basarabeni. De aceea, forțele ostile interesului național al Republicii Moldova exploatează extrem de eficient această circumstanță și de aici provin toate aceste necazuri.
Republică Moldovenească Nistreană se revendică de la RASSM și multe prevederi care au fost incluse în „Constituția” acestei autonomii din 1924, inclusiv utilizarea concomitentă a trei limbi de stat, cea „moldovenească”, rusa și ucraineana. Bineînțeles că astăzi, ca și atunci în perioada interbelică, tronează în toate instituțiile publice limba rusă, iar româna este limba celor care o folosesc la bucătărie. Este riscant să te revendici ca etnic român și astăzi ca și în perioada sovietică. Atunci, pentru un asemenea „sacrilegiu” riscai să plătești un tribut greu, poate chiar cu viața. S-a pus problema retrocedării acelor teritorii care au fost încorporate cu de-a sila ca să se respecte criteriul etnic cel puțin, pentru că, așa cum spuneam, la frontiera Republicii Moldova pe direcția sudică, de-a lungul Dunării, avem o zonă compact românească.
N-a fost abordată de-o manieră responsabilă și judicioasă această chestiune și până la urmă s-a ajuns la formula că cele două state suverane și independente, Republica Moldova și Ucraina, sunt recunoscute în frontierele în vigoare la 1 ianuarie 1991. În felul acesta nu mai putea fi pusă pe tapet chestiunea retrocedării și acum dacă anumite forțe politice caută să abordeze acest subiect, ele primesc o replică vehementă din partea actualei conduceri politice de la Kiev. În perioada guvernării democratice de după 2009, în guvernul Filat, pe atunci ministru de Externe era Iurie Leancă, iar omologul său de la Kiev era Petro Poroșenko, a fost demarată o procedură care n-a fost finalizată ‒ delimitarea definitivă a frontierei dintre Ucraina și Republica Moldova.
Au început în zona de nord, s-a făcut mare tam-tam în presa din Republica Moldova pentru faptul că la Bulboaca câteva sute de hectare urmau să fie cedate Ucrainei. E vorba de cei 7,7 km care au fost cedați de guvernul Filat ‒ Leancă de la Palanca. Atunci s-ar mai fi putut negocia. Este adevărat că în 1999, președintele Petru Lucinschi a semnat acel tratat de bună vecinătate care chipurile ar fi pus punct acestor discuții pe marginea subiectului cu conotație teritorială.
La discuțiile privind definitivarea frontierei ar fi fost necesar să fie aduse mai multe argumente în favoarea Republicii Moldova, inclusiv cele 30 de hectare de la Palanca, răpite de Ucraina în 1947. La Palanca au fost cedați 7,7 km de șosea, inclusiv subsolul de sub șosea, ca să asigure circulație nestingherită între Izmail și restul Ucrainei, iar acești bieți oameni, locuitorii satului Palanca, proprietari ai unor terenuri agricole la sud de această șosea, sunt nevoiți să se legitimeze de fiecare dată în fața grănicerilor ucraineni atunci când își lucrează ogorul. Negociatorii din partea Republicii Moldova au capitulat în mod ticălos și nu și-au apărat măcar propria imagine, ca să nu mai vorbim de interesele celor pe care-i reprezintă. Putem admite nu doar la nivel de supoziție, dar și la nivel de aserțiune absolut probată, că situațiile menționate reprezintă până în prezent un focar de instabilitate.
Citiți și:
Este din ce în ce mai evident că în anumite laboratoare ale lumii se fac scenarii cu intervenţia NATO în Ucraina
Alexandru Racu: „Cu ce drept decide Ucraina ce riscuri și costuri ar fi necesar să își asume toți ceilalți?”
yogaesoteric
22 martie 2023