Kazuo Ishiguro – „Never let me go” (Să nu mă părăsești)

Mi se petrece des să scriu despre impactul emoțional pe care îl resimt și despre concluziile pe care le extrag ori despre frânturile de idei care îmi rămân după ce am lăsat câteva zile să treacă de la citirea unei cărți.

Știu că arta romancierului consistă și în manipularea emoționalității cititorului, în modul în care reușește să trezească simpatii, antipatii sau, mai ales, empatii cu personajele. Dar narațiunea este cel mai bun mod de a relata istoria și adevărul, tocmai pentru că înlănțuie fapte, evenimente și personaje într-un fluid, mai mult sau mai puțin sinuos, care are sens și care are tâlc. Narațiunea nu este, în primul rând, despre informație, ci despre formare, despre emoționalitate și mituri fondatoare. Iar unele narațiuni sunt avertismente profetice care se împlinesc prin simplul fapt că sunt rostite. Distopiile au această aptitudine „magică” – realitatea are tendința ciudată de a li se adapta, de cele mai multe ori incomplet, dar uneori înspăimântător de exact și complet.

Are această aptitudine terifiantă romanul „Never let me go” (Să nu mă părăsești), publicat de Kazuo Ishiguro, în anul 2006. Ediția în limba română a fost publicată la editura Polirom, București, în 2017. Autorul a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2017, în același an în care oamenii de „știință” reușiseră să creeze prima moleculă de ADN artificial și prima celulă hibridă de om-șoarece.

Pe scurt, povestea are în centru două ființe create prin dublarea genetică a unor oameni în carne și oase. Într-o sumbră societate britanică, locul geografic unde în anul 1995 a fost realizată prima clonă a unei ființe vii (celebra oaie Dolly), știința a ajuns la „reușita” creării în eprubetă a unor ființe care repetă modelul genetic al unor persoane umane propriu-zise. Deși arată exact ca oamenii, aceste ființe sunt crescute, până la 16 ani, în diverse facilități de tipul școlilor sau internatelor de orfani. După această vârstă, sunt mutate în alte facilități, unde sunt pregătite pentru scopul cu care au fost create – donarea de organe, pentru a fi transplantate oamenilor obișnuiți. Pe perioada în care au loc donațiile (toate organele transplantabile sunt menite „donării”), unele dintre aceste ființe sunt „îngrijitori”, având sarcina să îi țină în viață și cu organele transplantabile intacte până la ultima donație, care omoară donatorul. Evident, după ce le vine rândul, „îngrijitorii” devin „donatori”, înscriindu-se pe panta inevitabilă a morții ca urmare a recoltării finale a organelor vitale.

Toate aceste ființe sunt „produse” aflate în proprietatea creatorilor sistemului. Sunt recolta, sunt rezerva (stocul) de organe. Nu se pot reproduce, nu pot evada, nu pot evita donarea de organe, care se realizează pe viu, în facilități speciale. Într-un pasaj scurt al cărții (p.333-334) se arată că oamenii obișnuiți au fost convinși că aceste organe sunt create cumva în laborator și nu recoltate de la ființe vii, care ar putea avea suflet și identitate. Într-un trecut incert al acelei societăți distopice, unii inițiați au urmărit să dezvăluie adevărul și să facă în așa fel încât societatea să le accepte pe clone ca pe niște oameni propriu-ziși, numai că marii sponsori comerciali ai recoltei au impus tăcerea, prin (amenințarea cu) retragerea finanțării, fără de care clonele ar fi fost condamnate la „traiul” în șepteluri, ca vitele sau oile crescute pentru carne.

Lumea a fost convinsă că bolile incurabile – cancer, boli neurologice, boli de inimă – nu pot fi neutralizate decât utilizând această recoltă de organe. Din momentul în care omul de rând a fost făcut să creadă că mama, fiica, soțul, iubitul, pot fi salvați utilizând această recoltă, nimeni nu a mai putut pune problema revenirii la vechea condiție umană, smerită, vulnerabilă, perisabilă. Lumea a preferat să treacă sub tăcere această barbarie și a continuat să consume organe recoltate de la clone.

În carte se spune, en passant, că unii s-au întrebat, totuși, dacă nu cumva aceste ființe rezultate din clonare au, totuși, suflet (nu este vorba de răsuflare, de durere, de suferință, prezente la orice ființă simțitoare, ci de reflexia în alte ființe, în alți oameni, de iubire, compasiune și memorie) și, deci, identitate, dacă nu cumva sunt persoane care au aceleași drepturi ca și oamenii „normali”. De aceea, în școală, i-au învățat cam aceleași idei pe care le învățam și noi și, în plus, i-au stimulat să fie artiști, să materializeze trăirile lor umane în opere care să reflecte sufletul.

Cei doi protagoniști ai cărții chiar se încred în această idee și se îndrăgostesc. Împreună cu ceilalți, își creează mitul că, dacă arta lor este realmente bună iar dragostea lor este adevărată, ar putea cumva să obțină o „amânare”, adică o perioadă de trei ani în care să fie împreună, la adăpost de finalul ineluctabil, pe masa de operație, unde vor fi goliți de organe și uciși, întru siguranța și sănătatea noastră, a oamenilor de omenie.

Este, însă, o simplă amăgire – cei doi acceptă cu stoicism adevărul. Dar scena cea mai emoționantă și terifiantă este aceea în care fetița de 8 ani care a devenit femeia din cuplul clonelor îndrăgostite dansa cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie cu un copil în brațe, un copil pe care nu ar fi trebuit să îl aibă niciodată. Din întâmplare, scena este văzută de Madame (una dintre educatoarele umane ale clonelor), care izbucnește într-un plâns amar. Madame vede, însă, în această scenă altceva – o fetiță, simbolul inocenței, care ține în brațe o lume, lumea veche, lumea blândă, lumea înlocuită deja de știința aspră, dură ca un bisturiu și care îi cânta ca unui muribund „să nu mă părăsești, să nu mă părăsești”.

Notă:Când lumea a fost convinsă că fără măști ne ucidem între noi prin simpla prezență fizică, s-a supus, chit că ulterior s-a probat că masca nu numai că nu protejează, dar este chiar nocivă; când lumea s-a convins că libertatea nu va fi recăpătată decât dacă toată lumea se lasă înțepată cu experimentele de manipulare genetică, s-a supus și a cerut „autorităților” introducerea certificatelor / pașapoartelor de libertate, bazate pe înțepare; aproape nimeni nu s-a mai întrebat cum de libertatea, starea normală a omului rațional, s-a preschimbat, într-un singur an, în stare de excepție, care are nevoie de aprobare de la stăpânire.

Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea

Citiți și:
Imaginația distopică la Orwell
Un roman de groază vorbește despre un coronavirus din Wuhan, în 1981

yogaesoteric
20 decembrie 2021