La 30 de ani de la căderea comunismului, Putin oferă o alternativă la globalism. De aceea îl urăște clasa conducătoare americană (II)

Citiți prima parte a articolului

„Putinismul” ca model alternativ de dezvoltare („al doilea Război Rece”)

O altă greșeală pe care patrioții tradiționali au făcut-o la sfârșitul Războiului Rece: să creadă – reluându-l involuntar pe Fukuyama – că marile bătălii ideologice ale secolului XX s-au încheiat și că „noi” am câștigat. Le-a scăpat faptul că propriul motiv pentru care au luptat în Războiul Rece nu era împărtășit de o elită internaționalistă – și că ideologia acestei elite se preschimbase într-o formă incipientă de globalism.

Așa cum teoretizase James Burnham în The Managerial Revolution (1941), puterea economică, tehnică și politică de la mijlocul secolului al XX-lea căzuse în mâinile unei elite tehnocrate, „managerii” care supravegheau și forme rivale ale sistemului managerial în regimurile fasciste și comuniste. Bătălia dintre acestea era una pentru hegemonie globală. Așadar, „noi”, patrioții tradiționali, nu am câștigat Războiul Rece. „Elita noastră” managerială a obținut o victorie asupra rivalilor săi.

După cum scria Burnham, „sistemul de liberă inițiativă” nu mai era locul de desfășurare a proprietarilor burghezi, ci al managerilor corporativi. Împreună cu omologii lor din mass-media, din sistemul educațional și din birocrație, această elită managerială și tehnocrată a alcătuit guvernul nostru permanent.

Capitalismul ateu a triumfat asupra comunismului ateu.

Până la sfârșitul președinției lui Elțîn, suspiciunile tradiționale ale Rusiei față de Occident au fost reaprinse, iar omul ales de Boris Elțîn pentru a-i succeda, Vladimir Putin, va purta un alt război cu cecenii, va păstra integritatea teritorială a Federației Ruse și va reînvia aparatul de stat rusesc. El a redus influența „oligarhilor” proeminenți din epoca lui Elțîn și, cu puțin noroc (în special creșterea prețurilor la petrol, care se prăbușiseră sub Elțîn), a îmbunătățit standardele de viață ale rușilor.

Cel mai important dintre toate, aceste evoluții au stimulat mândria națională slăbită. Rușii prețuiesc ordinea mai presus de toate, aspect de înțeles având în vedere istoria lor turbulentă, iar identitatea rusă este puternic legată de statutul de mare putere. Pe măsură ce țara lor a redevenit un actor în afacerile mondiale, rușii au simțit din nou mândria față de patria lor. Standardele de trai mai ridicate și mândria națională reînviată, împreună cu cel puțin o aparență de ordine, au fost fundamentele pe care Putin și-a clădit sprijinul popular.

Starea de rău care a afectat țara în timpul lui Elțîn și până la începutul anilor 2000 s-a risipit sub Putin. Acesta s-a dovedit a fi un jucător abil în jocul politicii facțiunilor, deoarece și-a folosit legăturile cu o serie de grupuri de influență („clanuri”) din Rusia pentru a crea un echilibru între ele. Elitele au putut răsufla ușurate – asasinatele unor jucători de top din politică și afaceri au devenit mult mai puțin frecvente. Mulți ruși obișnuiți își puteau permite bunuri de consum, vacanțe, o mașină, chiar și călătorii în străinătate. Un fel de optimism timid, căci rușii sunt un popor fatalist, a remodelat realitatea rusă – astăzi, speranța de viață în Rusia este de aproximativ 74 de ani, față de 65,5 ani în 2000. Speranța de viață pentru bărbații ruși a crescut vertiginos de la aproximativ 58 de ani în anii ’90, la 68 de ani.

Afacerea încheiată între vlast (autoritățile) și societatea rusă a fost derzhavnost (statutul de mare putere) și o anumită prosperitate, în schimbul unei „democrații gestionate” și a unei „stabilități” limitate. Deoarece majoritatea rușilor obișnuiți credeau că politica nu este treaba lor și se bucurau de o nouă lume a consumului (deși destul de limitată după standardele occidentale), părea un compromis bun.

Cu siguranță, după mai mult de douăzeci de ani de putere, „noul” s-a estompat din sistemul Putin, iar evenimentele recente (în special reforma pensiilor, care a ridicat vârsta de pensionare a rușilor, precum și inflația care a erodat veniturile reale), împreună cu oboseala față de acoliții extrem de bogați ai lui Putin (o serie de „oligarhi” din epoca Elțîn au fost înlocuiți de magnați legați de Putin, care controlează vaste întreprinderi de stat și cvasi-statale), au sporit nemulțumirea în societatea rusă. Problemele rusești perene ale incompetenței birocratice și ale corupției sunt mai răspândite ca niciodată.

Cu toate acestea, protestele populare nu s-au transformat niciodată într-o mișcare la nivel național îndreptată împotriva Kremlinului, în ciuda eforturilor depuse de „opoziția nesistemică”, al cărei lider cel mai cunoscut, Aleksey Navalny, execută acum o pedeapsă cu închisoarea. Represiunea asupra mijloacelor de informare în masă ale opoziției și exilul forțat al unui număr de alte figuri ale opoziției, împreună cu controlul administrației de la Kremlin asupra partidelor politice „sistemice”, au prevalat, cel puțin pentru moment.

În același timp, „putinismul” a rezistat incursiunii a ceea ce numim acum ideologia woke. O lege care interzice „propaganda homosexuală” este un indiciu al politicilor care au adus Rusiei și lui Putin furia „comunității globale”. Atunci când prietenii l-au întrebat pe credinciosul vostru slujitor de ce elitele globale îl urăsc pe Putin cu o intensitate atât de viscerală, răspunsul meu obișnuit a fost: „Nu există parade ale mândriei gay la Moscova”.

Aceasta este o simplificare exagerată, desigur. Rusia, de exemplu, și-a reafirmat cu forță puterea în sfera sa tradițională de influență. Anexarea Crimeei în 2014 a declanșat un val de sancțiuni antirusești din partea guvernelor occidentale și o isterie generală în Occident cu privire la „expansionismul rusesc”. O serie de atacuri și asasinări ale exilaților ruși nu a făcut ca puterea de la Kremlin să devină simpatică pentru Occident, și nu fără motiv.

Cu toate acestea, globaliștii miopi, total lipsiți de conștiința de sine, nu au reușit să recunoască faptul că aspirațiile lor hegemonice de omogenizare a planetei, așa cum sunt definite de preceptele lor ideologice, erau ele însele, prin definiție, expansioniste. Reacția bruscă a Rusiei la triumfalismul occidental/globalist de după Războiul Rece, care a interpretat căderea Uniunii Sovietice ca o deschidere a ușii pentru expansiunea globalistă în vastul teritoriu rus din Eurasia, a fost pe deplin previzibilă.

După cum s-a dovedit, o mare „luptă crepusculară” între viziuni mondiale opuse nu s-a încheiat, aspect pe care mulți dintre noi nu au reușit să îl înțeleagă în 1991. „Al doilea Război Rece” este urmarea primului Război Rece, așa cum Războiul Rece însuși a fost o consecință a celui de-al Doilea Război Mondial.

„Democrația liberală” vs. „autoritarismul naționalist”

Pe scurt, marca lui Vladimir Putin de conservatorism național cvasi-democratic, amestecată cu un cult autoritar al personalității (deși unul blând după standardele rusești – Putin nu este deloc un autocrat, deoarece este îngrădit de angajamentele față de grupuri de interese puternice) și de suprimarea potențialilor rivali anti-Kremlin; renașterea Rusiei ca putere mondială; respingerea politicii woke și a propagandei homosexuale; renașterea Bisericii Ortodoxe ca forță în viața Rusiei (deși influența spirituală a Bisericii asupra turmei sale este mai mult aparentă decât reală); precum și acțiunile Rusiei în Orientul Apropiat (războiul din 2008 cu Georgia și anexarea Crimeei, de exemplu); și promovarea unei lumi multipolare, cu Rusia apropiindu-se de China pentru a echilibra un Occident globalist, au făcut din Putin imaginea a ceea ce globaliștii interpretează ca fiind un model de dezvoltare alternativ – unul care respinge triumfalismul Sfârșitului Istoriei care a cuprins cândva cercurile globaliste.

Kremlinul controlat de Putin a îmbogățit acoliții președintelui. Dar s-a dovedit suficient de înțelept încât să nu golească visteria statului, distribuind suficiente venituri din exporturile de petrol și gaze naturale pentru a ridica standardele de viață ale rușilor. Putin a jucat efectiv rolul de „țar bun”, coborând de sus pentru a se ocupa de plângerile zilnice ale rușilor obișnuiți (accesul la conductele de gaze naturale pentru încălzire, promisiunile încălcate ale oficialilor locali, asistența medicală pentru zonele îndepărtate, iar lista poate continua la nesfârșit), în ceea ce presa rusă a numit modul „control manual”.

Vladimir Putin însuși este tot ceea ce urăsc globaliștii – este o poleială „patriarhală” perfectă pentru ideologia woke și globaliștii zeloși.

Mai mult, așa cum văd globaliștii, „putinismul”, sub forma unei împotriviri populiste împotriva globalismului, și-a arătat capul și în votul Brexit din Marea Britanie, în naționalismul conservator maghiar al lui Viktor Orban și, mai ales, în persoana lui Donald J. Trump.

Desigur, ideea că Trump, un președinte care nu a putut gestiona Casa Albă, cu atât mai puțin „Asanarea mlaștinii”, a fost un om puternic autoritar este ridicolă. Dar este previzibil, având în vedere mentalitatea globaliștilor și a aliaților lor de stânga. Pentru ei, orice susținere a valorilor tradiționale și a patriotismului este prin definiție „autoritară”. Structurile sociale tradiționale (familia nucleară, căsătoria, bisericile) sunt ele însele considerate anti-egalitare și, prin urmare, opresive și arhaice. „Democrația” înseamnă aderarea la preceptele unei viziuni mondiale globo-stângiste și la idealurile sale utopice.

Astfel, Trump, la fel ca Putin și Orban, a fost prezentat ca un dictator fascist – ceea ce a fost, în Lumea conform globalismului.

Dar mai este ceva de luat în considerare: dorința de a reveni la ordine, de a pune capăt haosului și de repudiere a ideologiei woke care s-a aflat la baza investiției emoționale pe care atât de mulți susținători „MAGA” au avut-o în figura lui Donald Trump.

Încă de la început, susținătorii săi de pe internet au produs meme-uri care îl înfățișau pe Trump drept „Dumnezeu Împărat”. Această dorință de conducere decisivă nu a trecut neobservată de globaliști și de brațul lor militant de stânga.

De aici și reacția puternic nefavorabilă a mass-mediei de regim la interviul lui Tucker Carlson cu Viktor Orban din Ungaria și la portretizarea simpatică făcută de Carlson referitor la ceea ce face conducerea național-conservatoare („dreapta-iliberală”) a Ungariei, inclusiv limitarea imigrației. Acest element a alimentat bestia fanteziilor globo-stângiștilor cu privire la ceea ce reprezintă „Deplorabilii”.

Rod Dreher a fost în Ungaria pentru o vreme și, răspunzând la criticile dure ale lui David Frum la adresa lui Orban, a explicat de ce ungurii, în ciuda unor îndoieli privind corupția sub Orban, îl susțin totuși:

„Am vorbit cu o mulțime de unguri care presupun – așa cum fac mulți oameni din țările postcomuniste din această regiune – că liderii lor se vor complace în corupție… Una dintre ei a spus că nu-i place corupția guvernului, dar crede că Ungaria poate trăi cu ea. Ceea ce nu poate suporta, a spus ea, este genul de corupție care spune că este în regulă să-i învețe pe copii că ar putea fi unul dintre cele cincizeci de genuri. Această formă de corupție poate distruge o societate.”

Iar în Rusia, un motiv major pentru care Putin a rămas la putere atât de mult timp a devenit evident pentru acest observator: o mulțime de ruși au observat ce se petrece în Occident – și au ajuns la concluzia că, dacă au de ales între Pussy Riot și Putin, îl vor alege pe Putin.

Autor: Wayne Allensworth

Citiți și:
De la farsa democratică globalistă la regimuri de forță naționale
De ce a anunțat președintele Putin un referendum referitor la modificarea Constituției în Rusia (I)
Pandemismul, ultimul stadiu al globalismului (I)

 

yogaesoteric
25 octombrie 2021