KRISHNA – Marele avatar şi învăţător divin (II)

68.164 0

Înţelepţii citează o povestire istorică despre conversaţia dintre puternicul rege Yadava şi un AVADHUTA.
Maharajul Yadu a observat odată un brahman AVADHUTA, care părea să fie foarte tânăr şi învăţat, umblând liber şi încrezător. Fiind şi el însuşi foarte învăţat şi bun cunoscător al ştiinţei spirituale, regele a profitat de ocazie şi i s-a adresat astfel: «Brahmanule, văd că tu nu realizezi practic nicio activitate religioasă şi cu toate acestea ai dobândit o înţelegere profundă asupra tuturor lucrurilor şi oamenilor din această lume. Te rog spune-mi şi mie cum ai obţinut această înţelepciune extraordinară, şi de ce călătoreşti liber prin lume manifestându-te precum un copil?
În general, fiinţele umane muncesc din greu pentru a cultiva sentimentul religios, pentru a dobândi bunăstarea materială, satisfacerea simţurilor, precum şi cunoaşterea sufletului, iar scopul lor este de obicei prelungirea duratei vieţii lor, obţinerea faimei şi să se bucure din plin de bogăţiile acumulate.
În schimb tu, deşi eşti capabil, învăţat, inteligent, frumos şi foarte elocvent, nu te angrenezi în nicio activitate şi nici nu doreşti nimic.
Deşi toţi oamenii din lumea materială ard în marele foc al dorinţei senzuale şi al lăcomiei, tu rămâi liber şi nu eşti ars de acel foc. Eşti la fel precum un elefant care se adăposteşte de focul pădurii în apele râului Gange.
Brahmanule, văd că nu afli nicio plăcere în contactul cu bucuriile lumeşti şi călătoreşti singur, fără niciun însoţitor sau membru al familiei. De aceea, deoarece sunt sincer curios, te rog spune-mi motivul marelui extaz pe care îl simţi în fiinţa ta.»
KRISHNA a continuat: „Inteligentul rege Yadu, întotdeauna respectuos cu brahmanii, a aşteptat cu capul plecat în timp ce brahmanul, mulţumit de atitudinea regelui, a început să vorbească: «Dragă rege, folosindu-mă de inteligenţa mea, am învăţat de la mai mulţi Maeştrii spirituali. Dobândind de la ei cunoaşterea transcendentă, acum cutreier pământul într-o condiţie eliberată. Te rog ascultă căci ţi-i voi descrie.
O, rege, am avut douăzeci şi patru de Maeştri, care sunt: pământul, aerul, cerul, apa, focul, Luna, Soarele, porumbelul şi pitonul; marea, molia, albina, elefantul şi hoţul de miere; cerbul, peştele, prostituata Pingala, pasărea KURARA şi un copil; şi o tânără fată, un meşter de arcuri, şarpele, păianjenul şi viespea. Dragă rege, studiind activităţile lor am aflat despre cunoaşterea de sine.
Te rog ascultă, fiu al lui Yayati, tigru printre oameni, pentru că-ţi voi spune ce am învăţat de la fiecare dintre aceşti Maeştri.
O persoană cumpătată, chiar dacă este hărţuită de alte fiinţe vii, trebuie să înţeleagă că agresorii săi acţionează din voinţa lui DUMNEZEU şi de aceea el nu ar trebui să fie niciodată distras de la progresul pe calea sa spirituală. Această regulă am învăţat-o de la pământ.
O fiinţă sfântă ar trebui să înveţe de la munte să-şi consacre toate eforturile servirii celorlalţi şi să facă din bunăstarea celorlalţi singurul ţel al existenţei sale. El ar trebui să înveţe de la copaci şi să se consacre celorlalţi.
Un înţelept ar trebui să se mulţumească să-şi menţină existenţa şi să nu caute mulţumirea prin satisfacerea simţurilor materiale. Cu alte cuvinte, el ar trebui să aibă grijă de corpul material astfel încât cunoaşterea sa înaltă să nu fie distrusă iar vorbirea şi mintea lui să nu fie deviate de la realizarea de sine.
Chiar şi o fiinţă realizată spiritual este înconjurată de numeroase obiecte materiale, care au calităţi bune şi calităţi rele. Totuşi, cel care a transcens binele şi răul material nu trebuie să fie tulburat când vine în contact cu obiectele materiale; în schimb, el ar trebui să acţioneze precum vântul.
Deşi un suflet realizat poate trăi în diverse corpuri materiale în timp ce se află în această lume, experimentând diversele lor calităţi şi funcţii, el nu este niciodată tulburat, la fel ca vântul care poartă cu el diverse arome cu care însă nu se amestecă.
Un înţelept prevăzător, chiar dacă trăieşte într-un corp material, trebuie să înţeleagă că el este un spirit pur. De asemenea, el trebuie să vadă că spiritul intră în toate formele de viaţă, atât animate, cât şi neanimate, şi că spiritele individuale sunt astfel atotpătrunzătoare. Înţeleptul trebuie să observe că Domnul, ca Spirit Suprem, este în simultaneitate prezent în toate lucrurile. Atât spiritul individual, cât şi Spiritul Suprem pot fi înţelese comparându-le cu natura cerului: deşi cerul se întinde pretutindeni şi totul se odihneşte în cer, cerul nu se contopeşte cu nimic şi nici nu poate fi divizat de nimic.
Deşi vântul suflă puternic împrăştiind norii şi furtunile de pe cer, cerul nu este niciodată implicat sau afectat de aceste activităţi. În mod analogic, spiritul nu este modificat sau afectat de contactul cu natura materială. Deşi spiritul intră într-un trup plăsmuit din pământ, apă şi foc, şi deşi el este impulsionat de cele trei tendinţe ale naturii create de timpul etern, natura sa eternă nu este afectată niciodată.
Rege, un sfânt este precum apa, deoarece el este liber de orice l-ar putea murdări, are o fire blândă şi atunci când vorbeşte creează o vibraţie frumoasă ca aceea a apei curgătoare. Doar văzând, auzind sau atingând o asemenea fiinţă sfântă, sufletul este purificat, aşa cum cineva este curăţat în contact cu apa pură. Astfel, un om sfânt, la fel ca un loc sfânt, îi purifică pe toţi cei care intră în contact cu el, deoarece el Îl slăveşte mereu pe Domnul.
Fiinţele sfinte devin puternice prin realizarea unor austerităţi. Conştiinţa lor este de neclintit deoarece ele nu urmăresc să se bucure de nimic din lumea materială. Asemenea înţelepţi eliberaţi în mod natural, acceptă hrana care le este oferită de destin, iar dacă se petrece să mănânce hrană impură, ei nu sunt afectaţi, precum focul care arde substanţele impure ce sunt oferite.
O fiinţă sfântă, la fel ca şi focul, apare uneori sub o formă ascunsă, iar alteori dezvăluie. Pentru binele sufletelor condiţionate care îşi doresc fericirea adevărată, o fiinţă sfântă poate accepta ipostaza de Maestru spiritual şi astfel, la fel ca şi focul, el transformă în cenuşă toate reacţiile greşite trecute şi viitoare ale discipolilor săi, acceptând cu compasiune ofrandele lor.
La fel cum focul se manifestă diferit în bucăţi de lemn de mărimi şi calităţi diferite, Spiritul Suprem omnipotent, după ce a intrat în trupurile unor forme de viaţă superioare sau inferioare, create prin puterea Sa, pare să-şi asume identitatea fiecăruia.
Diversele faze ale vieţii materiale ale unei fiinţe, începând cu naşterea şi culminând cu moartea, sunt toate proprietăţi ale trupului şi nu afectează spiritul, la fel cum creşterea şi descreşterea Lunii nu afectează Luna însăşi. Asemenea schimbări sunt impuse de mişcările imperceptibile ale timpului.
Flăcările unui foc apar şi dispar în orice moment, şi totuşi această creaţie şi distrugere nu este remarcată de un observator obişnuit. La fel, valurile puternice ale timpului curg în mod constant, precum curenţii puternici ai unui râu, şi provoacă imperceptibil naşterea, creşterea şi moartea a nenumărate corpuri materiale. Şi totuşi sufletul, care este astfel constrâns să-şi schimbe locaţia, nu poate percepe acţiunile timpului.
Aşa cum Soarele evaporă mari cantităţi de apă prin razele lui puternice şi ulterior redă pământului apa sub formă de ploaie, aşa şi fiinţa sfântă poate accepta tot felul de obiecte materiale cu simţurile sale materiale şi, la momentul oportun, când persoana potrivită vine la ea şi i le cere, ea înapoiază aceste obiecte materiale. Astfel, atât primind, cât şi renunţând la obiectele simţurilor, ea nu este tulburată de ele.
Chiar şi dacă este reflectat de diverse obiecte, Soarele nu este niciodată divizat, nici nu se contopeşte cu reflexia sa. Numai proştii ar considera Soarele astfel. În acelaşi mod, deşi sufletul este reflectat prin diferite corpuri materiale, el rămâne nedivizat, imaterial.
Nimeni nu ar trebui să fie exagerat de afectuos sau preocupat de cineva sau ceva; căci altfel se va confrunta cu o mare suferinţă, la fel ca porumbelul cel prost.
A fost odată un porumbel care trăia în pădure împreună cu porumbiţa sa. El şi-a construit un cuib într-un copac şi a trăit acolo mulţi ani alături de ea.
Cei doi porumbei erau foarte devotaţi îndatoririlor casnice. Inimile lor fiind unite prin iubire, erau atraşi amândoi de privirea celuilalt, de caracteristicile corpului şi de starea minţii. Astfel, ei s-au legat cu totul unul de altul prin iubire.
Crezând cu naivitate în viitor, ei se odihneau, se plimbau, se înălţau, discutau, se jucau, mâncau şi aşa mai departe, precum un cuplu, printre crengile copacilor pădurii.
Oricând dorea ceva, o, rege, porumbiţa îl linguşea pe soţul ei, iar el îi făcea pe plac, oferindu-i tot ceea ce ea îşi dorea, chiar dacă uneori se confruntau cu mari dificultăţi. Astfel, el nu-şi putea controla simţurile alături de ea.
Apoi, porumbiţa a devenit pentru prima dată mamă. Când a venit timpul, modesta doamnă a depus mai multe ouă în cuib, în prezenţa soţului ei.
La momentul potrivit, din acele ouă au apărut puii de porumbei, cu membre şi pene moi, create de puterile inimaginabile ale Domnului.
Cei doi porumbei au devenit foarte afectuoşi cu copiii lor şi le făcea mare plăcere să le audă ciripitul firav, care li se părea părinţilor foarte dulce. Astfel, ei au început să crească cu multă dragoste micuţele păsări care li se născuseră.
Părinţii se bucurau foarte mult observând aripile moi ale puilor lor, ascultându-le ciripitul, urmărindu-le mişcările inocente în cuib şi încercările de a sări din el şi de a zbura. Văzându-i pe copiii lor fericiţi, părinţii erau de asemenea fericiţi.
Inimile lor fiind legate prin iubire, păsările ignorante, complet subjugate de energia iluzorie a lui VISHNU, au continuat să aibă grijă de urmaşii care li se născuseră.
Într-o zi, cele două capete ale familiei au plecat să caute hrană pentru copiii lor. Fiind foarte dornici să-şi hrănească puii în mod corespunzător, ei au hoinărit prin pădure mult timp.
În acel timp, un vânător care mergea prin pădure a văzut tinerii porumbei care se mişcau în cuib. Întinzându-şi plasa, i-a prins în ea.
Porumbelul şi soţia sa erau preocupaţi să-şi hrănească puii şi de aceea zburau prin pădure. După ce au procurat hrana adecvată, s-au întors în cuib.
Când porumbiţa a văzut că puii se prinseseră în plasa vânătorului, ea a fost copleşită de durere şi ţipând, a zburat spre ei în timp ce ei ţipau la rândul lor.
Porumbiţa se lăsase mereu înlănţuită de legăturile afecţiunii materiale intense şi astfel mintea ei era copleşită de durere. Fiind sub influenţa energiei iluzorii a Domnului, ea a uitat complet de sine şi grăbindu-se spre copiii ei neajutoraţi, a fost imediat prinsă în plasa vânătorului.
Văzându-şi copiii, care îi erau mai dragi decât propria viaţă, prinşi fără scăpare în plasa vânătorului împreună cu draga lui soţie, pe care o considera egala lui în toate privinţele, porumbelul a început să se lamenteze jalnic.
El a spus: Vai, sunt distrus! Sunt cu siguranţă un mare prost, pentru că nu am realizat activităţi pioase, aşa cum ar fi trebuit. Nu mă simt nici mulţumit, şi nici nu mi-am împlinit scopul vieţii. Draga mea familie, care era fundamentul evlaviei mele, al bunăstării mele materiale şi satisfacerii simţurilor, este acum distrusă.
Soţia mea era partenera ideală pentru mine. Ea mi se supunea întotdeauna cu credinţă şi chiar mă acceptase ca zeul ei pe care îl adora. Dar acum, văzându-şi copiii pierduţi şi casa goală, ea m-a părăsit şi a plecat spre ceruri cu sfinţii noştri copii.
Acum sunt o fiinţă nenorocită care trăieşte într-o casă goală. Soţia mea este moartă; copiii mei sunt morţi. Pentru ce să mai trăiesc? Inima mea este atât de îndurerată de separarea de familia mea, încât viaţa a devenit doar suferinţă.
În timp ce porumbelul îndurerat îşi privea copiii prinşi în plasă, pe punctul de a muri, luptându-se disperaţi să se elibereze, mintea i s-a întunecat şi astfel a căzut şi el în plasa vânătorului.
Crudul vânător, împlinindu-şi dorinţa de a-i captura pe tatăl porumbel, pe soţia sa şi toţi copiii lor, a plecat spre casă.
În acest mod, inima celui care este ataşat de familia lui este tulburată, la fel ca porumbelul, el urmăreşte să-şi afle plăcerea în atracţia sexuală lumească. Fiind foarte ocupat să-şi susţină familia, o asemenea persoană nefericită este sortită să aibă parte de multă suferinţă, împreună cu toţi membri familiei sale.
Uşile eliberării sunt larg deschise pentru fiinţele care au primit un trup omenesc. Dar dacă o fiinţă umană se dedică doar vieţii de familie, precum pasărea stupidă din această poveste, atunci ea se aseamănă cu cel care a urcat într-un loc înalt numai pentru a se împiedica şi pentru a se prăbuşi.»”