La Ankara trompetele ienicerilor au sunat deșteptarea sau stingerea? (I)

Summitul NATO de la Ankara a fost „istoric” prin aceea că sub poleiala declarațiilor de „unitate” și de „iubire”, într-un domeniu în care „prietenia” și „iubirea” sunt sistemic străine, s-a marcat modificarea alianței dintr-una transatlantică într-una euro-atlantică (adică europeană cu un „invitat-vedetă” american) și dintr-una politico-militară în una corporatisto-militară.

Principalele eșecuri – bine ascunse în spatele declarațiilor de bune intenții (intenții cu care adesea este pavat și drumul către iad) – constau în:

I. abandonarea proiectului de globalizare a NATO (ceea ce ar fi presupus integrarea sa într-un pact defensiv global);
II. eșecul definirii obiectivelor cu valoare identitară ale NATO în lipsa vechiului inamic ruso-sovietic (dincolo de ridicolul insistenței de a prezenta Rusia ca principală amenințare la adresa securității aliaților europeni, aceasta ar putea chiar declanșa un război la capătul căruia NATO va dispărea cu totul);
III. imposibilitatea obiectivă de a menține congruența intereselor strategice ale aliaților, congruență în lipsa căreia solidaritatea acestora nu se poate realiza, iar alianța își pierde, odată cu calitatea strategică, însăși rațiunea și, deci, capacitatea de a mai exista.

În asemenea condiții se poate spune că fanfara ienicerilor a intonat în același timp, pe de o parte, melodia stingerii unei lumi, a unei ordini, și anume a ordinii americane în care NATO juca un rol strategic central, și, pe de altă parte, aceea a deșteptării pentru ordinea post-americană cu rădăcinile în cultura și tradițiile istorice ale Orientului colectiv.

Fanfara ienicerilor și covorul turcoaz

La Ankara, în sunetul fanfarei ienicerilor neo-otomani, chiar dacă nu s-a prăbușit, catapeteasma templului NATO s-a rupt. Pentru NATO, adică pentru vechea alianță transatlantică politico-militară defensivă, trompetele ienicerilor au sunat stingerea. În locul ei, ca un memento, a rămas doar proiectul unei sinergii transatlantice, al cărui viitor va depinde de bonitatea financiară a guvernelor europene, inclusiv de capacitatea lor de a contracta datorii în contul generațiilor viitoare, cerută, în principal, pentru achiziția unor echipamente militare americane depășite moral (doar nu crede cineva că SUA va sprijini crearea în Europa a unei puteri militare rivale), și în subsidiar, pentru investiții în complexul militar-industrial propriu, care va intra pe rod pe termen lung – adică când cu toții vom fi deja morți.

Să reamintim că ienicerii erau un corp militar de elită al infanteriei permanente otomane format din bărbați recrutați cu forța încă din copilărie din rândul populațiilor europene creștine și islamizați. Includerea lor simbolică în protocolul Summitului a putut sugera invitaților că puterea armată a Imperiului Otoman s-a sprijinit pe islamizarea copiilor creștini ai Europei, așa cum și acum, puterea NATO stă în islamizarea Europei.

Banchetul imperial oferit de Recep Tayyip Erdogan, cu un opulent meniu specific bucătăriei otomane, a amintit mai mult de Suleiman Magnificul (cel pe care Regele Franței, Francisc I, îl numea cu respect „Marele Turc”), decât de Kemal Atatürk („Tatăl turcilor”). Acolo s-a săvârșit prohodul unității transatlantice și botezul unui G2 – Turcia și SUA – deocamdată în cadrul NATO, care anunță modificarea arhitecturii de securitate în Orientul Mijlociu, simultan cu lăsarea europenilor în grija lor, a lui Dumnezeu și a ….… Rusiei.

La întoarcerea sa triumfală din războiul troian, Clitemnestra, soția sa, întinde în calea lui Agamemnon, potrivit lui Eschil, tapițerii purpurii, simbolizând pământul roșu care era considerat, la originile civilizației noastre europene, „calea zeilor”. În Imperiul Roman, purpuriul era culoare imperială. Pe urmele tradițiilor romane, în evul mediu european, doar regii și capii bisericii creștine aveau dreptul să folosească țesături de culoare roșie, pe care le puneau la picioarele tronurilor lor sau pe drumul care conducea spre acestea, culoarea respectivă fiind simbolul puterii absolute. În diplomația modernă republicană, prima dată când un covor roșu a fost pus în calea unui înalt demnitar a fost consemnată în anul 1821, în Georgetown (Carolina de Sud) pentru a-l onora pe Președintele SUA, James Monroe, sosit în vizită. Ulterior acest obicei a fost generalizat și adoptat în protocolul de stat la nivel universal ca semn al respectului suprem arătat oaspeților cu rangurile de demnitate cele mai înalte. De aici, trecând și prin obiceiul instituit de companiile feroviare americane, de a pune un covor roșu la urcarea în vagoanele de clasa I, preluat la Hollywood cu prilejul fastuoaselor gale Oscar, a venit și expresia „red carpet treatment” („tratamentul covorului roșu”).

Această tradiție milenară a fost întreruptă la Summitul NATO de la Ankara, unde turcoazul specific tradițiilor artistice ale islamului otoman a colorat covoarele întinse în calea oaspeților euro-atlantici. Iată un simbol care vorbește mai mult decât toate declarațiile oficiale și autofelicitările liderilor prezenți la eveniment. Un simbol prin care Turcia anunță o schimbare cu adevărat istorică și anume abandonul civilizației bazate pe poezia greacă, religia creștină și dreptul roman, și reabilitarea puterii civilizaționale orientale. Președintele Erdogan, refuzându-le șefilor de state și guverne ale statelor membre NATO, precum și liderilor UE, „tratamentul covorului roșu” și obligându-i să meargă pe drumul marcat de covorul turcoaz, a făcut clar (celor apți sau celor care nu au refuzat să priceapă) că puterea lor nu mai este relevantă și de aceea nu mai este demnă de respect și nici nu mai face obiectul respectului din partea Turciei; Turcia, urmașa vechiului Imperiu Otoman prin contrast cu care europenii și-au definit cândva propria identitate și care acum a devenit sau, cel puțin, este pe punctul de a deveni „măreț din nou”.

Când acest viraj are loc, în timpul în care omenirea a intrat în secolul Asiei, în condițiile înfrângerii strategice a SUA în Marea Neagră (Ucraina a respins cele 28 de puncte ale păcii americane, iar Rusia continuă avansul în ocuparea teritoriului ucrainean, aruncând în aer toată arhitectura de securitate americană din Europa de est), în Palestina (Israelul respinge proiectul celor două state susținut de Washington, promovându-l pe acela al Marelui Israel de la Nil la Eufrat), în Liban (Israelul calcă în picioare acordul de încetare a focului cu Libanul, mediat de SUA) și în Golful Persic (unde SUA nu și-a putut apăra pozițiile fortificate din vecinătatea Iranului și, pe cale de consecință, nu și-a putut onora angajamentul privind garantarea securității statelor arabe din regiune), precum și ale blocajului european în războiul cu Rusia, ale crizei de sistem a UE și ale tensiunilor transatlantice, el ar trebui să scoale din somn statele europene și să le facă a vedea că securitatea militară oferită de americani, după cea energetică oferită de ruși, nu le mai stau la dispoziție.

Un NATO fără SUA poate exista, dar acesta nu mai este același NATO cu care europenii au trăit, cu care s-au obișnuit și care le-a permis dezvoltarea fără temeri securitare. O Europă politică fără Turcia poate exista, dar ea nu poate fi un jucător global așa cum ar fi putut fi integrând Turcia. O Europă colectivă în conflict strategic cu Rusia și China deopotrivă are, în cel mai bun caz, perspectiva de a rămâne un muzeu de istorie nebugetat, fără nicio relevanță strategică la nivel global, dacă nu va cădea înapoi în coșmarul războaielor intestine. Un NATO europenizat mai mic, completat, eventual, cu o sinergie transatlantică, nu reprezintă soluția. Totul este necesar să fie modificat și în primul rând felul în care europenii se evaluează pe ei înșiși, precum și cel în care se raportează la restul lumii (în special la Orientul colectiv și la Sudul colectiv).

Sfârșitul „Americii europene”

Ca putere maritimă în ascensiune cu ambiții de a-și promova interesele în condițiile unei influențe exclusive la nivel global, SUA s-a ciocnit de imperiile coloniale europene, autoare ale ordinii internaționale. Evident, acestea se opuneau pretențiilor americane de a avea un loc la masa decidenților globali, cam tot așa cum azi SUA se opune ridicării Chinei ca superputere globală.

În lupta împotriva ordinii mondiale europene, una dintre marile speranțe ale SUA era legată de conflictele dintre europeni, respectiv dintre națiunile imperiale europene și imperiile multinaționale europene, precum și dintre membrii fiecăreia dintre aceste grupări. Faptul permitea promovarea unei politici internaționale „democratice” și „liberale” americane care, în timp ce imperialiștii europeni își împărțeau între ei lumea, fie prin războaie coloniale, fie prin înțelegeri menite să evite războiul, să prezinte SUA ca apărător al luptei de emancipare națională a coloniilor asuprite. Mai întâi, desigur, a celor din vecinătatea sa imediată și apropiată, respectiv din America Latină, iar apoi din Asia și, în final, din Africa. Aceasta după ce, unele dintre imperiile europene (ex. Franța și Rusia) sprijiniseră aspirațiile americanilor la independență (Războiul de independență) și unitate teritorială (Războiul de secesiune), desigur pentru a da lovituri rivalilor europeni (ex. Anglia).

Se înțelege astfel de ce până de curând, Europa reprezenta continentul cel mai important pentru geopolitica americană, precum și de ce pentru SUA posibilitatea ca acest continent să fi dominat de o singură putere (precum Germania sau Rusia) ori o alianță a acestora (precum cea ruso-germană) era o amenințare supremă ce era necesar să fie exclusă cu orice preț. Lupta europenilor între ei era în regulă atât timp cât niciunul nu se găsea în poziția de a le înfrânge pe celelalte și a le aduce pe toate sub ascultarea sa. În cazul din urmă (și asta era să facă Germania în 1914 și 1940, ca și Rusia sovietică după 1945), SUA ieșea din izolaționismul său protejat de vecinătatea cu două oceane și își trimitea copiii să moară pentru „libertatea Europei”.

Frumos numită „tribut de sânge pentru libertate”, intervenția militară americană în Europa era de fapt o „investiție de sânge” care, ca orice investiție, era necesar să producă profit; un profit cules în principal de pe continentul „salvat”, ca și din „proprietățile sale de peste mări” și în subsidiar din teritoriile neadjudecate încă de actorii acestuia. Planul Marshall despre asta a fost.

Așa a ajuns America actor european, iar Europa, mai întâi jumătatea occidentală (după cel de al Doilea Război Mondial) și apoi toată Europa până la frontierele fostei Rusii sovietice (după Războiul Rece) a devenit o „Americă europeană”. SUA le-a spus europenilor că nu mai este cazul să își facă griji pentru securitatea lor, căci aceasta devine treaba superputerii nucleare americane ocupante, ei putându-se concentra asupra dezvoltării lor economice. Aceasta spre fericirea lor, dar și spre cea a SUA, ai cărei consumatori erau puși în situația de a cumpăra bunuri europene bune și ieftine, ai cărei investitori găseau plasamente de capital profitabile în economia europeană și ai cărei industriași obțineau acces, de asemenea profitabil, pe piața europeană liberalizată și solvabilă. Faptul a permis refacerea și dezvoltarea economiei europene, emergența statelor-providență și a bunăstării europene asociate păcii și garant al păcii în Europa, ca și formarea Uniunii Europene.

NATO a fost creat pentru a ține Rusia la distanță și Germania în neputință militară, precum și pentru a împiedica o alianță a acestora. Prețul combinației au fost bugetele militare uriașe ale SUA, alimentate din buzunarul contribuabilului american, care, pe termen lung, în afara satisfacerii complexului militar-industrial, au condus atât la dezindustrializarea ei, capitalurile sale fugind în locuri mai prietenoase deschise lor de către chiar puterea americană, cât și hiperîndatorarea ei.

Supraextinsă ca prezență militară în toate colțurile lumii, SUA a dedicat, de-a lungul unui interval de timp practic nesfârșit, resurse înarmării și securității (cu atât mai amenințată cu cât dominația sa creștea) în dauna dezvoltării economice și investițiilor sociale. Pe de altă parte, în lupta cu rivalii europeni, a stimulat, inevitabil, emanciparea unor puteri naționale noi sau unor puteri imperiale reabilitate. Acum, victorioasă în Europa, SUA se vede contestată și antrenată în rivalități strategice pe alte continente. Europa americanizată până în punctul de a fi o adevărată Americă europeană, devine astfel, din atu al ordinii unipolare americane, vulnerabilitatea ei. Dacă vrea să fie măreață din nou, America este necesar să scape de extensia sa europeană (ca, de altfel, și de alter egoul său israelian).

Puterea americană nu mai este amenințată azi nici de Europa colectivă, nici de Rusia. Degeaba încearcă europenii să o prezinte pe aceasta ca principala amenințare la adresa Europei. Rusia de azi nu mai este, nu mai vrea să fie și nu mai poate fi fosta URSS și, cu atât mai puțin, fostul Pact de la Varșovia. Armata rusă de azi nu este Wehrmachtul.

Și chiar de ar fi o astfel de amenințare, ea este pentru europeni, iar nu pentru SUA. De aceea, interesele strategice ale Europei colective și SUA nemaifiind congruente, nici rațiunea strategică a alianței nord-atlantice nu mai are bază de susținere. Rivalii strategici ai SUA sunt în altă parte. În consecință, blocarea SUA în Europa îi poate fi fatală.

Or, menținerea NATO în logica sa actuală, dezvoltată din logica sub imperativele cărora s-a născut, este împotriva firii. De aceea, chiar dacă nu explicit, Summitul NATO de la Ankara a consemnat decizia SUA (a administrației Trump și a oricărei alte administrații ulterioare, să nu ne facem iluzii în această privință) de a lichida „America europeană” și de a reda libertatea europenilor; odată cu obținerea ei, fie și împotriva voinței lor, acestora restituindu-li-se și obligația de a-și regăsi identitatea culturală și geopolitică, precum și de a-și asuma răspunderea pentru apărarea acestora.

Summitul a început cu un NATO și s-a terminat cu altul. Cel dintâi era o bătrână crustacee gigantică căutându-și supraviețuirea într-o mare secată. Cel din urmă este o cochilie goală în care se poate auzi vuietul grandios al mării, dar care nu mai are nici viață, nici mare.

Paranteza „Turciei euro-atlanticiste”

În exercitarea rolului autoasumat de superputere globală, SUA nu a procedat la americanizarea integrală a regiunii strategice a Orientului Mijlociu, acolo unde ordinea sa putea fi contestată de fostul Imperiu Otoman și fostul Imperiu Persan, așa cum a americanizat Europa.

Prima realizare pe care a făcut-o acolo a fost să aducă în tabăra sa antisovietică Turcia, în ciuda faptului că între sovietism și kemalism exista o veche simpatie bazată pe o importantă compatibilitate ideologică. Rusia ortodoxă fusese o barieră importantă împotriva expansiunii islamului reprezentat de Imperiul Otoman, dar atât revoluția lui Vladimir Lenin cât și cea a lui Mustafa Kemal erau anticlericaliste. Geografia a bătut însă ideologia și, într-adevăr, în lumea ordinii bipolare, în care Turcia avea de soluționat și litigiul său istoric cu Grecia, NATO a reprezentat pentru guvernul de la Ankara o alianță mai atrăgătoare, apărând a fi mai asiguratorie decât Pactul de la Varșovia.

Pentru a duce situația până la capăt și a domoli orice ambiții revizioniste și nostalgii imperiale turcești, SUA, ca și principalul său aliat european, Marea Britanie, a insistat pentru integrarea Turciei în UE, primul pas în această direcție fiind încheierea unei uniuni vamale turco-europene. Dacă ar fi răspuns favorabil insistențelor, UE ar fi avut argumentele necesare spre a deveni dintr-o putere regională una globală. În ceea ce o privește, SUA ar fi avut avantajul de a întări și mai mult legătura strategică transatlantică, cu Turcia ca o a doua ancoră a crucișătorului american în solul european, precum și de a se asigura că aceasta va adopta o agendă politică medio-orientală aliniată la cea americană, fără a se mai ambiționa să fie un actor medio-oriental autonom din punct de vedere strategic. Cu cât Turcia ar fi fost mai implicată în politica UE, cu atât ea ar fi fost mai puțin interesată și implicată în politica Orientului Mijlociu, lăsând liber spațiul pentru afirmarea supremației Israelului.

Această strategie nu a reușit din cauza egoismului național al protagoniștilor UE – Franța și Germania – și al lipsei lor de viziune globală. Vezi Doamne, ei erau frământați să nu fie afectată puritatea identității creștine a Europei politice. În realitate, motorul franco-german al UE nu accepta montarea la vehiculul dominat de ele a unui motor cu puterea imensă a celui turc. Așa se face că logodită din interes american cu Europa, dar fără perspective reale de a-i fi mireasă, Turcia a decis să își redobândească autonomia strategică, ceea ce a împins-o înapoi spre Orientul arabo-musulman, iar după destrămarea URSS, și către lumea turcomană central-asiatică și transcaucaziană, devenită disponibilă.

(va urma)

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
NATO 3.0: Războinicii au câștigat, diplomația a rămas la garderobă
Europa se află la un pas de prăpastie

 

yogaesoteric
21 iulie 2026