Kostas cel nebun pentru Hristos

 

În Karyes toți îl cunoșteau pe Kostas și îi arătau dragoste și compătimire. Îl vedeau preumblându-se prin Karyes, participând regulat la Dumnezeiasca Liturghie la Protaton, făcând unele acte ce păreau nebuneşti și toți erau nedumeriţi. Nu este în toate mințile sau se preface și este nebun pentru Hristos? Chipul său liniștit, luminos, dar nespălat, împreună cu câteva cuvinte înțelepte și profetice pe care le spunea, îi punea pe părinți în încurcătură. Era liniștit, fără de răutate, nu deranja pe nimeni și nu cerea niciodată nimic de la nimeni. Dar cine era Kostas? Era monah sau laic? Aceasta a rămas o taină nedescoperită.

S-a născut la 10 februarie 1898, în Kalentzi-Dodonis din Epir, din părinții Anghelis Stavros și Antula. A venit la Sfântul Munte să devină monah și a rămas pentru o vreme la Mănăstirea Dionisiu ca frate începător. Apoi a venit în Karyes și locuia precum un kaviot (Monah care este înscris la conducerea Sfântului Munte și locuiește ca oaspete sau cu chirie la o chilie din împrejurimile Karyesului – n.n.) într-o chilie dărâmată din Schitul Sfântului Andrei (Karyes).

Purta un fes călugăresc, barbă și păr lung, ceea ce îl făcea să arate ca un călugăr. În loc de dulamă purta o manta veche. Iarna umbla aproape gol, cu o zdreanță pe el până la genunchi, în timp ce vara purta palton legat la mijloc cu o sfoară. Niciodată nu s-a spălat și niciodată nu și-a spălat hainele. Când nu mai încăpea pe ele altă pată de grăsime, le întindea în ploaie și se spălau singure, iar după ce se uscau, le purta.

Mergea adeseori la ieromonahul Gavriil Makavos. Acesta, făcându-i-se milă de el, îi dădea mâncare și arunca pe hainele lui un praf pentru puricii care îl mâncau. Avea o cutie de conservă cu o sârmă în loc de mâner. Mergea pe la conacele mănăstirilor sau pe la chilii și aștepta ore întregi până ce stăpânul casei deschidea ușa. Atunci acela înțelegea și îi punea mâncare în conservă. El punea metanie, spunea mulţumesc și pleca.

Mergea la Mănăstirea Cutlumuș și intra ultimul în trapeză împreună cu părinții. Patru-cinci porții de mâncare le amesteca și uneori izbucnea în plâns, alteori în râs. Egumenul Macarie îl avea la mare evlavie. De aceea spunea unui tânăr monah, care era trapezar: „Să iei aminte la Kostas ca la ochii din cap. Să-i dai orice îți va cere”.

Alteori părinții îl vedeau stând și privind către cimitirul de lângă Protaton timp de o oră-două. Îl auzeau șoptind ceva, făcând diferite grimase, dar nu înțelegeau ce anume spunea. Nu cumva făcea rugăciune pentru cei adormiți?

La fel făcea și alte dăți. Rămânea în drum și șoptea. Mintea sa era răpită și cufundată în cele pe care le spunea în șoaptă. Unii părinți duhovnici credeau că rostea stihuri din Psaltire, mintea sa fiind răpită; de aceea nu observa când se apropiau oamenii de el. Dar atunci când îi vorbeau, își venea în sine, făcea niște gesturi, vreo nebunie și apoi pleca, ascunzând astfel lucrarea lui duhovnicească.

Episcopul de Rodostol, preasfințitul Hrisostom, care l-a cunoscut pe Kostas la Schitul Sarai (al Sfântului Andrei), a căutat să afle mai multe despre viața lui, mânat fiind de curiozitatea cea bună. Când l-a urmărit, l-a auzit făcând Vecernie. Le spunea pe toate pe de rost, fără carte și lumină. Cânta „Doamne strigat-am…”, troparele Învierii și Dogmatica pe glasul acelei Duminici.

Odată, pe când era plecat de la chilia sa, au mers să o cerceteze, dar spre uimirea lor au văzut că înăuntru se afla Kostas. Și pe când stăteau uimiți, el le-a spus să se închine la patru icoane mari, de mărime naturală. I-au cerut iertare, iar el le-a spus: „Să mergeți cu bine! Hristos să fie cu voi!”. În chilia sa nu au văzut nici masă, nici pat, nici pături, nici perne și, firește, nici sobă. Iar pe timp de iarnă nu o scoți ușor la capăt în Karyes, chiar și cu sobă. Toate acestea l-au făcut pe preasfințitul Hrisostom să-l respecte pe bătrânul Kostas și mai mult.

Puțini înțelegeau starea lui duhovnicească, dar și aceia nu în profunzimile ei; cei mai mulți îl ajutau din compătimire, dar erau și câțiva care îl luau în râs și-l disprețuiau. Unul dintre aceștia l-a văzut într-o zi pe Kostas venind pe cărarea ce trecea pe sub balconul său. A umplut o căldare cu apă și atunci când a ajuns chiar sub el, a vărsat-o toată peste el. Firește că l-a udat leoarcă, însă bătrânul Kostas și-a continuat netulburat drumul său, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, și nici nu s-a întors să-l vadă pe cel care făcuse aceasta. Cine ar fi răbdat aceasta fără să murmure?

Toate nevoințele ascetice sunt grele și se fac cu osteneală, dar mai ales ascultarea, căci așa cum spun sfinții părinți, ea este lepădare de sine și mărturisire. Dar și mai grea este nebunia pentru Hristos, fiindcă nebunul pentru Hristos se face „lepădătură tuturor”, „se smerește foarte” și calcă cu desăvârșire peste mândrie. Nebunia pentru Hristos cere o chemare deosebită de la Dumnezeu. Iar nebunii pentru Hristos sunt iubiți de Dumnezeu, fiindcă pentru dragostea Sa ridică această cruce grea, iar Dumnezeu pentru multa lor smerenie le descoperă tainele Sale.

Un astfel de nebun pentru Hristos, spun părinții, era și bătrânul Kostas, ascunzând astfel o oarecare taină duhovnicească.

Un bătrân din Karyes povestește: „Într-o zi, pe când eram tânăr monah, de vreo 20-22 de ani, spuneam glume în magazinul ieromonahului Ștefan și râdeam, când deodată a intrat bătrânul Kostas. Când părintele Ștefan a lipsit pentru o clipă, bătrânul mi-a spus pe un ton grav: «Călugării nu râd». Atunci îndată mi-am revenit. Iar când părintele Ștefan s-a întors, el și-a continuat neghiobiile lui. M-a impresionat atunci seriozitatea lui și sfatul său. Un nebun nu vorbește astfel.”

Mai târziu Kostas a plecat de la Sarai (Schitul Sfântului Andrei) și locuia în chilia părăsită a Sfântului Gheorghe, cea numită a lui Filadelfie. Chilia nu avea uși, nici ferestre, nici dușumea, ci numai o ușă veche la intrare. Pășea pe bârne și dormea într-un colț al bisericuței, în Sfântul Altar. Este vrednic de mirare faptul cum rezista iarna. Omenește vorbind, era cu neputință, dar se vede că-l acoperea Harul lui Dumnezeu.

Avea o ediție veche a Triodului, din care psalmodia, și o Biblie legată în piele, însă cineva care a văzut-o, a râvnit-o și i-a furat-o. Când l-a întâlnit pe hoț mergând pe drum, i-a spus: „Mi-ai luat Sfânta Scriptură. Să mi-o aduci repede!”. Acela s-a cutremurat când a auzit. Se întreba cum de și-a dat seama, de vreme ce lipsea atunci când i-o luase și nu-l văzuse. A înțeles că nebunul Kostas avea harismă și doar se prefăcea că este nebun.

Odată bătrânul Kostas s-a apropiat de un elev de la Athoniadă și i-a descoperit un păcat pe care îl făcuse, după care i-a spus să nu-l mai facă altă dată.

Când un tânăr monah l-a întrebat:
– Ia spune-mi, Constantine, ești călugăr?
– Da, i-a răspuns el.
– Și unde ai devenit călugăr?
– La Dionisiu.
– Și care era numele tău călugăresc?
– Acachie.
– De unde ești?
– Din insule.
– Din care insulă?
– Din Rodos.

Iar când monahul a continuat să-l întrebe și alte amănunte, legate de alte aspecte ce priveau viața sa, a început să spună diferite neghiobii.

Devenise cu adevărat călugăr sau se simțea monah? Toate cele spuse erau o eschivare sau el însuși le înțelegea altfel? Când l-a întâlnit pentru prima dată pe părintele Damaschin de la Schitul Sfântului Vasilie, l-a chemat pe nume, fără să-l fi cunoscut. Acestuia, bătrânul Kostas i-a destăinuit că este fără genealogie din Asia Mică, teolog și scriitor neprobat. Când l-a întrebat ceva care îl preocupa, bătrânul Kostas i-a spus: „Încă te mai afli acolo, părinte Damaschin? Cel care nu este luptat de acest gând neobișnuit, nu devine monah”. Cuvintele lui cele simple l-au odihnit pe bătrânul Damaschin.

Bătrânul Kostas nu era nebun, așa cum îl socoteau unii, ci teolog și scriitorul a două cărți: Omul, floarea cerului și a pământului și Cum am cunoscut Sfântul Munte și cum îl las.

Extras din cartea Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte, de Ieromonahul Eftimie Athonitul

Citiţi şi:

Ramakrishna, omul-zeu al Indiei

Iosif de Cupertino şi misterul levitaţiei – Povestea celui mai spectaculos caz de levitaţie

 

yogaesoteric
6 decembrie 2019